GSF 41 ban01

          Când treceai pe lângă apartamentul său simțeai un miros amestecat de cafea, tabac și drojdie. În ultimul timp, locatarii clădirii îl văzuseră, poate, de cinci, șase ori. Toți îl știau ca pe un inginer bun, un om cu suflet mare, un bărbat foarte înalt, cu părul lung, în valuri, negru ca pana corbului, cu ochii de un verde metalic. Copiii erau fascinați și înspăimântați de el, în același timp. Îi băteau la ușă, iar apoi urcau în fugă scările la etajul următor, îi aruncau cu pietricele în geam, cu mingi de tenis înmuiate în vopsea, îi puneau pocnitori sub preș de Anul Nou, dar nu aveau curajul să rămână în fața ușii și să-l colinde. Odată omorâseră un șobolan și-l legaseră de coadă de mânerul ușii. În urma acestei isprave, câțiva dintrei ei se aleseseră cu o mămă de bătaie, dar asta nu-i deranjase prea mult. Ceea ce-i mira continuu era lipsa de reacție a acestui om, a acestui domn inginer Herman, după cum scria pe plăcuța de pe ușă. Era străin, neamț, deși era, cică, brunet. Dar cu siguranță era posac. Părinții le tot spuneau să-l lase în pace, că e bătrân, bolnav și singur. Nu știau dacă e neapărat bolnav, dar rămăsese de vreo 20 de ani văduv. Soția sa, Beatrice, murise de cancer la 45 de ani, iar de atunci ieșea în societate tot mai rar. Nu avusese mulți prieteni, așa că doar câțiva vecini și colegi de lucru mai trecuseră pe la el în primii doi ani de la moartea soției, dar el îi întâmpina întotdeauna cu tăcere. Casa sa era un chip al tristeții. Cu timpul nimeni nu mai găsise vreo scuză să-l viziteze, și el putu să se afunde în singurătate. Ieșise la pensie de vreo câțiva ani și avea o nepoată, Adela, care se ocupa de cumpărături, aducându-i o dată la două săptămâni de mâncare, ziare, reviste, discuri de muzică. Tot ea se ocupa și de plata taxelor. Herman stătea toată ziua în casă și asculta încet muzică. Ceea ce nu știau însă locatarii săi era că el, deși renunțase la lume, nu renunțase întru totul la ei. Practica sa obișnuită era aceea de a-i spiona pe gaura cheii, pe care trebuia să o desfunde din când în când cu o andrea, din cauza copiilor. Dar, copiii începuseră să cam plece pe la facultăți în alte orașe, se mutaseră cu serviciul sau se căsătoriseră, iar pe el nu-l mai deranja nimeni. Putea să-și exercite în liniște obiceiul obscur de a trage cu ochiul pe gaura cheii. Viața sa devenise un cinematograf monoton de umbre, lumini, praf, pantofi, genți, fuste și uneori chipuri. Căci nu reușea decât rareori să vadă fețele oamenilor, gaura cheii venindu-i undeva deasupra rotulei, iar el trebuia să se lase în genunchi și să-și aplece mult capul pentru a putea privi. Ușa sa avea vizieră, dar fusese colorată cu spray negru, iar gaura cheii îl făcea să se simtă mai în siguranță. Stătea și se uita ore întregi pe gaura cheii, deși majoritatea locatarilor erau plecați la muncă, și în clădirea imensă, de o sută de apartamente, nu se întâmpla absolut nimic, în afară de trecerea ireversibilă a timpului. Stătea pe brânci și mânca nuci, stafide, cozonac, fructe și iaurt. Bea neobosit câteva cești mari de ceai și cafea pe zi. Renunțase imediat după moartea soției la carne, și oarecum la religie, căci nu se mai ruga deloc. În mod bizar nu avea pisici, câini sau șoareci care să-i țină companie. Adela îi lăsa de obicei pungile cu nevoile sale minime la ușă. Uneori o poftea înăuntru și-i oferea o cană cu ceai, dar nu-i spunea decât un mulțumesc slab pentru că venise, deși știa că vine întotdeauna, sau se scuza în mod jalnic că nu o auzise dată trecută. Cuvintele deveniseră pentru el niște pietre pe care le arunca de colo-colo, jucându-se șotron de unul singur și la întâmplare. Uneori îi vorbea nepoatei în germană, deși ea nu înțelegea o boabă. Atunci, vorbea cel mai mult uitându-se pierdut pe pereți, sau pe venele groase de pe mâini. Suferea de vreo trei ani de insomnie, pe care o înșela făcând rebusuri, sudoku sau citind cărți, în special jurnale. Migrenele erau musafiri comuni. Pereții săi erau plini de pete de cafea, grăsime și citate din cărți. Își improvizase o cutie din carton și cearceafuri, cu o pătură și o pernă, pe care o instalase ca o mică insulă la ușa de la intrare. Holul era destul de strâmt, și nu putea să se odihnească decât stând chircit. Poziția inconfortabilă îi adunase umerii și-i încovoiase spatele, și arăta precum un vultur bătrân căutând tăcut resturi sau rosturi de ciugulit între zidurile solitudinii sale. Vedea încă bine, iar ochiul drept se mulase perfect pe gaura cheii, căpătase forma ei și-l proiecta plictisitor în îngusta, fragmentara, lume de afară. Înainte, pe coridor copiii fugeau, țipau sau se jucau, dar acum acțiunea se rezuma la niște mâini butonând pe mobil, frânturi de conversații, plase pline de cumpărături, un pas grăbit, o ușă descuiată, un sunet de tocuri pe scări, o masă frugală pentru ochi. Dar, uneori, oamenii mai pierdeau câte ceva. Le cădea o batistă din buzunar, o agrafă din păr, o brățară de la mână, un ac de siguranță de la pantaloni, o bancnotă sau o monedă din portmoneu. Acestea erau rarele sale ocazii în care își punea în mișcare toți nervii, toate oasele și celule, toată carnea și gândirea să iasă afară. Aștepta momentul perfect și ieșea repede pe hol, pescuind înspăimântat micile comori pe care le ținea în colecția din raftul de sus din sufragerie. Nimeni nu-l prinsese în act vreodată. Însă această escapadă îl costa scump: vărsa, îl durea capul și stomacul și avea o senzație de greață aproape toată ziua. Noroc că nu trecea des prin asta, căci adulții erau foarte atenți cu lucrurile lor.

          Copiii obișnuiau să piardă sau să uite lucruri mai des. Iar în colecția sa erau o sumedenie de jucării, mai mult sau mai puțin stricate.  Herman ținea mult la un joc mic din lemn cu bile colorate, la o păpușă din porțelan și la un soldat din fontă. Îi plăceau și bijuteriile, dar cu jucăriile se mai putea amuza, pe când bijuteriile nu putea decât să le admire.

          Într-o zi însă lucrurile luaseră o altfel de întorsătură. Era zece seara, iar bătrânul Herman se afla la post cu o cană mare, aburindă, de cafea pe podea uitându-se pe gaura cheii. În ultimii cinci ani începuse să chelească în vârful capului, își lăsase o barbă mare și neîngrijită,  hainele de pe el deveniseră un muzeu în paragină, dar cel puțin nu avea încă probleme cu dantura. O femeie în rochie roșie, cu pălărie cu boruri mari, pantofi negrii cu tocuri înalte, poșetă neagră, din piele, trecu pe culoar, se opri și scoase din poșetă un pachet de țigări, moment în care îi căzu pe jos o cheie mică. Mocheta amortiză sunetul, iar femeia își aprinse o țigare și urcă domol scările. Herman surprinse, desigur, momentul, iar în el se activase imediat niște reacții fizice ciudate. Ochii îi clipeau des, fruntea i se umplu de broboane, simți niște înțepături în ficat și îl dureau surd încheieturile. Știa astfel ce trebuie să facă. Deschise ușor ușa și țâșni dintr-o dată, luând de pe jos cheia și întorcându-se rapid în casă. Era fericit, vomitând, totodată. Nu mai găsise în toți anii aceștia vreo cheie. Se uită îndelung la ea, cercetând-o migălos; avea zgâriat pe una dintre fețe un număr, părea 71. O sărută și o adăugă la colecția din sufragerie. Deși se simți rău din cauza ieșirii, în noaptea aceea îi trecu subit insomnia, iar trupul său mare se abandonă somnului. De dimineață își făcu niște ochiuri, o cafea la ibric și inspectă din nou cheia. Se întrebă de la ce o fi, ce ar fi putut să deschidă cu ea. Curiozitatea se transformă curând în obsesie și îl teroriză două săptămâni la rând. Cu toate acestea dormea adânc. Îi era frică să iasă din casă fără să știe exact ce ar trebuie să facă. De 20 de ani se tot jucase de-a v-ați ascunselea și nimeni nu-l găsise, deși toată lumea știuse fără vreun dubiu unde era, iar acum se vedea forțat să iasă afară și să se joace periculos de-a baba oarba. Nu-i surâdea deloc ideea, știind că avea să se resimtă fizic și, mai ales, că avea să-l cuprindă un sentiment de pierdere. Ce avea să se întâmple dacă cobora scările de la etajul 4, căci liftul nici nu intra în discuție, și ce avea să-l aștepte afară? Voia să dea uitării această poveste, așa că deschise ușa și aruncă cheia pe hol. Seara i se făcu frică că ar putea să o găsească altcineva, și intră din nou în posesia ei. Își făcu un program ca în fiecare zi, de preferat noaptea, când nu e nimeni, să iasă și să rămână pe hol 2, 5, 10 minute, cât va răbda. Timp de o săptămână se ținu de acest program draconic și reuși să-și învingă spaima, vomitând în pungă, iar greața pe care o simțea de obicei se diminuă, devenind o durere suportabilă de cap. Bătrânul Herman se reinventă. Făcu niște retușuri și la aspectul fizic, se tunse mai scurt, se rase, dar se văzu nevoit să îmbrace aceleași haine ponosite. Între timp își dăduse seama și unde s-ar putea potrivi această cheie mică, la una din cutiile poștale de la panoul de jos.

          Îmbrăcă un costum albastru cenușiu și ieși din casă. Capul i se prinse instant în sârmă ghimpată, și simți cum îl ia amețeala de la primele trepte coborâte, respirând din ce în ce mai greu. Se agăță cu unghiile și dinții de pereți, rostogolindu-se de pe un perete pe celălalt, împiedicându-se la fiecare etaj. Ajuns jos, trecu pe lângă panoul cu cutii poștale și ieși afară, învârtindu-se haotic pentru câteva minute. Se relaxă pe banca din față câteva momente, și intră apoi în scară. Căută impacientat cutia cu numărul 71 și o găsi. O deschise, pe jos căzură o grămadă de pliante cu reclame, facturi și un plic albastru. Îl ridică și fugi afară. Înăuntru era o scrisoare pe care o citi:

          Știu că suntem doar noi, iar în curând vei fi doar tu. Am fost singuri împreună și ne-a fost de ajuns.

          Dar acum eu sunt bolnavă și tu știi asta. Nu are rost să mai speri. Trebuie să accepți boala, realitatea, sfârșitul.

          Este singurul adevăr care mai poate fi spus între noi.

          Îmi pare rău că nu am avut un copil, dar nu contează, am fost fericită doar cu tine.

          Trebuie să vinzi casa și să te muți altundeva, oriunde, numai să pleci.

          Cu timpul cineva te va primi în viața sa, iar tu vei fi din nou tu.

          Te văd deseori în vis din spate cum mergi pe un culoar lung, luminat, cu arcuri,  iar eu rămân în spate privindu-te printr-o gaură de cheie.

          Acoperă aceasta gaură de cheie și mergi cât mai departe.

          A ta, doar a ta,

          Beatrice

         

          Scrisoarea îi dădu foc creierului, și el începu să plângă ca să stingă acest incendiu de emoții și sentimente contradictorii. Rămăsese închis în casă atâția ani, pândind oamenii pe coridor, îmbătrânind, murind. Oh, Beatrice…

          A doua zi, Adela trecu pe la el, iar el îi ceru să-l ajute să se mute altundeva. Peste două luni trăia în altă parte a orașului, într-un nou apartament curat și spațios. Seara ieșea să se plimbe prin parc, vorbea cu vecinii și era interesat de tot felul de activități. Dar asta nu dură mult, și Herman era văzut tot mai rar, vorbea tot mai puțin cu oamenii, și cu timpul nu a mai ieșit deloc. Stătea în noua sa cutie construită la intrare și pândea cu o ceașcă de cafea pe podea oamenii pe gaura cheii.

          De 20 de ani nepoata sa îi tot juca trucul cu cheia și scrisoarea, iar Herman de 20 de ani își tot reamintea de soția sa, și la fiecare câteva luni se muta dintr-un loc într-altul, izolându-se după aceea în casă și uitându-se pe gaura cheii.

          

Celestin Cheran

Celestin Cheran scrie poezie şi proză scurtă. A publicat povestiri în Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Revista de Povestiri, revista Tiuk, Oglinda Literară, Viața Românească. În 2005 a fost desemnat câştigător al Concursului naţional de proză scurtă şi eseu „Pavel Dan”. Prezent în antologia „Ficţiuni reale”, Humanitas, 2013, un proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic Jr. Are proiectul online Povești în șase cuvinte.

More Posts

Follow Me:
Facebook