Miercuri 23 iunie. Pentru restul lumii lucrurile stăteau probabil altfel, însă pentru domnul Konstantin Filipovici Ermilov era doar o dimineaţă obişnuită de vară. Se trezise, ca de obicei, la ora şase. După ce lenevise între cearşafuri vreo jumătate de ceas, încercând să se asigure că motivele pentru care avea de gând să se dea jos din pat erau întemeiate, întârziase alte douăzeci răsturnat pe-o parte, masându-şi braţul stâng, ce începuse să-i amorţească tot mai des în timpul somnului. În toată vremea asta mormăia şi drăcuia încetişor, pe când rememora diversele întâmplări ale zilei precedente, şi tot mai tare când îşi aminti de drumul la supermarket, apoi de întâlnirea acolo cu un vechi prieten din școală. „Fanfaron împuţit. Dracu să te ia, cu fiică-ta cu tot… mda…” La ora şapte făcu un drum la baie, apoi trase un halat peste pijamale şi merse la bucătărie să-şi prepare micul dejun – acelaşi din ultimii douăzeci de ani: un ou fiert, trei felii prăjite de pâine unse cu unt de arahide, un covrig moale cu susan şi cafea.

Konstantin Ermilov era un om mic, îndesat, cu picioare scurte și braţe de maimuţă, totuşi se mişca foarte repede, aproape cu graţie, făcând gesturi precise ce păreau a fi bucăţele dintr-o construcţie pe care bătrânul, la cei 68 de ani ai săi, o reconstituia cu migală, fără ezitări, gesturile unui om ce-a trăit foarte multă vreme singur și e obişnuit să găsească fiecare lucru în dezordinea din jurul său.

Drumurile între aragaz, frigider și masă avură darul să-l calmeze un pic. Reuşi astfel, până la urmă, să mănânce, urmărind ştirile dimineţii la televizorul din bucătărie, fără să mai bodogănească. Abia când ieşi de la baie, cu o ceaşcă goală în mână – ultima cafea obişnuia s-o bea pe veceu – îşi dădu seama că ceva nu e tocmai în regulă. „Copiii… afurisiţii de copii…” îşi zise. Târându-şi şlapii, merse până la bucătărie, vru să pună ceaşca pe masă, se răzgândi, privi în jur, închise televizorul, apoi se întoarse, făcu doi paşi, apoi se opri în pragul sufrageriei, cercetând fiecare colţişor al camerei, cu fălcile încleştate. Totul părea să fie în ordine, ca întotdeauna.

Imediat ce stinse televizorul se făcu linişte. Auzea zgomotul făcut de pendula din hol, bâzâitul frigiderului, iar de afară se desluşea ciripitul unor vrăbii și vag, strigăte urmate de claxoanele unor maşini. Trecu încă o dată cu privirea peste harababura binecunoscută din sufragerie – canapeaua scorojită, cu haine murdare împrăştiate peste tot, farfurii nespălate aşezate vraf pe măsuţa de cafea, între ambalaje de biscuiţi – pe urmă reveni la bucătărie.

Senzaţia însă persista – un element necunoscut, nociv, încerca să se insinueze în bula inofensivă de timp ce urma inevitabil micului dejun şi să-i altereze expansiunea firească către ora zece, când Konstantin Ermilov obişnuia să-şi facă plimbarea de dimineaţă, „de acomodare”, cum o numea el. Cu ceaşca goală încă încleştată între degetele uscate ca nişte gheare de pasăre, bătrânul reveni la bucătărie, tot iscodind cu privirea de jur-împrejur. „Dacă afurisiţii ăia de copii au băgat iarăşi în casă vreo lighioană…” Dar nu-şi mai continuă gândul. Surprinsese o mişcare cu coada ochiului. Puse ceaşca pe masă, se îndreptă către fereastră şi dădu perdeaua la o parte.

În curtea vecinilor de peste drum, la Smirnovi, se vedea o forfotă neobişnuită. Maşina familiei, un Ford bătrân şi ros de rugină, stătea cu portbagajul deschis, parcat în faţa scărilor casei. În spatele lui era tras un camion de mobilă, iar Andrei Smirnov, un grăsan cu mustăţi ursuze, tocmai arunca în el un pachet voluminos, înfăşurat în hârtie şi legat neglijent cu sfoară. Cei doi copii ai săi îl priveau în tăcere de pe trotuar, înconjuraţi de tot felul de pachete şi boccele ce păreau făcute în mare grabă.

Konstantin Ermilov îşi apropie nasul de fereastră, urmărind agitaţia bizară cu un zâmbet neîncrezător în colţul gurii. În timp ce privea, Olga Smirnova îşi făcu apariţia în pragul casei; se clătină o clipă pe prima treaptă a scării cu o cutie de carton în braţe, dădu să o pună jos, apoi coborî roşie la faţă, cu părul în dezordine şi fusta lipită de coapse. Azvârli cutia în portbagajul căscat al Fordului, făcu un gest către soţul ei, care tocmai sălta în braţe un pachet de pe trotuar, pe urmă urcă legănat scările, cu fundul  tresărind grotesc sub materialul înflorat al fustei. Ermilov îşi trecu palma peste faţa nerasă şi zâmbetul i se lărgi.

─ Se mută… mormăi el încetişor. Nu ştiam că au de gând să se mute… Fanfaroni afurisiţi… toţi nişte afurisiţi. Numai uită-te la ea… Mai bine aşa… Poate o să fie un pic de linişte, fără copiii ăia băgându-şi nasul peste tot…

Cei doi băieți se străduiau să ridice un pachet de pe trotuar şi să-şi ajute tatăl, care încremenise pe bordură într-o postură ciudată, cu o palmă proptită în şale şi genunchii îndoiţi. Până la urmă reuşiră toţi trei să salte povara în camion, apoi copiii se îndreptară către următorul pachet, în timp ce Andrei Smirnov îşi trăgea sufocat sufletul, cu fruntea sprijinită de platforma maşinii.

─ Ilia… Ilia… se auzi din casă glasul mânios al Olgăi Smirnova, destul de tare ca să răzbată prin geamul bucătăriei lui Ermilov – şi imediat unul dintre băieţi o luă la fugă pe scări şi dispăru înăuntru.

Ermilov îndepărtă puţin capul de fereastră, privi în josul străzii, iar zâmbetul i se transformă într-o grimasă îngheţată. Alături, la Serghei Mihailov în curte, se vedea o forfotă asemănătoare – cele două maşini ale familiei fuseseră parcate în faţa garajului şi toţi cei de acolo erau preocupaţi să care din casă tot felul de bagaje şi pachete şi să le scoată pe peluză, de unde Serghei Mihailov le lua, unul câte unul, şi le aranja cu grijă în maşini.

Nataşa Mihailova, în cămaşă de noapte, cu părul despletit, având aruncat pe umeri un halat de baie ce flutura încet în bătaia vântului de dimineaţă, încerca să-l ajute, indicând pachetele şi trasând pe ele din când în când câte-un semn cu un marker. Ermilov pocni puternic cu fruntea-n geam şi începu să înjure. „Ce naiba au păţit toţi, murmură printre dinţi, şi-au luat concediu în acelaşi timp? Se grăbesc de parcă ar veni sfârşitul lumii.”

─ Ilia! Ilia! se auzi iarăşi glasul Olgăi Smirnova. Să nu te prind că iei rahatul ăsta cu tine, auzi? Du-l imediat în casă. Sau mai bine lasă-l dracului pe trotuar! Şi mişcă-te mai repede, nu mai sta ca o momâie. Nu-ţi dai seama cât e de târziu?

Ermilov îşi frecă fruntea. Se uită din nou la casa vecinilor de peste drum, apoi privirea îi alunecă mai departe, în susul străzii. Se opri în dreptul unei curţi delimitate de-un gard scund din scânduri negeluite – o curte pe unde erau îngrămădite tot felul de vechituri – de la scaune rupte și alte resturi de mobilier, la schelete aproape neidentificabile de biciclete, roabe, valuri de sârmă, piese de utilaje, amestecate cu cherestea putredă, mormane de cărămizi sfărâmate și tot felul de ţevi. Un ghem fierbinte îi strânse stomacul, făcându-l să se chircească, un ghemotoc cald de durere ce-i explodă după o secundă în fundul pântecului și îi trimise pe esofag o arsură greţoasă.

Timoftei Alexeev avea optzeci de ani și ieşea foarte rar din casă, (iar dacă o făcea, nu schimba niciodată o vorbă cu nimeni), obsedat întotdeauna să sorteze ori să aranjeze în diverse moduri gunoaiele adunate de-a lungul anilor, cu o pasiune de colecţionar dement, în curte. În dimineaţa aceea însă părea cuprins de o tulburare nefirească – îmbrăcat într-un costum maro, foarte strâmt la umeri, cumpărat probabil din tinereţe, se mişca de colo-colo prin perimetrul mizerabil al ogrăzii, preocupat să mute în dreapta și-n stânga nişte obiecte pe care Ermilov nu le putea vedea din cauza gardului.

Porţile din fier erau larg deschise, iar printre ele se vedea botul cenuşiu al Skodei sale preistorice. Nu mai circulase cu mașina aceea de vreo cincisprezece ani. Bătrânul avu un şoc când o văzu şi pe nevasta lui, pe Sofia Alexeevna, galbenă ca ceara, cum încerca să coboare pe cele câteva trepte de la intrarea casei un cărucior de sârmă ticsit cu haine şi cutii amestecate de-a valma, împiedicându-se, ţinându-se încăpăţânată de balustrada scărilor, apoi reluându-şi truda cu o stăruinţă fanatică, în timp ce chipul tăiat de riduri era traversat de rictusuri oribile, ce-i transformau faţa într-un boţ de cute în cadrul căruia orice expresie era, secunde întregi, neidentificabilă.

Ermilov înghiţi în sec.

Arsura îi irită gâtul, apoi îi furişă pe limbă un strop amărui, cu gust de cafea şi unt de arahide.

Sofia Alexeevna coborâse căruciorul pe scări, iar acum îl împingea în direcţia Skodei, cu capul plecat şi pălăria căzută pe ochi.

„Dormi, îşi spuse Ermilov, dormi încă. Te-ai culcat prea devreme aseară, ai mâncat mult şi ştii că visezi aiureli când se întâmplă asta. Poate ar trebui să-ţi schimbi plimbarea de dimineaţă, seara, ori, mai bine, să te plimbi şi dimineaţa şi seara. Să te calmezi. Dar aseară te-ai culcat prea devreme, mult prea devreme şi asta se întâmplă când dormi atât de mult. Visezi. Visezi şi iar visezi. Şi visele astea sunt ultimul lucru de care ai nevoie.”

Îşi rase cu dinţii de pe limbă saliva amară, o înghiţi, pe urmă clipi de câteva ori, rar, în timp ce-şi masa antebraţul care îi amorţise proptit de pervazul ferestrei.

Portiera unei maşini bufni, închisă cu putere, se auzi un glas vociferând şi pocnetul unui lucru greu aşezat fără menajamente pe trotuar. Ermilov deschise ochii – nu se schimbase absolut nimic, vecinii săi se foiau de colo până colo, prin curţi ori pe lângă maşini, cărau pachete și bagaje cu aceeaşi îndărătnicie maşinală ca până atunci, de parcă ar fi fost imortalizaţi pe-un fragment de peliculă ce s-ar fi reluat la nesfârşit.

„E doar o coincidenţă, gândi. Ieşi afară, întreabă-i şi totul o să se lămurească. Nu are rost să-ţi baţi capul dacă nu ştii ce se întâmplă.” Lovi de câteva ori cu antebraţul în pervaz ca să-l trezească de tot din amorţeală, după apoi răsuci capul şi studie panorama familiară a bucătăriei, de parcă acest lucru l-ar fi ajutat să ia o hotărâre. Renunţă să se dezbrace de pijamale. Trase doar peste ele treningul său cu urme de jeg pe mâneci şi pe guler, îl încheie până-n gât, îndesă pe creştet o şapcă de velur pe care-o cumpărase în urmă cu douăzeci de ani, de pe vremea când lucra la o curăţătorie chimică, îşi luă papucii şi descuie uşa. Aerul curat al dimineţii, cu miros de iarbă proaspăt tunsă şi flori îi umflă pieptul. Bătrânul se clătină, în timp ce cobora cele trei trepte de la intrare, cu braţele uşor depărtate de corp, ca şi cum ar fi fost susţinut de-o balustradă invizibilă.

Se anunţa o zi extrem de caldă, se apropia luna iulie, cerul era de-un albastru spălăcit, cu câteva fire imobile de nori atârnate ici-colo, asemănător cu o bucată gigantică de decor pictată de mântuială, prăbuşită deasupra copacilor cartierului, printre ale căror ramuri razele soarelui picurau pete întinse şi tremurătoare de lumină pe asfaltul trotuarului.

Ermilov trecu strada şi se îndreptă către casa vecinilor, cu ochii la femeia masivă ce se apropia pufăind pe alee cu un vraf de pături în braţe.

─ Stimată Olga Smirnova… începu el, bună dimineaţa. Devreme v-aţi trezit astăzi… phiu, ce de lucruri… plecaţi undeva?

Femeia trânti păturile peste lucrurile din portbagajul maşinii, se întoarse fără a-i arunca nicio privire şi porni iarăşi pe aleea ce ducea la intrare, cu fundul săltând uriaş sub faldurile fustei, lăsându-l astfel cu gura deschisă şi mâna ridicată în semn de salut. Ermilov sâsâi ceva printre dinţi, aşteptă surprins câteva secunde, pe urmă se îndreptă către Andrei Smirnov, care stătea în continuare la fel cum îl văzuse şi ultima oară prin fereastră, cu fruntea rezemată de spatele camionului.

─ Andrei Ivanovici, începu iarăşi, v-aţi apucat să faceţi cu toţii mişcare devreme astăzi, hehe… Trebuie să fie un eveniment deosebit de v-aţi apucat să căraţi totul din casă aşa, de-a valma. E…

Grăsanul îşi smulse capul de pe palme, îi aruncă o privire tulbure şi nu zise nimic. Copiii îşi făcură şi ei apariţia – aveau chipurile supte, pământii, fără nicio expresie şi păreau mai în vârstă decât tatăl lor. Îi înmânară acestuia pachetele aduse în braţe, iar bărbatul le puse unul câte unul în camion, după care îşi propti iarăşi fruntea de palme.

─ Andrei Ivanovici… reluă Ermilov.

Copiii se îndepărtau, aruncându-i peste umăr priviri tăioase, dispreţuitoare. Bătrânul simţi un fior în stomac şi tresări ca opărit când o rază de soare scăpată de sub frunzişul ramurilor îi atinse pentru o secundă fruntea.

„Tâmpiţi, murmură el, toţi sunt nişte tâmpiţi. Se potrivesc de minune. Cine are timp să şi-l risipească aicea? Nu vreţi să spuneţi nimic? Dracu să vă ia…” Ameţise un pic şi degetele de la mâna stângă începuseră să-i amorţească. Le trecu pe sub cozorocul şepcii, le mişcă în aer, apoi le vârî adânc în buzunarul bluzei de trening şi se îndreptă către casa vecină, tot mormăind.

Nataşa Mihailova era pe trotuar, cu markerul în mână, înconjurată de pachete şi pacheţele, cu cămaşa de noapte lipită de trupul subţirel şi cu poalele halatului fluturând încet în adierea dimineţii. Ermilov vru să deschidă gura şi să spună „bună dimineaţa”, dar se opri tulburat când îi văzu privirea îndreptată spre el, o privire dură, aspră, lipsită de orice compasiune. Îşi înclină totuşi capul în semn de salut şi înaintă.

─ Bună dimineaţa, Nataşa Mihailova, îngăimă mieros. Văd că şi dumneavoatră vă grăbiţi. Tocmai vin de la Smirnov, se pare că se pregătesc să plece în concediu. Îi însoţiţi cumva? Dacă nu vă supăraţi că vă întreb, ce s-a întâmplat? Sunteţi bine?

Femeia nu zise nimic.

─ Nataşa Mihailova, ştiţi că nu sunt un om care are obiceiul să-şi sâcâie prea des vecinii, dar trebuie să mărturisesc că toată această agitaţie neobişnuită mă face să mă simt dator să… adică…

Femeia scoase un sunet slab, ceva ce semăna cu un mârâit sau cu o înjurătură înăbuşită, apoi se aplecă și începu să tragă nervoasă linii cu markerul pe o cutie – una, două, trei, patru – sânii i se legănau moi în decolteul cămăşii de noapte, aproape ieşiţi cu totul afară, dar ei nu părea să-i pese, săpa dâre negre în cartonul lucios din ce în ce mai repede, mai repede, cu mişcări furioase, săpa-săpa, până ce Ermilov, înfiorat, cu pumnul strâns în buzunarul treningului, se retrase de-a curmezişul trotuarului apoi ocoli cele două maşini parcate în faţa casei, îndreptându-se către locuinţa vecină. Mâna stângă îi amorţise până la încheietură, iar gâtul îi era uscat ca un sul de şmirghel. „S-au vorbit… s-au vorbit între ei să-şi bată joc de mine, nenorociţii. De parcă mi-ar păsa mie ce pun la cale, de parcă aş da doi bani pe ce gândesc…” Rămase pe trotuar, cu soarele încălzind velurul şepcii ponosite.

Bătrâna Sofia tocmai căzuse într-un genunchi sub povara unei sacoşe încărcate cu haine, iar Timoftei Alexeev încerca s-o ajute să se ridice, cu sacoşă cu tot. Îi mormăia ceva în ureche şi tremura el însuşi de epuizare, agăţat cu o mână de portbagajul Skodei ruginite. Până la urmă reuşiră amândoi să se scoale, aruncară sacoşa-n maşină și se răsuciră tăcuţi în direcţia lui Ermilov; îl măsurară insistent din cap până-n picioare cu priviri ostenite, acrite de ură. Bătrânul renunţă să mai meargă spre ei, n-avea nici un rost. În timp ce pensionarii se îndreptau, sprijiniţi unul de altul, către uşa casei, coborî de pe trotuar, apoi merse o vreme pe mijlocul străzii, aruncând priviri uluite în dreapta și-n stânga.

Peste tot era la fel.

Dintr-un capăt al străzii în celălalt, în faţa tuturor caselor, se petreceau scene asemănătoare – se vedeau maşini parcate, cu portbagajul și portierele deschise, iar oamenii intrau ori ieşeau din case cărând tot felul de lucruri, mai mult sau mai puţin valoroase, pături, haine, obiecte uşoare de mobilier, saci de dormit ori perne, fără să se încurce prea mult unii pe alţii, ca și cum fiecare ar fi ştiut, cât de cât, ce avea de făcut.

Lucrul ciudat era că nu se auzeau prea multe chemări ori strigăte, doar ici-colo câte-o indicaţie sau o solicitare de ajutor, ori câte-o rugăminte de a lăsa în urmă obiecte inutile. Ermilov mai făcu câţiva paşi, rotindu-şi uluit capul în toate părţile, cu gura deschisă și firişoare de salivă scurse pe bărbie (pentru că bolborosea în timp ce gândea, fără să-şi dea seama), apoi înţepeni în mijlocul străzii, cu braţele desfăcute, de parcă ar fi aşteptat să primească o explicaţie asupra unei nelămuriri pe care era prea uimit însă să încerce măcar s-o exprime. „S-au ţicnit… gândi, în vreme ce prin minte îi treceau idei fără cap şi coadă, au înnebunit azi-noapte. Fără îndoială, vreun virus… un virus s-a răspândit în cartier şi i-a înnebunit pe toţi. Trebuie să iau măsuri, trebuie să intru în casă, trebuie… trebuie să se spună ceva despre asta la televizor ori la radio… să se ofere instrucţiuni cetăţenilor neafectaţi…” Dar nu se mişcă din loc. Imaginea zecilor de oameni intrând şi ieşind din case, cu braţele încărcate de bagaje, conţinea ceva grotesc, fascinant, era o scenă imposibilă ce nu se potrivea deloc între fibrele realităţii.

Bătrânul plecă ochii şi încercă asfaltul străzii cu vârful piciorului – era tare, dur, familiar, purta amprenta unei realităţi de care nu te puteai îndoi. „Nu e… nu e…, gândi incoerent, dar cineva trebuie să ştie ce se întâmplă, absurd… unde se pregătesc toţi să plece?”

Îşi luă inima-n dinţi şi se îndreptă către casa cea mai apropiată.

Timp de o jumătate de oră se plimbă în sus şi-n jos prin cartier, întrebând în dreapta şi-n stânga, vorbind mieros, râzând stingherit, ori glumind cu un aer de indiferenţă, însă nimeni nu-i acordă vreo atenţie.

Oamenii îşi vedeau în continuare de treabă, îşi încărcau maşinile cu lucruri de strictă necesitate, îşi făceau uneori semne unii altora ori selectau lucrurile aduse şi le alegeau pe cele de care păreau că au neapărată nevoie, într-un dute-vino încordat, de parcă ar fi aşteptat cu toţii semnalul ce-ar fi indicat că totul e pregătit. După o jumătate de ceas de umblet aiurea, de întrebări rămase fără răspuns şi de uluire, Konstantin Ermilov simţi că îl cuprinde furia. Întârzie un pic pe trotuar, mârâind obosit, cu mâna stângă înfundată în buzunar, apoi se îndreptă câtre un bărbat subţirel îmbrăcat cu nişte pantaloni de trening şi îl răsuci către el, hotărât să nu-l slăbească până ce nu avea să capete un răspuns. Bărbatul însă se smuci puternic şi, fără să-i adreseze vreun cuvânt, îl îmbrânci cu forţă.

Surprins, bătrânul se împletici. Genunchii i se muiară şi alunecă de pe trotuar cu fundul în rigolă unde rămase cu gura căscată, prostit, din degetele mâinii stângi pornindu-i săgeţi de durere prin tot antebraţul.

Din spatele bărbatului îşi făcu apariţia un băieţel cu o faţă uscată, vineţie. Lăsă jos cutia cu jucării pe care-o ţinea în braţe, scotoci în ea, alese un prespapier şi-l azvârli în direcţia lui Ermilov. Îl izbi pe bătrân chiar între omoplaţi – apoi jucăria, cu un bufnet lichid, căzu, apoi se sfărâmă de marginea bordurii. Băieţelul se răsuci atunci pe picioare și dispăru pe alee.

Bătrânul însă nici nu simţise lovitura.

Gândurile, senzaţiile i se amestecaseră imediat ce simţise răceala asfaltului cuprinzându-i fesele. Trecu multă vreme până reuşi să separe ideile de impresii, dar chiar și atunci rarele gânduri ce-i treceau prin minte nu erau altceva decât prelungiri ale durerilor din spate ori din braţe. Stătu acolo jos mult timp, privind maşinile şi oamenii ce se învârteau pe lângă ele, grămezile de bagaje, petele de lumină strecurate printre frunzele copacilor de pe trotuare jucând pe asfalt – apoi înregistră vag zgomotul portierelor închise, zumzetul motoarelor, fâşâitul pneurilor, pe măsură ce maşinile părăseau una câte una aleile din faţa caselor, aranjate într-un convoi ce mergea în aceeaşi direcţie, spre est, către marginea oraşului.

Nu se mişcă nici măcar atunci când strada rămase cu desăvârşire pustie, iar vântul îi aduse în nări miros de benzină, pe urmă de iarbă călcată-n picioare. Plecă doar un pic capul, îşi muşcă limba uscată, îşi plimbă ochii în susul și-n josul străzii. Studie mormanele de lucruri lepădate pe alei, uşile deschise ale caselor, garajele abandonate, pubelele răsturnate prin curţi, grămezile de haine şi de cutii lăsate-n urmă. „Au plecat… au plecat cu toţii… cum se poate… cum au plecat?”

Soarele se înălţase pe cer, îi apăsa creştetul.

Undeva se auzi lătratul unui câine, slab, foarte slab, apoi din ce în ce mai departe, mai stins, de parcă animalul ar fi alergat după ceva ce se îndepărta mereu. Bătrânul se lăsa într-o parte, cu mâna stângă complet amorţită. Îndoi un genunchi. I se puse un cârcel în talpă. Dezdoi piciorul, îl încercă pe celălalt, pe urmă se lăsă pe partea lui. Cu un icnet, reuşi să se adune de pe jos, apoi să se ridice. Cercuri colorate îi explodară în spatele pleoapelor. Cercurile se divizară în băşici multicolore, băşicile se dezagregară în roiuri de puncte negre, iar Ermilov se clătină ameţit sub asaltul lor, încă prea uimit de cele întâmplate ca să fie-n stare să lege vreun gând valabil, atent deocamdată numai la junghiurile de durere care-i atacau corpul din toate părţile.

Treptat, privirea i se limpezi, durerea deveni suportabilă, obişnuită, familiară. Reuşi să facă doi-trei paşi pe stradă, în timp ce se uita complet uluit la uşile lăsate vraişte ale caselor, la grămezile abandonate de bagaje şi cutii. „Un virus… trebuie să fie un virus…” îşi repetă încăpăţânat. Trecu strada, atinse în treacăt cu degetele trunchiul unui copac – copacul din faţa casei sale – apoi identifică aleea şi o porni către intrare, icnind de durere şi abia  trăgându-şi sufletul.

Odată ce se văzu înăuntru, deschise televizorul. Apăsă în tăcere butoanele de pe telecomandă, unul câte unul, cu o răbdare lipsită de iluzii, îl închise şi se duse la bucătărie să pornească radioul. După o vreme se lăsă să cadă pe un scaun.

Privea pe fereastră petecul de stradă ascuns pe jumătate de ramurile teiului din curte şi, dincolo de ea, aleea din faţa casei lui Andrei Smirnov, lăsată cu uşa deschisă şi care se clătina uşor în bătaia vântului.

Nu era nimic la televizor, nici un program, nicio emisiune, nicio ştire, nimic pe nici un canal, iar radioul era complet mort.

Lumea plecase pur şi simplu, îşi luase bagajele şi o ştersese într-o direcţie necunoscută fără să spună nimic, se ridicase şi dispăruse ca la un semnal, victimă a simptomelor unui exod bizar, dement, de neînţeles… Ermilov mârâi – simţea că îl cuprinde iarăşi furia. De ce trebuia să se simtă întotdeauna lăsat pe dinafară? Lui de ce nu i se spusese, de ce nu se apucase şi el să-şi facă bagajele în acea dimineaţă şi să plece cu ceilalţi? De ce trebuia întotdeauna să se zbată şi să se zbuciume ca să afle cum trebuia procedat în viaţă, pe când alţii păreau a şti ce aveau de făcut şi cum stăteau de fapt lucrurile? El de ce nu ştia nimic, niciodată, de ce fiecare nouă zi venea cu dificultăţi cărora nu reuşea să le facă faţă? Până la urmă era doar vina lor că devenise omul care devenise, vina lor pentru că niciodată nu-i întinseseră o mână de ajutor şi nu-i oferiseră vreodată vreo îndrumare în momente în care simţea că-şi pierde minţile. „Nişte tâmpiţi… nişte tâmpiţi… fanfaroni, lingăi, găozari, asta sunt… nişte nenorociţi fără inimă… dracu să vă ia şi să vă ajute să ajungeţi acolo unde vreţi cu toţii…”

Prin minte îi trecu imaginea bărbatului în trening, apoi gestul băieţelului cu faţa vineţie, prespapierul izbit surd de spatele său şi zornăitul cioburilor pe asfalt… Durerea din braţul stâng zvâcni nemiloasă, i se ramifică în vene şi-i sfâşie muşchii cu gheare reci, ce aproape îi smulseră un geamăt. Sări de pe scaun şi începu să se plimbe prin casă, din bucătărie în sufragerie, în baie şi înapoi, drăcuind şi mormăind printre dinţi.

Nu fusese niciodată obişnuit să gândească prea mult, să analizeze profund problemele, să-şi formuleze concluzii logice asupra unei chestiuni. Răspunsurile sale în faţa existenţei fuseseră mereu simple, clare, iar faptul că era pus în faţa unei situaţii ce-i depăşea cu mult capacităţile de înţelegere şi în imposibilitatea de a reflecta şi a trage concluzii, disecând probleme pe care nici măcar nu reuşea să le cuprindă în întregime cu mintea, îl făcea să turbeze de furie.

Până la urmă reuşi totuşi să se liniştească şi să se acomodeze cu gândul că, deocamdată, nu exista nicio explicaţie la ceea ce se întâmplase. Trebuia doar să se calmeze, mâine venea o nouă zi iar lucrurile aveau poate să se aşeze în altă lumină.

Ceva mai liniştit, făcu o baie, îşi pregăti cina şi, în loc să mănânce în faţa televizorului, ca de obicei, stătu la masa din bucătărie, răsfoind câteva ziare vechi.

A doua zi îşi urmă ritualul obişnuit de dimineaţă, luă micul dejun, îşi bău cafeaua, apoi îşi îmbrăcă treningul şi ieşi afară.

Totul era ca şi în ziua precedentă – mormanele de cutii şi boarfe pe alei, casele cu uşile deschise, strada pustie. Aşadar plecaseră cu toţii, plecaseră într-adevăr. Nu se auzea alt sunet decât susurul vântului prin frunzişul copacilor şi în aer plutea un uşor miros de flori. Era o zi frumoasă. Konstantin Ermilov respiră adânc şi strănută. Apoi se hotărî, traversă strada şi intră în casa vecinilor de peste drum.

Lăsaseră în urmă o mulţime de lucruri.

De fapt, în ciuda faptului că încăperile fuseseră răscolite, întoarse cu susul în jos, şifonierele golite pe parchet şi mobilele deplasate, nu lipseau prea multe. Televizoarele se aflau la locul lor, din bucătărie dispăruse aparent o parte din farfurii şi din tacâmuri, dar baia era practic neatinsă. Numai cuierul de la intrare atârna, rezemat în perete, complet gol, nu exista nimic în frigider, iar cămara era vraişte, plină de borcane şi sticle sparte.

Colindând din casă-n casă, pe parcursul întregii zile, Ermilov îşi dădu seama că cei plecaţi, oriunde plecaseră, luaseră cu ei doar haine şi mâncare, unele piese mici de mobilier, scule, ori obiecte de igienă personală, tot ce se putea transporta uşor. Totuşi unde dispăruseră? Bătrânul încercă şi câteva televizoare, fără succes însă, nu se transmitea nici un program, nicio ştire, absolut nimic.

Pe la prânz se întoarse acasă, mâncă, dormi o oră, apoi îşi reluă cercetările, ignorând oboseala care-i picura plumb topit în picioare. Curând, începu să-i dea târcoale un gând ciudat. Încercă să nu-l ia în seamă, dar revenea mereu, bâzâia sub frunte ca o muscă prinsă-n miere şi până la urmă se impuse peste orice alte preocupări.

Ieşi iar afară şi porni să dea târcoale caselor. Iscodi toate ungherele, se uită prin pubelele răsturnate, prin garaje, pe sub tufe şi printre straturile de flori. În mod ciudat, urmându-şi stăpânii, plecaseră şi toate animalele – nu se vedea nici un câine, nicio pisică, nici măcar un hamster. Ermilov simţi un fior de gheaţă pe şira spinării când, pe veranda unei case, observă o colivie răsturnată, cu uşiţa deschisă.

Bătrânul o ridică şi privi îndelung sârmele răsucite – pasărea dinăuntru zburase şi ea, lăsând în urmă doar câteva pene galbene. Zburase pe urmele stăpânilor distrusă de manifestările aceleaşi boli demente a exodului care-i înnebunise şi pe oameni, plecase într-o direcţie necunoscută fără să ţină cont de nimic, fără să-i pese. Ermilov adună penele galbene, le strânse în pumn, apoi, dând curs unui impuls pe care nu încercă să-l înţeleagă, le băgă mototolite în buzunarul treningului.

Restul zilei şi-o petrecu acasă, doborât de oboseală, cu mintea blocată de fărâme incoerente de gânduri, prinse în ceaţa unei nelămuriri vagi, prea vagi ca să se nască din ea vreo idee închegată. Din când în când tresărea, deschidea ochii, bolborosea „nenorociţii… dracu… nenorociţi”, apoi recădea în toropeală.

În următoarele două zile continuă să cerceteze casele.

Nu se zărea în continuare ţipenie de om, la televizor nu se transmitea nicio ştire, iar radioul emitea doar paraziţi.

Pe strada pustie, sub razele blânde ale soarelui, pe veranda caselor, ori pe peluze, doar un bătrânel cocârjat îmbrăcat într-un trening jegos, cu papuci în picioare, cu un cap mare pe care fluturau câteva smocuri de fire albe, ce mergea greoi de colo-colo cu o expresie de perplexitate curioasă întipărită pe chip.

 

Într-una din zile se hotărî să tragă o fugă în oraş, să vadă cum stăteau lucrurile pe acolo, însă abia ieşise din cartier şi făcuse câteva sute de metri pe unul dintre bulevardele de obicei foarte aglomerate ale localităţii, că priveliştea străzilor pline de gunoaie, a magazinelor devastate, a geamurilor sparte şi a uşilor deschise, îl determinase să facă speriat cale întoarsă. Încă nu era pregătit pentru aşa ceva. Se simţea mai bine acasă. Abia se obişnuise cu imaginea cartierului, nu era în stare în acea clipă să se gândească ce se întâmplase în restul oraşului, tocmai începuse să se considere în siguranţă în locuinţa sa.

Îşi reluă aşadar plimbările din casă în casă. Purta cu el un coşuleţ din trestie găsit într-o curte, în care aduna nimicurile ce se întâmplau să-i atragă atenţia. Un ceas de mână, un flecuşteţ parfumat din vreo baie, un aparat foto vechi, câteva discuri de vinil… O parte din el începea să se acomodeze cu noua situaţie, un soi de curiozitate copilărească, complet inocentă, îl cuprindea ori de câte ori intra în vreo casă, mai ales într-ale indivizilor cu care se certase de nenumărate ori de-a lungul anilor – pe astea le vizita chiar de mai multe ori pe zi.

Îşi amintea cum se distrase o după-amiază întreagă mâncând chipsuri pe canapea şi urmărind pe reluare o înregistrare pornografică găsită în locuinţa vecinilor de peste drum, pitită în spatele televizorului, unde un domn Smirnov umflat şi roşu la faţă, muncea transpirat la fundul imens al soţiei sale care icnea strangulat, cu o pernă în braţe, sub asalturile sale. Totul se terminase foarte comic, cu un domn Smirnov întins pe spate, răsuflând ca o focă, în timp ce nevasta încerca să-i trezească iarăşi fâşia de carne dintre picioare.

Zilele treceau una după alta.

Konstantin Ermilov încetase pe moment să-şi mai pună întrebări şi să caute răspunsuri, cum obişnuise de altfel o viaţă întreagă, şi se simţea tot mai împăcat cu noua situaţie. Totuşi, se trezea uneori rămânând clipe întregi nemişcat, pe afară, privind spre est, acolo unde dispăruseră convoaiele de maşini – auzea vocile vecinilor, ale copiilor jucând fotbal pe stradă, simţea mirosul mâncării gătite, distingea sporovăiala soţiilor, înjurăturile bărbaţilor în timp ce-și meştereau maşinile.

Vacarmul tuturor acelor voci se amesteca în capul său oriunde se ducea, în orice locuinţă vizitată. Se trezea smucind capul peste umăr, aşteptându-se să vadă ivit în prag chipul livid al proprietarului, rămânea încremenit,  incapabil să potolească zarva enervantă din urechile sale. Trăise prea mult în cartierul acela, trecuseră douăzeci de ani de când se mutase în acea zonă şi, în ciuda reputaţiei sale, de bătrânel ursuz şi insuportabil, ajunsese să-i cunoască bine pe toţi cei ce locuiau acolo. Însă unde plecaseră? Ce semnal ori avertisment primiseră, ce aflaseră ei şi el nu ştia? Încă o săptămână trecu, în nesfârşite plimbări ce nu depăşeau limitele cartierului.

Apoi, fără veste, începură să revină animalele.

La început, Ermilov nu-și putu da seama dacă erau ale oamenilor plecați din oraș – știa că unii dintre ei avuseseră animale de companie, însă în ruptul capului nu-și amintea din ce soi – dar cum numărul lor creștea mereu, trase concluzia firească că nu erau aceleași. Prima dată veniră câteva pisici, pe urmă doi-trei câini, apoi din nou pisici, de toate felurile și mărimile. Bătrânul putea jura că într-o seară, în timp ce moțăia pe verandă, cu razele roșii ale soarelui ce apunea jucându-i pe față, când deschisese ochii deranjat de-un țânțar, văzuse pe peluza casei lui Smirnov un cerb – decupat perfect pe albul peretelui din față al locuinței – dar imediat ce sărise contrariat în fund, pufnind și frecându-se la ochi, zărise doar un ghem mare de feline ce se împrăștiaseră în toate direcțiile imediat ce-și aruncase ochii asupra lor.

Și cum pisicile veneau mereu, în curând ajunseră să fie doar pisici – cei câțiva câini  dispăruseră fără urmă, de parcă micile animale îi îngrămădiseră pe toți într-un colț ferit, apoi îi devoraseră în liniște. Soseau în fiecare zi, mai mari, mai mici, colorate, vărgate, albe, negre, persane, bengaleze, siameze, abisiniene, sfinx, himalayene, munchkin, birmaneze, somaleze. Ce era curios era că Ermilov putea deosebi fiecare specie, fiecare specie în parte, deși până atunci singura diferență pe care fusese capabil s-o facă între ele, fusese aceea dintre cotoi și mâță.

Cu toate acestea, noua situație nu-l deranja. Micile animale erau amuzante. Se zbenguiau prin iarbă, leneveau la soare, se cățărau în copaci, săreau din creangă-n creangă, se certau minute-n șir cu câte-o pată de soare scursă printre ramurile pomilor pe asfalt, și mai ales îl însoțeau în  ritualicele lui plimbări prin locuințe și curți, zbenguindu-se mereu, mieunând când își arunca privirea asupra lor, ori se întâmpla să mângâie în treacăt pe vreuna dintre ele, urmărindu-i gesturile și scotocind împreună cu el printre lucrurile adunate de timp și de viață în casele abandonate.

De ce pisici? De ce nu șerpi, vaci, cai, broaște, salamandre? Nu știa și nu-i păsa.

În același timp, noua stare de lucruri îl forța să admită că ceva se schimbase. Nu-și dădea exact seama ce – din nou se lovea de blocajele ridicate de propria minte, de incapacitatea de a aranja evenimentele în așa fel încât să obțină concluzii demne de a fi analizate – iar acest lucru începu treptat să-i strice bucuria descoperirilor de tot felul și o îngreună cu un fel de datorie față de el însuși. Se simțea în continuare împăcat cu situația sa nefirească – în mod normal acest lucru ar fi trebuit să-l scutească de la a-și mai pune întrebări inutile –  totuși ceva nu se aduna.

Luna iunie se sfârși. Începu iulie, mai întâi cu ploi, apoi cu vânturi puternice, dar, în cele din urmă, străluci iarăși soarele.

Pisicile veneau mereu.

Ermilov avu câteva tentative de a ieși din casă, de a-și continua plimbările care-i lipsiseră, însă acel ceva care-l deranja se transformase acum într-un fenomen bizar ce mutase satisfacția simplă din zona sufletească, în zona superficială a mulțumirii de moment, iar acest lucru îi dezechilibra toate gândurile.

Timp de câteva zile reflectă încontinuu numai la acest lucru. Ce lipsea? Ce nu se aduna? (Pisicile? Pisicile nu contau). Întoarse problema în fel și chip, o suci pe toate părțile, încercă să se privească pe el însuși din toate unghiurile posibile – cumva, aceasta era cea mai dureroasă chestiune dintre toate – reluă în minte tot ce se întâmplase de când vecinii părăsiseră cartierul, derulă evenimentele înainte și înapoi, dar nu se alese cu nimic.

Se gândea la masă, se gândea în timp ce-și bea cafeaua, se gândea în timp ce privea prostit ecranul negru al televizorului. Se gândea în vreme ce se plimba, se gândea înainte de culcare, se gândea înainte de a adormi, chiar și când visa, visa că se gândește. În tot acest timp, pisicile veneau încontinuu – apăreau de sub tufe, din canalizări, din podurile caselor, de sub pietre, din fiecare colț de stradă, din pivnițe, garaje, hornuri, curgeau din toate părțile, de parcă ar fi făcut parte dintr-un organism imens care ieșea la iveală bucățică cu bucățică.

Într-o seară, după orele unei zile deprimante și pustii, de-a lungul cărora umblase de colo-colo și încercase să-și potolească mintea în fierbere, Ermilov stătea în fața casei sale, pe trotuar, pe un scaun vechi de răchită și privea – sorbind din când în când dintr-un pahar mare cu ceai – soarele coborând în spatele caselor. Era cald și bine. Pisicile roiau peste tot în jur, adierile vântului aduceau în răstimpuri mirosul florilor ce creșteau sălbatic prin curțile uitate, iar lumina roșiatică a soarelui imprima atmosferei nuanțe ciudate, derutante, în continuă mișcare, ce făceau casele să pară animate, pline de viață, de parcă cei care locuiseră acolo se întorseseră și își vedeau liniștiți de treburile lor, ca și cum nimic nu se întâmplase.

Peste drum, într-o cameră de la primul etaj al locuinței, Olga Smirnova își supraveghea  încruntată copiii, în timp ce aceștia se străduiau să-și termine temele; Andrei Smirnov stătea ascuns într-un colț al garajului, ascultând fiecare zgomot de deasupra pe când înghițea grăbit dintr-o sticlă cu votcă; mai încolo, Timoftei Alexeev ciocănea, prins între câteva raze strălucitoare, într-o bucată de tablă în curtea lui plină de fierătanii – tic-tic-tic, tic-tic-tic – în vreme ce, din casă, se revărsa mirosul mâncării gătite de respectabila lui soție, Sofia Alexeevna. Totul era în regulă, nu se întâmplase nimic. Totul mergea așa cum mersese întotdeauna, iar acest lucru îl înfurie atât de tare pe Konstantin Ermilov, încât se trezi strângând între degete paharul din plastic până-l făcu bucăți, iar ceaiul i se scurse printre degete pe pantaloni. Asta era. Asta era problema. Problema afurisită. Nimic nu se schimbase. Revelația îl lăsă cu gura căscată de uimire. Pisicile îl priveau somnoroase – iată că-și aveau și ele rostul lor.

Concluzia atâtor zile de zbucium și de somn agitat acționă asupra lui Ermilov ca o forță exterioară. Simți, pur și simplu, o mână caldă și blândă cum îl ia ușurel de pe scaun și-l așază  într-un lichid fierbinte și parfumat, iar lichidul acesta începe să-i maseze mâinile, umerii și picioarele, să-i maseze chiar și „gândurile”, eliminând din ele tot surplusul, tot ce era găunos, sec, lăsându-l să contemple chestiunea uluit și încordat, dar cu o limpezime extraordinară.

Ura oamenii. Îi urâse o viață întreagă, de când se știa dorise să dispară din jurul lui. Iată că, la un moment dat, se evaporaseră. Era bucuros că scăpase de ei. Nu-i păsa de ce o luaseră din loc, unde ajunseseră sau ce făceau acum. Chiar nu-i păsa. Adevărata problemă o constituia faptul că plecaseră prea târziu.

De aceea îi plăcea atât de mult să scormonească printre lucrurile lor, să se hrănească din aerul pe care-l respiraseră. Dispăruseră, dar amintirea lor, nu – fericirea sa actuală se baza pe ceea ce reprezentaseră și îndepliniseră, pe consecințele experiențelor lor, conta pe ceea ce construiseră, pe ceea ce lăsaseră în urmă – într-un fel, erau prezenți în viața lui mai mult ca altădată – sângele le pulsa în continuare în pieptul său. Fiecare zi care trecea le întărea forțele. Scăpase de toți, doar pentru a deveni dependent de amintirea lor. „Draci… nenorociți, fanfaroni și scule inutile… țâțe fleșcăite… niște tembeli…”

Bătrânul sări furios din scaun, cu ceaiul vărsat desenându-i o pată neagră între picioare – Konstantin Ermilov dintotdeauna, mânios și drăcuind, agitând din mâinile slăbănoage, cu smocurile părului rar stând țepene pe țeasta roșie de furie. Pisicile îi evaluau leneșe agitația.

Era sigur că nu avea să doarmă în noaptea aceea, dar somnul îl fură îndată ce se așeză pe canapeaua din sufragerie ca să se gândească la ce avea de făcut. Deschise ochii odată cu primele raze ale soarelui dimineții ce pătrundeau prin fereastra deschisă însoțite de pisicile foind în voie peste tot. Știa ce avea de făcut, nu trebuia să piardă niciun moment. Să plece, să plece cât mai departe și cât mai repede.

Găsi o geantă mare de voiaj, îngrămădi în ea câteva lucruri ce i se păreau absolut necesare, în principal schimburi şi mâncare – dacă se pomenea că-i lipseşte ceva, nu-i era greu să găsească ce avea nevoie pe drum, se gândea – îmbrăcă un costum gri, uşor, de vară, ce-i drept cam strâmt şi mototolit, dar încă foarte confortabil, iar la ora şapte dimineaţa, după ce mai încercase o dată televizorul şi dăduse o raită prin casă, ieşi în stradă cu bagajul pe umăr, încă mestecând ultima rămăşiţă a micului dejun.

Soarele urca pe cer şi de foarte-foarte departe, se auzea ciripitul unor păsări. Ermilov privi încă o dată în urmă, la uşa deschisă în lături a casei sale, coborî treptele de la intrare şi merse cu paşi mărunţi până în mijlocul străzii.

Spre est, în direcţia pe unde dispăruseră oamenii cu alaiul de maşini, şoseaua mergea drept până aproape de marginea oraşului, apoi bătrânul ştia că făcea un cot brusc, după calea ferată, pornind să şerpuiască printre dealurile ce mărgineau oraşul în partea de răsărit, înainte de a o lua din nou, în linie dreaptă, străbătând câteva sate, către următoarea localitate. Era un drum uşor, îl cunoştea bine, îl parcursese de mai multe ori cu maşina în anii trecuţi, când încă mai avea vederea bună.

Ermilov se opri în mijlocul străzii, ca şi cum ar fi vrut să măsoare din ochi spaţiul dintre borduri, apoi o porni, şontâc-şontâc, în direcţia opusă, către centrul oraşului. Străbătu cartierele pustii, pline de gunoaie, mai traversă câteva străzi şi se îndreptă către marginea oraşului, spre vest. Începuse să se încălzească, dar mergea înainte, cât de repede îl ţineau puterile – strângea bine cureaua genţii de voiaj, cu mâna strângă complet amorţită vârâtă adânc în buzunarul sacoului.

Se simțea puțin derutat, dar hotărât. Pisicile se rostogoleau împrejurul lui, făceau tumbe, unele îl însoțeau o vreme, apoi se întorceau, altele fugeau înainte, de parcă ar fi vrut să-i indice drumul, mare de blănițe negre, roșcate și albe ce i se freca de picioare, ori se deschidea la apropierea lui, făcându-i loc să treacă printre mormanele de ambalaje și mașinile părăsite în mijlocul străzilor. Pe măsură ce se îndepărta de cartier, fețele cunoscute ale oamenilor, amintirile și imaginile legate de ele, își pierdeau forța, se amestecau, se confundau, bolboroseau dizolvate în aceeași magmă clocotită de culori și forme care-și pierdea treptat orice semnificație.

În locul fiecărei imagini ce i se desprindea din minte pentru a se dezintegra în acel ocean fierbinte, apărea conturul unei pisici. Fiecare amintire devorată de o pisică. După o oră, Ermilov se opri să-și tragă sufletul. Vru să pună geanta jos, apoi se răzgândi, o urcă pe umăr și porni din nou.

Ieșise din oraș. Câteva animale încă se țineau pe urmele lui, însă majoritatea rămăseseră la marginea orașului, într-un zid împietrit de blănițe multicolore, ca și cum ar fi dat acolo de un obstacol pe care nu erau capabile să-l depășească. Bătrânul trecu un pod peste un pârâu apoi începu să urce dealul ce domina partea de vest a localității. Capul îi colcăia de miorlăituri. După încă vreo jumătate de oră de mers uitase deja de toate problemele – se gândea doar la pisici, la treburi pisicești – soarele îl încălzea plăcut, nici nu simțea sub picioare povârnișul (îl mira acest lucru), prin minte îi zburdau siameze, pieptul îi sfârâia de zgomote imposibil de înțeles – poate că torcea – iar când ajunse, în sfârșit, pe vârful presărat cu tufe de măceș și de păducel al colinei, se simțea ca o pisică, mergea ca o pisică, era atent ca o pisică, așa că-și dădu seama că era într-adevăr o pisică – un motan lung și slăbănog, dar plin de vigoare și de preocupări motănești.

Își amintea că plecase de acasă cu un motiv, își amintea furia ce-l împinsese să pornească la drum, hotărârea cu care ieșise din orașul unde fusese părăsit, dar toate aceste lucruri i se păreau absolut ridicole acum. Privi mirat geanta atârnată de umăr, apoi o aruncă în iarbă. Nu avea niciun rost să meargă mai departe. Scopul inițial al călătoriei se pierdea într-o nebuloasă fără sens – tot ce știa era că strălucea soarele, că iarba era înaltă, moale și parfumată, că insectele îi zumzăiau ademenitor pe sub mustăți, iar tufele împrăștiate ici-colo desenau pe pământ delicioase oaze de umbră odihnitoare.

Ermilov își aruncă hainele. Își azvârli pantofii incomozi din picioare pe urmă începu să sară și să se zbenguie prin iarbă, încovrigându-se și țopăind în aer, făcând mișcări rapide, dându-se peste cap și pufnind. Nu-și mai amintea de amorțeala din brațul stâng, de junghiurile din șale, nu-l mai durea nimic, alerga nestingherit, făcea tumbe dezarticulate, se arunca după fluturi, mieuna ascuns în umbra tufelor.

Se jucă așa toată ziua, bucuros de simpla senzație de libertate, de căldură. Stătu la soare, dormi puțin, mâncă ceva din geanta vărsată în iarbă, apoi iarăși se zbengui și mieună, sări după muște și alergă. Spre seară începu să obosească. Era, la urma urmei, un motan bătrân, iar singurătatea din vârful dealului ajunsese să-l plictisească; fusese o zi bună, dar tânjea după tovărășia celorlalți. Soarele cobora spre asfințit, scufundându-se roșu printre blocurile din vale, ca printre dinții însângerați ai unei guri gigantice – iar când dispăru de-a binelea și greierii începură să țârâie în jurul lui, Konstantin Filipovici Ermilov se furișă prin iarbă, gol, și porni înapoi, unduindu-și umerii mlădioși, spre cartierul pe care-l părăsise, ca să trăiască alături de celelalte animale. Ajunse fără probleme acolo. Găsi totul în ordine.

Zi de zi în oraș veneau tot mai multe pisici.

Robert Gion

Robert Gion

Robert Gion - născut în 1978. După absolvirea liceului a călătorit prin Europa, practicând diverse meserii. A locuit o perioadă în Germania, apoi în Cipru și în Grecia. Pasionat de literatura horror, mare admirator Serge Brussolo, Graham Masterton, Stephen King. Povestiri publicate în Revista de suspans și Helion online.

More Posts