GSF85 banner-650

          Canicula e infernală.

          Toate, de după schismă, fuseseră așa, dar anul ăsta arșița devenea de-a dreptul insuportabilă. Simți cum stropi de sudoare i se preling de pe frunte și picură pe blana cafenie, lăsând pete mai întunecate. Se ridică și aruncă, cu un gest profesional, stetoscopul pe de după gât: Mai degrabă mă boșorogesc eu…

          − Și, ce zici doctore, o să fie cu noroc?

          Eliot Visser se scărpină după ureche:

          − Sarcina merge bine. De mică a tolerat radiațiile, iar faptul că-i un singur pui e încurajator. Inima-i bate bine și puternic. S-ar putea să te scoți, Larry!

          − Hai să bem ceva, că ai bătut drum lung.

          − Nu mai beau poșirca aia a lui John, îmi face rău. Mersi oricum. Hai! Că trebuie să ajung la frații Hinton.

          − Te conduc.

          Caii mergeau la trap prin pulberea gri, ridicând fuioare de praf, iar cei doi bărbați se adânciseră fiecare în gândurile lui.

          − Ce-i asta?

          Undeva, la orizont, un punct negru se mărea văzând cu ochii. O sferă neagră, cam de juma’ de metru diametru, se apropie de călăreți și începu un ocol larg.

          Larry descălecă, trase pușca din toc și, sprijinind-o de spinarea calului, luă obiectul în cătare:

          − O fi o drăcovenie de-a ălora din buncăre…

          − Off! De când vă zic că nu mai e nimeni, în niciun buncăr. Dacă ar fi fost, în cincisprezece ani ar fi apărut. Buncărele au fost printre primele țintite. N-a scăpat nici unul.

          − Și-atunci?

          Drăcovenia se apropiase, fără frică, la câțiva metri. Plutea silențios și era atât de neagră încât părea o gaură în cer. Doar privită cu coada ochiului părea să-și trădeze forma fizică.

          − Nu știu, bărbate. Doctorul simți un fior pe șira spinării. Unde-ai mai pomenit așa ceva?

          − Vedem noi acum… Larry luă linie de ochire și trase.

          În afară de zgomotul armei și tropăitul cailor neliniștiți nu se întâmplă nimic.

          − Am nimerit-o! Jur că am nimerit-o. Puse iar arma la ochi dar Eliot îl apucă de umăr:

          − Unde ai mai pomenit tu așa ceva… Larry, asta nu-i de pe aici, de la noi de pe pământ. Larry, se întâmplă lucruri extraordinare!

          Sfera se apropie și mai mult. Se roti în jurul lor și staționă ca pentru inspecție.

          Luându-și inima în dinți, doctorul făcu un pas în față.

          − Ai grijă, Eli!

          − Uită-te la cai, Larry. Uite-te la cai!

          Caii ciuliseră urechile spre sferă și amușinau cu nările fremătând. Larry coborî țeava armei.

          Se apropiară de obiect. De aproape părea mai natural. O sferă dintr-un metal negru cu puzderie de mici înțepături, ca de ac, pe toată suprafața.

          Doctorul întinse mâna și-o atinse. Era călduță și plăcută la pipăit.

          Din fundul gâtului uscat îi ieși un geamăt:

          − Unde ați fost până acum? Ați venit târziu, prea târziu!

         

          *

         

          Frații Hinton se baricadaseră în casă, iar doctorul trebui să dea dovadă de toată puterea lui de convingere pentru a-i face să deschidă ușa.

          − Ai văzut-o și tu? Ai văzut-o?

          − Am și atins-o. Realiză că a făcut o mare greșeală.

          Cei doi frați puseră mâinile pe arme.

          − Huooo! Halal bărbați! Măcar Larry a tras în ea…

          − A nimerit-o? Frații lăsară armele și, curioși, se apropiară: A nimerit-o?

          − Da.

          − Și?

          − Nimic. Glonțul a dispărut ca și când n-ar fi fost.

          − Ți-am zis eu? Făcătură diavolească. Încep să iasă de sub pământ.

          − Terminați cu prostiile. Sunteți oameni în toată firea. Ce credeți că era? Coiul lui Scaraoski?

          − Unde-s surorile?

          Cumva rușinați, cei doi frați se buluciră dând cap în cap:

          − Le-am ascuns în beci.

          Kate și cu Dolores ieșiră cu greu prin gaura strâmtă ce ducea în beci.

          Amândouă erau însărcinate în aceiași lună, motiv de mare mândrie pentru frați.

          − E bine. Inimile bat corect și puternic. O să aveți copii sănătoși.

          − Cât să mai fie, doctore?

          − Cam două luni, două luni ;i jumătate…

         

          *

         

          − Doctore, vin!

          Larry sări de pe calul, tot numai spume, și năvăli în casă.

          − Cine vine, omule?

          − Alienii, alienul de-ai pus mâna…

          Eliot rămase cu mâinile în aer.

          Trecuseră doi ani și aproape uitase extraordinara întâmplare.

          − Ce spui tu acolo? A apărut iar sfera aia?

          − Daaaa. Da’ nu aia. Una babană de data asta. A aterizat în deșert cam la zece kilometri de ferma mea. Am văzut-o cum cobora. Tot așa ca aia mică. Niciun sunet. Și-i neagră ca smoala.

          Doctorul se lăsă greu pe un scaun:

          − Deci până la urmă s-au hotărât, bâigui privindu-și degetele care tremurau ușor. Au venit.

          − Ce ne facem, doctore? Lumea a trimis după tine. Oamenii sunt speriați mai ales că știu că tragi degeaba cu armele în ei…

          − Să mergem acolo. Va fi ce-o să fie!

         

          Acum doi ani zeci de sfere, cea mai mare de mărimea celei pe care o văzuse el, cea mai mică cât o minge de pin-pong, băgaseră în sperieți mica comunitate, dar după momentul de panică văzură că nu se întâmplă nimic rău, că obiectele păreau mai degrabă curioase, băgându-se prin toate colțișoarele fără a face vreun rău. Puștiul de trei ani al doctorului se juca de-a v-ați ascunselea cu una cam cât un ghem, oamenii ajunseră să le ignore. Într-o bună zi, la fel de silențios cum veniseră, dispărură toate.

          Viața își reluă cursul normal. Vaca lui Larry și femeile fraților Hinton fătaseră cam în același timp, prima un vițel de toată frumusețea, iar cele din urmă, spre disperarea fraților, două fete sănătoase și gălăgioase. Fuseseră câteva accidente, dar nimic serios. Și acum…

         

          Sfera era imensă. Cel puțin o sută de metri diametru. Se adâncise puțin în nisip și părea inertă.

          Doctorul se apropie precaut. Același aspect de fontă neagră înțepată de miliarde de ace fine. Plăcută la pipăit și caldă.

          Îi dădu ocol fără a descoperi ceva. Era absolut izotropă.

          Își lipi urechea de suprafața caldă, conștient de ridicol, dar nu știu ce altceva să mai facă, mai ales că era privit de o mică ceată de „curajoși” care-l însoțiseră.

          Nu se auzea și nu se simțea nimic.

          Cumva ușurat, dezamăgit, dar și cu inima încă strânsă, se întoarse la grupul pestriț de călăreți care se țineau la o distanță considerată de ei sigură:

          − N-avem ce face aici. Ce va fi, va fi. Suntem precum vițelul la poartă nouă. Să așteptăm să iasă careva din casă și să ne tragă de funie.

          Cu această cugetare adâncă, își trânti pălăria în cap și dădu pinteni calului.

         

          *

         

          Au trecut 5 ani, ani în care doctorul a adus pe lume multe animale și mulți copii sănătoși, dar a și îngropat destui.

          Comunitatea se mărise, iar din timp în timp călătorii care-i treceau pragul aduceau cu ei povești despre asemenea sfere care aterizaseră în apropierea așezărilor omenești.

          Ultimul care sosise era un zdrahon roșcat și limbut care povestea cum dintr-o sferă dintr-asta ieșiseră niște chestii ca niște ghemuri de scaieți negri care se răsfiraseră pe câmp.

          Doctorul se urcă pe cal și o luă la trap.

          Sfera era acolo unde o lăsase doar că, din loc în loc, în deșert apăruseră niște tufișuri negre și spinoase ce păreau că se înfipseseră în nisip.

          Lăsă calul la o distanță bunicică și se apropie de un asemenea tufiș. De aproape era destul de mărișor, mai înalt decât doctorul și părea o rețea de tuburi care se întretăiau haotic.

          Când întinse mâna ca să atingă, structura percepu o ușoară vibrație.

          La atingere era la fel ca peretele sferei, mătăsos și cald, dar acum simți și un tremur slab.

          Cu coada ochiului percepu o mișcare. Lent, aproape imperceptibil, dar continuu, unul dintre ghimpii care răsăreau ici și colo se alungea spre el.

          Simți un fior pe șira spinării și făcu un pas înapoi. Creșterea încetă. Se apropie, spinul reîncepu să crească acum observându-se inele concentrice de o culoare verzuie care porneau de la bază pentru a se stinge în vârf.

          Ajuns la deget, spinul se despică în două răsucindu-se lent, cuprinzându-l.

          Atingerea era moale și călduță. Brusc, simți o înțepătură, dar senzația a fost atât de fugară încât nu apucă să reacționeze. Șezură așa cale de câteva minute apoi spinul, tentaculul, sau ce vru a fi chestia aia, se desfăcu la fel de lent și, spiralând, pătrunse în nisip.

          Culoarea verde deveni mai pronunțată iar pe tulpină, pentru că doctorul realiză că acesta este cuvântul, apăru o inflorescență care se desfăcu într-o floare de un alb pur, un alb atât de imaculat pe crengile negre, încât doctorului îi lăcrămară ochii.

          − Să fiu al naibii, exclamă sugându-și degetul din care curgea un fir subțire de sânge, cred că te-am polenizat.

          Atinse floarea și rămase stupefiat: mii de sfere aurii izbucniră și își luară zborul în cele patru zări.

         

          *

         

          − Tată, eu plec să văd de verișoarele Hinton, că știi cum sunt astea… Pot să jur că or să nască amândouă odată, cum ți-au făcut și mamele lor acu’ șaișpe ani.

          Eliot zâmbi aducerii aminte. Se ridică cam greoi din scaun și-și conduse fiul:

          − Dean, treci și pe la răpciugosul ăla de Larry că cică-i răcit, da’ nu vrea să mă deranjeze…

          − Trec. Pa, tată!

          Casa întunecată îl deprima. De când îi murise nevasta, în brațele lui, fără ca el să o poată ajuta cu ceva, casa rămânea rece oricât foc ar fi făcut în sobă.

          Oftă adânc. Ieși pe verandă.

          Era o vară cuminte, iar cerul se limpezise. Natura își revenea după cataclism.

          Se întinse în hamac. Ațipi.

          Îl trezi ceva, nu știa nici el ce. Deschise un ochi, apoi pe al doilea și se strânse în hamac. În fața lui, o sferă cam cât o minge de fotbal bâzâia ușor.

          − Când o să scăpăm de spaimele astea? bodogăni.

          Sfera se agita. Deși aparent nu făcea decât să se rotească și să balanseze în fața lui, doctorul percepu, aproape fizic, o stare de panică și o chemare iminentă.

          Uitând de junghiurile din spinare, înhămă calul și, în trap, ajunse la sfera cea mare.

          Tufișurile de altădată se transformaseră în copaci impunători, de un verde negricios, fără frunze, dar cu un aspect acceptabil, pământean. Pe jos, ceva semănând a iarbă, în care mișunau tot soiul de ființe mici, tubulare, de culori roșiatice sau gălbui- negricioase.

          Mingea intră în sfera mamă ca în plastilină. Ieși din nou când doctorul nu venise după ea și, vibrând perceptibil, îl îndemnă să o urmeze.

          Eliot întinse o mână, care intră fără efort prin suprafața sferei, apoi intră cu totul.

          Așteptă să se adapteze la întunericul din interior.

          Era înconjurat de miliarde de filamente strălucind palid în culori schimbătoare. Sfera mică avansă, trecând printre aceste spagheti fremătătoare, invitându-l să o urmeze.

          „Noroc că nu sunt claustofobib”, gândi și, înfrânându-și pornirea de a da la o parte fibrilele, urmă mesagerul până într-o sală, sau ceva asemănător. Aici, atârnând din toate direcțiile, pachete de filamente la capătul cărora… doctorului nu-i veni să creadă:

          − Un incubator!

          Se apropie de una dintre ființe. Semăna vag cu un om, dar așa înconjurată de miriade de filamente nu putea să o vadă complet.

          Încă una, și încă una, apoi, oroare: un grup de filamente uscate și o formă zbârcită, moartă… încă una…

          Numără douăzeci de supraviețuitori, restul erau morți. Sau malformați, chiar și pentru privirea lui de pământean.

          − Ce e de făcut? Ce se poate face? Ce pot face?

         

          *

         

          − Nici nu poate fi vorba!Dean se foia prin fața tatălui său. Imposibil. Ce-mi spui tu mie, acum, e de necrezut. Aproape nici eu nu te cred și vrei să te creadă oamenii noștri? Știi ce-o să zică? Știi!? Monștri. Le aduci în casă monștri…

          − Și eu? Cum să-i îngrijesc, ce să le fac? Nuuuu! E ceva imposibil.

          Tânărul își trânti în cap pălăria și ieși val-vârtej.

         

          *

         

          Ieși din sferă cu capul plecat.

          Mureau de foame. După două zile petrecute în interior, pricepu că ceva se stricase la sistemul de supraviețuire. A adus glucoză, dar nu era suficient… Mureau… Mureau de foame.

         

          Încălecă și dădu pinten calului când, în zare, văzu ridicându-se praf gros.

          Căruțe și călăreți. Îl înconjurară.

          Din prima căruță, trupeșe și hotărâte, coborâră surorile Hinton urmate de verișoarele cu burțile la gură.

          Cei doi frați și cei doi gineri, un pic cam speriați, ridicară din umeri.

          Femei coborau și din celelalte căruțe:

          − Am auzit că aici copii mor cu zile. Doctore, arată-ne drumul!

           

          Bărbații, bodogănind, făcură un foc de tabără.

          Cei doi frați Hinton erau cei mai prăpădiți:

          − Nu-i vina noastră. Nebunul ăl bătrân le-a zăpăcit de cap.

          − Ia vezi cum vorbești de taică-meu! Ce, crezi că eu sunt de acord cu nebunia asta? Cum or să supraviețuiască?

          Oamenii se adunară în jurul lor:

          − Ce ne facem, doctore? Au amenințat că ne părăsesc, că suntem oameni fără inimă, că din cauza noastră s-a ales praful de pământul ăsta și acum o să se aleagă și de copiii ăștia de pripas.

          − Păi cam au dreptate, dar n-au cum să supraviețuiască.

          − Ăl bătrân zicea că seamănă cu el, că l-a copiat cumva cum a făcut și cu copacii ăștia care-s așa și-așa, își dădu cu părerea Larry.

          − Taică-meu a înnebunit de tot.

          Frații Hinton ridicară din umeri. Nu mai pricepeau nimic.

          Femeile începură să iasă una câte una. Aveau în brațe niște ghemotoace înfășate de li se vedeau numai ochii.

          Curioși, bărbații se apropiară, dar femeile se făcură scut:

          − Huooo! Că nu le facem nimica. Doar să vedem și noi cu ce ne-am procopsit.

          Brusc ,se produse zarvă:

          − Nasc verișoarele! Doctore, doctore!

         

          *

         

          − Aveți feciori!

          − Da’ ăilalți?

          − Apăi… ne-om chiti și om vedea, ridică hâtru din umeri Dean.

          Verișoarele erau așezate una lângă alta, având câte un plod pe fiecare braț.

          Bărbații se apropiară cu fereală.

          Parcă simțindu-i, proaspeții născuți începură să zbiere la unison.

          Alienii cei mititei rotiră niște ochi mici și aurii către frații lor pământeni, făcură un botic mic, a uimire, apoi începură să piuie precum niște ciocârlii speriate.

          Eliot își tufli pălăria-n cap:

          − Apoi… după cum țipă, eu zic că-s fete!

         

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts