Paradoxala aventură

După doar o lună de la publicarea romanului O iubire din anul 41042, de Crișan Făgerașu, odată cu numărul 90, apărut pe 10 septembrie 1958, Colecția „Povestiri științifico-fantastice” a pornit un nou roman foileton: Paradoxala aventură, de Ion Mînzatu.

Până în septembrie 1958, sovieticii lansaseră în spațiu doi sateliți (Sputnik 1 și 2) și ajunseseră până la Lună cu sonda Lunik 1, în vreme ce americanii plasaseră pe orbită nu mai puțin de patru sateliți: Explorer 1, Vanguard 1C (care și acum se află în spațiu), Explorer 3 și 4. Reușitele acestea extraordinare reușiseră, în acea vreme, să capteze atenția oamenilor de rând și, prin urmare, exista și un orizont de așteptare însemnat în ceea ce privea tema explorării spațiale oglindită în prozele științifico-fantastice. Dintr-o dată, textele care redau eforturile oamenilor de a merge în cosmos căpătaseră un plus de veridicitate.

Paradoxala aventură se înscria de minune în acest motiv recurent în paginile Colecției. Pe vremea aceea, Ion Mînzatu (născut pe 11 august 1932) avea doar 26 de ani și, până să ajungă un mare fizician și să descopere „apa vie”, a scris un roman de aventuri spațiale în care a redat în detaliu tribulațiile navei Vulturul și al echipajului acesteia.

Din punct de vedere structural, romanul făcea apel la un șablon deja întâlnit în textele oferite până atunci de CPȘF: un manuscris antic. În anul 3035 profesorul Radu Herescu și asistentul său, Dinu Izvoreanu, amândoi aflați cu treabă la Moscova, împreună cu inginerul Boris Cernobai, descoperă un manuscris străvechi pe o epavă, undeva prin sistemul solar.

Din acel manuscris aflăm că în urmă cu mai bine de un mileniu, mai precis în anul 1988, nava cosmică Vulturul, un prototip de navă fotonică, fusese oarecum deturnată de către creatorul acesteia, profesorul Arthur Nielsen. Paginile care redau începutul aventurii spațiale fuseseră scrise de către jurnalistul Bob Kingstone, care reușise să se urce la bordul navei, după ce trecuse de gărzile menite s-o protejeze, mai ușor decât ar putea cineva, azi, să fenteze vigilența badigarzilor de la Mega Image.

Chinuitor de încet, după munți de paragrafe și paragrafe, aflăm că profesorul Nielsen recursese la gestul disperat de a deturna nava pentru ca nu cumva aceasta să cadă în mâna celor care finanțaseră construcția ei și care nu erau altceva decât niște veroși reprezentanți ai plutocarației și „ațâțători la război”. Cum Nielsen, savant din „lagărul” imperialist avusese o fărâmă de conștiință, plecase cam de capul său în acel zbor inaugural, susținut și de întregul echipaj, adică de soția sa, Cristina, de medicul Karl Nordman împreună cu soția Raymonde, și de Giulio Torelli, asistentul medicului. Un alt membru al echipajului, un anume Robert Brown, se autodemascase ca fiind un sabotor în slujba stăpânilor săi de pe Pământ. Fără multe discuții, după o judecată sumară, așa cum se și cade în spațiul cosmic, acesta fusese expulzat spre Pământ, la bordul unei torpile. Adică, îl cam condamnaseră la moarte.

Scăpați de amenințarea lui Brown, prima ispravă a navei Vulturul a fost să se îndrepte spre planeta „Pluton” pe care, profitând de faptul că este o planetă mititică, o pulverizează cu ajutorul câtorva torpile atomice, de fapt niște „bombe hidrogenice”. Just for fun, am spune noi, azi. Dar atunci, în acel 1988, unul dintre personaje rostește o lozincă parcă decupată dintr-un manual scurt de materialism dialectic: „omul și-a dezvăluit încă o dată forța în fața naturii!”. Pe vremea aceea Natura trebuia stâlcită de pumnii tari ca stânca ai omenirii.

Satisfăcut de această izbândă, de acest gest macho-atomic, profesorul Nielsen decide apoi ca Vulturul să părăsească sistemul solar și să se îndrepte spre constelația Centaurului.

Mai aflăm din paginile jurnalului că pe Vulturul se asculta Beethoven, mai precis „Sonata Lunei”. Ceea ce-mi stârnește următorul comentariu: în multe proze pe această temă, echipajul sau unii dintre cosmonauți ascultă Beethoven. Nu Mahler, nu Debussy, nici măcar Șostakovici sau alții. Nu, doar Beethoven. Habar n-am de ce. Poate că Beethoven are ceva spațial în el. Sau, mai probabil, asta se dădea mai des la stațiile de radioficare din satele și comunele patriei noastre populare.

Și aici se încheie fragmentul de jurnal descoperit de cei doi români. Probabil plictisit de inventarea jurnalului, autorul a decis să revină la primele personaje alături de care textul mai zăbovește puțin pentru ca, dintr-o dată, să treacă direct la relatarea aventurilor echipajului navei Vulturul, de data asta nu printr-un alt jurnal, ci printr-o narațiune la persoana a treia.

Ca să n-o mai lungim mult, Vulturul se dovedește a fi o navă zdravănă și pe care te puteai bizui, capabilă să atingă o viteză apropiată de viteza luminii, dar și să frâneze abrupt, deoarece nava beneficia de gravitație artificială. Ceea ce a condus, inevitabil, la introducerea în text a „paradoxului lui Einstein”, de fapt „paradoxul gemenilor”, de fapt „paradoxul lui Langevin” care spune că dacă dintre doi gemeni, unul se deplasează spre undeva cu viteza luminii și revine apoi pe Pământ, cel care a rămas acasă va fi mult mai bătrân decât cel care a umblat haihui prin cosmos.

Așadar, Vulturul, mergând o cu viteză relativistă și ignorând transformările Lorenz legate de timp și de masă, avea să-și aducă pasagerii înapoi pe Pământ după aproape un mileniu, în vreme ce în timpul lor se scurseseră doar câteva decenii.

Sigur, până la revenirea în sistemul solar, echipajul navei ajunge în diferite „constelații”, ba chiar atinge și Polara (sau α Ursae Minoris după denumirea canonică), de unde echipajul cască gura cu uimire la modul în care cosmosul se rotește în jurul unei axe imaginare care trece prin steaua respectivă. De unde se vede că autorul avea, la vremea aceea, cunoștiințele astronomice limitate la planisferele cerești din Atlasul Geografic Școlar scos în tiraj popular de Editura Didactică și Pedagogică.

În cele din urmă, după secole de rătăcire prin spațiu și având, în plus, și un copil la bord – cuplul Nielsen și Cristina s-a dovedit a fi unul fertil – nava Vulturul, de acum destul de uzată, se apropie de sistemul solar unde, ce să vezi, este în cele din urmă salvată de cei doi români, plus inginerul Boris, plus Alina, fiica lui Radu Herescu, plantată și ea în text ca să fie.

Am uitat să precizez un lucru nostim. În vreme ce Vulturul se deplasează de colo-colo, echipajul descoperă niște relee de comunicații terestre care făceau parte din „Marele cerc” inventat de Efremov în Nebuloasa din Andromeda cu nici un an mai înainte. Fapt care, cu siguranță, a stârnit ceva emoție printrte cititorii de atunci ai Colecției.

Despre calitățile literare ale romanului n-am ce să spun din simplul motiv că nu există așa ceva. Avem de a face aici doar cu o lungă, dureroasă și plicticoasă compunere spațială și ideologică, pe care astăzi n-ar publica-o nimeni, deși am văzut că există și acum sumedenie de scremete literare care se vând relativ bine. Așa merg lucrurile.

La sfârșitul romanului, autorul s-a simțit dator să adauge și un fel de „în loc de postfață” în care, în loc de scuze pentru catastrofa literară publicată, încearcă să explice cu ajutorul științei sovietice tot ceea ce n-a reușit în text.

Odată cu sfârșitul Paradoxalei aventuri se încheie pentru totdeauna și apariția trilunară a Colecției, aceasta continuând să apară bilunar. Nu cred, totuși, să existe o cauzalitate între cele două evenimente.

Un ultim lucru, în cazul în care nu v-am ostenit prea mult. Ilustrația copertei la numărul 90 a fost asigurată de Iurie Darie, iar la celelalte numere ilustrațiile au fost distribuite astfel: A. Buiculescu 91 și 94, D. Ionescu 92 și 93.

 

Două povestiri americane

Primii autori americani publicați de Colecția „Povestiri științifico-fantastice” au ajuns în paginile acesteia prin filieră sovietică. Astfel, în numărul 82 din 20 iunie 1958, au apărut două povestiri americane. De altfel, acesta era și titlul de pe coperta I, ilustrată de Dumitru Ionescu: „Două povestiri americane”. Autorii, practic necunoscuți în Republica Populară Romînă, se numeau Philip C. Dick și Robert Heinlyne. Cititorul de azi, familiarizat cu prozele științifico-fantastice americane și cu autorii lor, își va fi dat seama că e vorba despre Philip K. Dick și despre Robert A. Heinlein.

Primul text, intitulat „Foster, ești mort!” („Foster, You’re Dead!” – Philip K. Dick, Star Science Fiction Stories No.3, 1955), fusese preluat din revista sovietică Ogoniok (Огонёк – Flacăra), un săptămânal ilustrat care-și începuse existența încă din 1899 și, după o pauză de câțiva ani în vremea războiului civil care a urmat loviturii de stat bolșevice, își reluase apariția în 1923.

Philip K. Dick a scris texte memorabile, dar uneori i-au scăpat și lucruri mai slabe, ceea ce este firesc, oricărui autor i se pot întâmpla căderi. Textul preluat din Ogoniok nu se înscrie în elita prozelor sale, dar nici catastrofă nu-i. Publicat pentru prima oară în SUA în 1955, povestirea reda angoasele unei lumi care se aștepta din clipă în clipă să se dezlănțuie apocalipsa nucleară. Temerile americanului de rând cu privire la un atac masiv cu arme atomice din partea URSS nu erau deloc nejustificate având în vedere că „bastionul popoarelor iubitoare de pace” se înarma frenetic și entuziast. Si vis pacem, para bellum, cum se zice. Prin urmare, era natural ca în America să apară oameni întreprinzători care să livreze populației soluții de supraviețuire în caz de bombardament atomic. Așa că adăposturile individuale, familiale, au apărut firesc în „Foster, ești mort!”, mai ales că ele deja începuseră să apară pe piață, versiunile „de Luxe” putând ajunge pe vremea aceea și la 5000 $. Oricum, mai ieftine decât în „Foster, ești mort!”, unde modelele de top costau cam 20.000 $. E drept, acțiunea se petrecea în 1971.

Redactorii de la Ogoniok nu puteau rata o asemenea pleașcă propagandistică, așa că au preluat povestirea vrând să arate în ce hal de cupiditate și paranoia ajunseseră oamenii din infernul capitalist. Guvernele imperialiste se înarmau pentru că urau pacea și, în plus, induceau temeri nefondate în masele largi. Temeri nefondate, pentru că Uniunea Sovietică nu urmărea decât pacea în lume și se înarma strict pentru apărarea sa. În plus, în plină isterie anticomunistă in SUA, orice individ care făcea apel la rațiune și care milita pentru pace era taxat imediat ca „defetist” și aflat în solda boleșvicilor care se infiltrau ca apa prin pereți.

Totuși, Philip K. Dick nu era nici bolșevic și nici nu se înscrisese în solda lor. Povestirea respectivă o scrisese ca reacție la o afirmație cam trăsnită a președintelui Eisenhower, care spusese că statul nu poate să asigure adăpost întregii populații în caz de atac atomic, așa că oamenii ar face bine și să-și instaleze singuri adăposturi sub gazonul din curte. Pe bună dreptate, Philip K. Dick s-a întrebat atunci dacă nu cumva, pe aceeași logică, n-ar trebui ca fiecare familie să dețină și un avion de vânătoare sau de bombardament și, nu în ultimul rând, un submarin.

În fine, dacă textul fusese aprobat ideologic de fratele mai mare de la răsărit, era limpede că mergea și în CPȘF. Un autor dintr-o țară imperialistă, iată, lansează o satiră la adresa „ațâțătorilor la război”. Pac la gazetă, atunci!
Lăsând la o parte toate aceste tribulații, „Foster, ești mort!”, chiar dacă nu-i printre cele mai valoroase producții ale lui Philip K. Dick, e un text bine scris și, deși tradus din limba rusă, era destul de aproape de forma originală. Cu siguranță că pentru cititorii de atunci ai Colecției, a echivalat cu deschiderea unei ferestre oblonite spre o grădină necunoscută.

A doua proză, intitulată „Veghe îndelungată” („The long watch”, American Legion Magazine, decembrie 1949), fusese preluată din publicația sovietică „Znanie – Sila” (Знание-сила – Cunoașterea este putere), o revistă fondată în 1926 și dedicată popularizării științei, dar și literaturii. Textul lui Heinlein – al cărui nume fusese schimbat de traducătorii din rusă în Heinlyne, oarecum justificat, având în vedere dificultatea documentării în acea epocă precum și erorile de echivalare a numelor proprii scrise în alfabet chirilic – așadar, textul ne poartă în anul 2009, atunci când Luna fusese înțesată de baze militare care țineau de o structură de descurajare cunoscută sub numele de „Patrula de pe Lună”.

De data asta amenințarea nu mai e sovietică. Un comandant al unei baze de rachete nucleare se hotărăște să preia puterea din mâna politicienilor și să terorizeze Pământul cu amenințarea unui atac nuclear demonstrativ lansat de pe Lună. Planului dement al colonelului Towers i se opune locotenentul John Ezra Dulquist. Numai că, în timpul distrugerii focoaselor nucleare, acesta este iradiat puternic, fără posibilitatea de a mai fi vindecat. În cele din urmă colonelul este pus cu botul pe labe, iar planul de atac este dejucat. John Dulquist moare, dar trupul său neînsuflețit este adus pe Pământ cu cele mai mari onoruri.

„Veghe îndelungată” este un science-fiction militar tipic pentru Heinlein. Firește, povestirea aceasta reda destul de verosimil posibilitatea ca armele cele mai periculoase să scape de sub controlul factorilor de decizie și să intre în posesia unor dezechilibrați psihic. Această posibilitate exista și în 1949 și a existat și mai târziu, de aceea procedurile de activare și detonare ale armelor nucleare erau și sunt destul de stufoase și conțin multe elemente de siguranță. Tocmai acest lucru a scăpat lumea de un coșmar nuclear atunci când un ofițer sovietic – Stanislav Petrov – a evitat la limită, în 1983, declanșarea de pe un submarin a represaliilor atomice sugerate în urma unei alarme false de atac inamic.

Ambele texte din numărul 82 puteau fi înscrise la secțiunea de propagandă, adică puteau fi interpretate și într-o astfel de cheie, deși autorii lor nu cred că s-au gândit la așa ceva nici măcar o clipă.

Dar oricum am suci lucrurile, numărul 82 a fost unul cu totul aparte tocmai prin publicarea unor autori americani. Erau primele semne ale unui dezgheț care începea să se facă simțit și în politica CPȘF, după cum vom vedea mai departe.

 

Acest articol face parte dintr-o serie distribuită între revistele Helion și Gazeta SF, prin care scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice”. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii. Primul episod al seriei, aici:   HelionSF.ro

Marian Truță

Marian Truță

Marian Truță a debutat în 1986 cu povestirea Noapte bună Tereza în Almanahul Anticipația, povestire ce se va regăsi și în volumul de debut Vremea renunțării (editura Bastion, 2008), urmat de A doua venire (editura Nemira, 2012) și de colaborările cu Dănuț Ungureanu: Vegetal (editura Nemira, 2014) și Mineral (editura Nemira, 2015). În 2018 publică la editura Tritonic romanul Omul care s-a jucat cu lumea.

More Posts