GSF88 banner-650

 

          Cu zece ani în urmă, de Ziua Independenței, iubita lui Gin Min a dispărut fără urmă din parcul de distracții al orașului Carson. Din acel moment, Gin Min a început să se poarte ca un țicnit, fiind convins că Ea îl părăsise pentru că sforăia îngrozitor când adormea beat.

          Avea în jur de 40 de ani și era copilul înfiat al unei familii de chinezi. Părinții lui adoptivi veniseră în Carson când Gin Min era foarte mic, aducând cu ei o sumă însemnată de bani despre care spuneau că a fost moștenită.

          Când Gin Min împlinise 21 de ani, părinții lui s-au hotărât pe neașteptate să se întoarcă în China, lăsându-i lui tot ce aveau. Gin Min nu părea alarmat. Știa că nu se vor mai întoarce niciodată, dar nu lăsa să se vadă nimic din ce simțea cu-adevărat.

          Era un tip ciudat și mai ales singuratic. Locuia într-o cabană cu două camere, pe malul lacului Tahoe, la ceva distanță de oraș. Suferea atât de tare că fusese părăsit și se simțea atât de vinovat că sforăia, încât se înregistra în timp ce dormea, ca să-și studieze sforăitul. Dimineața asculta foarte atent zgomotul produs de sforăitul său. Analiza, compara cu perioadele anterioare și își lua notițe cu mare atenție, de parcă viața lui ar fi depins de asta. Avea o bibliotecă întreagă cu cărți și tratate care despicau firul în patru, pline de diverse soluții și rețete împotriva sforăitului. După îndelungi căutări, Gin Min ajunsese la concluzia că un anumit exercițiu Tao îl va ajuta cu această problemă și de aceea îl practica cu perseverență de câteva ori pe zi. Entuziasmat de ameliorarea simptomelor, își publica zilnic înregistrările și concluziile pe toate site-urile de socializare. Ajunsese să aibă mii de prieteni virtuali, fascinați de perseverența și extravaganța cercetărilor lui, dar el nu făcea toate astea pentru renume. Spera ca printre cei care-l urmăreau să fie și Ea, care, văzând că lucrurile s-au îndreptat, se va hotărî să se întoarcă.

          Și chiar așa era. Ea îl urmărea amuzată, dar ceea ce avea de făcut era atât de important, încât nici prin cap nu-i trecea să lase totul baltă și să se întoarcă.

          În tot acest timp, deși avea o viață demnă de milă, Gin Min era foarte preocupat de rutina lui zilnică. Avea un carnețel în care încercuia tot ce rezolva, aceleași lucruri în fiecare zi: ascultat înregistrare, exerciții Tao, postare rezultate pe site-uri și alte nimicuri.

PedeapsaLuiGinMin

          Cu băutura o lăsase moale. Avea o săptămână pe an în care se făcea criță, ca să-i fie rău și să nu mai bea până anul viitor, când ajungea iar în săptămâna destinată comei alcoolice.

          Cam asta era viața lui Gin Min și nimeni nu-l deranja, nu pentru că nu ar fi avut curiozitatea să vadă ce face, ci pentru că era atât de ciudat, încât frica învingea curiozitatea de fiecare dată.

         

          *

         

         

          În vara anului următor, cu o zi înainte de săptămâna destinată alcoolului, Gin Min se trezi plin de viață, își luă carnețelul și trecu la treabă. Se sui în mașină și porni către magazinul de pe autostradă, să-și cumpere cele 10 sticle cu whisky pentru dezmățul ce urma. În timp ce gonea nebunește, nu pentru că i-ar fi plăcut viteza, ci pentru a se reîntoarce cât mai repede în spațiul lui liniștit, își privi cu atenție mâna dreaptă și exclamă “Nu! Nu sunt pregătit pentru asta! Nu acum!”.

          Când abia împlinise 12 ani, părinții lui îl duseseră la medic pentru că într-o dimineață pielea de pe mâna dreaptă începuse să se cojească pur și simplu, lăsând în urmă o rană urâtă. După ce i se făcuseră toate analizele posibile, doctorul le explicase părinților, în cuvinte sofisticate, că fiul lor are o formă rară de cancer al pielii și nu mai are de trăit mai mult de 6 luni. În ziua următoare, tatăl hotărâse că trebuie să se mute urgent în cabana de lângă lac, loc pe care Gin Min nu-l mai văzuse până atunci.

          Tatăl lui Gin Min era un tip foarte amabil, niciodată speriat sau nervos, de un calm absolut. Te simțeai în siguranță alături de el. Nimic nu părea periculos sau de nerezolvat pentru domnul Min. Nici măcar un cancer de piele incurabil. Ca atare, se apucase liniștit de amenajarea cabanei din locul sălbatic în care tocmai se mutaseră.

          În primă fază, rana lui Gin Min se extinsese până la umărul drept și se transformase într-un soi de piele rugoasă, acoperită de solzi colorați, de un verde-albastru iridescent. Dar în loc să moară în 6 luni, Gin Min a scăpat de rană, solzi și tot ce mai era pe brațul lui într-o lună. Totul reintrase în normal și Gin Min fusese convins că doctorul se înșelase. Nu avusese decât o boală ca oricare alta.

          Totuși, iată că acea rană din trecut începuse să-și facă din nou apariția și, în acel moment, lui Gin Min îi fu foarte clar că doctorul avusese dreptate. Avea o boală gravă, și de data aceasta cu siguranță va muri. Cu inima cât un purice, se opri pe marginea străzii și se uită în zare, încercând să-și planifice următorul pas. Își scoase carnețelul, se uită pe lista de cumpărături, care începea cu cele 10 sticle de alcool, și își linse rana, încercând să simtă în papile gustul ei. Rămase câteva secunde pe gânduri, după care hotărî să nu schimbe nimic în programul lui. Așa că porni mașina și plecă în viteză, mai departe, spre magazin.

          A doua zi dimineața își înfășură mâna într-un pansament și își așeză tacticos sticla și paharul pe birou, lângă aparatura de înregistrat. Începu, ca de obicei, să-și analizeze sforăitul din noaptea trecută, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În timp ce își derula înregistrările așa cum o făcuse de mii de ori până atunci, sesiză că peste acestea se suprapunea timp de 5 minute un sunet metalic de mare intensitate. Gin Min, enervat la culme că i se stricaseră înregistrările de peste noapte, dădu un pumn în masă, uitând de rană. Începu să urle de durerea pe care și-o pricinuise și sări în picioare, înjurând de toți sfinții. Brusc, își aduse aminte de o știre postată pe unul dintre site-urile cu teorii conspiraționiste frecventate de el și se repezi la calculator: „SUA testează o armă secretă numită High Frequency Active Auroral Research Program-HAARP pentru a distruge China. În urma acestor teste, populația aude din ce în ce mai des sunete ciudate.” Se opri din citit și privi înduioșat fotografia tatălui său care se afla pe birou. “Trebuie să fac ceva cât mai am de trăit!”, gândi el. Își privi rana cu scârbă, dădu peste cap două pahare și începu să posteze ca nebunul înregistrarea cu zgomotul care părea complet străin de tot ce auzise până atunci. În mintea lui suna ca și cum un generator uriaș interfera cu un sonar spațial.

          După ce postă înregistrarea, de mai multe ori, îndemnă pe toată lumea să facă tot ce le stătea în putință să salveze China. Uită de carnețelul cu sarcini, de Ea, de moarte. După câteva ore, adormi complet beat, cu capul pe mâna buboasă, în timp ce căsuța de e-mail aduna zeci, sute, mii de reacții din partea tuturor celor care se amuzaseră ani de-a rândul urmărind activitatea sa, sau din partea altora ca el, care credeau cu tărie că zgomotele ciudate, venite de nicăieri, nu prevesteau nimic bun.

         

          *

         

          În birourile NASA chiar exista un departament special, creat cu 28 de ani în urmă, când fuseseră captate pentru prima dată niște sunete asemănătoare celor de acum. Sunetele erau de fapt un mesaj, primul mesaj clar interceptat vreodată. Fusese atât de simplu de descifrat, încât a fost foarte clar că era trimis cu un scop precis: acela de a fi înțeles. Pe scurt, spunea ceva de genul: „Păzea! Vi se pregătește ceva! Trebuie să urmați instrucțiunile, sau veți muri. Operațiunile au început deja și, atunci când vom fi pregătiți, veți primi un nou mesaj în același loc în care a fost captat acesta.

          Imediat a fost constituită o celulă de criză și, cum omul nu poate până nu cercetează, au fost trimise câteva echipaje să survoleze și să monitorizeze zona. Nu au găsit nimic. Era o zonă pustie a lacului Tahoe. Doar o căsuță mică, în care tocmai atunci se mutase proprietarul, un chinez bogat, împreună cu familia lui: soția și un copil de 12 ani.

                   Chinezul ieșise bine la evaluare: liniștit, fără cazier, cu banii dintr-o moștenire. Era chiar și filantrop: susținea financiar un centru pentru copii autiști. Totul era în regulă. Deciseseră să nu-l deranjeze, mai ales că fiul lui înfiat, european, slăbănog și roșcat, era pe moarte, având o formă rară de cancer. Așa că nu făcură decât să instaleze la limita proprietății chinezului o antenă parabolică masivă de captare a semnalelor.

         

          *

         

          Gin Min se trezi către seară, somnul fiindu-i bruiat de zgomotul unor elicoptere care tocmai plecau, după ce survolaseră zona. Se repezi la fereastră și privi speriat în urma lor. O durere insuportabilă îi cuprinsese ambele mâini. Rana se extinsese și amândouă erau acum într-o stare deplorabilă. „O să mor mai repede decât credeam!” își spuse Gin Min. Le înfășură în niște bucăți de pânză găsite prin casă, își luă paharul și desfăcu o sticlă nouă. Se așeză în fața calculatorului și rămase cu gura căscată văzând câte mii de mesaje avea.

          Uită de mâini și de elicoptere și începu să analizeze cu minuțiozitate tot ceea ce primise, rămânând înțepenit câteva ore în fața monitorului. La un moment dat, poposi asupra următorului mesaj: “Nu te mai agita. Nu atacă nimeni China. Nu o să mori. Doar a venit timpul să plecăm. Cu drag, LISA.

          Gin Min a adormit, căzând cu scaunul pe spate, beat și fericit, gândindu-se că nu atacă nimeni China, că nu moare, că Ea îl urmărise în tot acest timp și că, poate, încă îl mai iubea. Clar, de la sforăit a plecat…

         

          *

         

          Mesajul nu fusese recepționat doar de către Gin Min. Și antena parabolică de la limita proprietății lui captase aceste sunete, transmițându-le mai departe către departamentul creat acum 28 de ani în cadrul NASA. Acolo, între timp, nimeni nu mai aștepta aceste interceptări, și chiar se sistaseră fondurile pentru acest proiect, considerându-se că primul mesaj nu fusese decât o farsă.

          În momentul emiterii mesajului de către entitatea necunoscută, antena parabolică începuse să se rotească, scârțâind din toate încheieturile. Personalul NASA intrase în panică, nevenindu-le să creadă că, așa cum promisese primul mesaj, transmisiunea revenise. Aceasta fusese descifrată în aceeași noapte. Ce era de făcut nu era tocmai simplu. Mesajul conținea nu mai puțin de o sută de locații de pe Terra, cu coordonate exacte, numite baze, care trebuiau evacuate pe o rază de 30 de kilometri. Locațiile păreau alese fără nicio noimă, dar nu era timp pentru a descifra motivul pentru care fuseseră alese: lacuri, păduri, deșerturi, orașe mai mici sau mai mari. Părea o nebunie totală să evacuezi Istanbulul, de exemplu, care era în fruntea listei.

          Mesajul era și de data asta simplu și foarte tehnic. Mai întâi, amintea de mesajul precedent și spunea că acum EI sunt pregătiți. După aceea erau înșirate cele o sută de coordonate, cu instrucțiuni seci și exacte: în 60 de ore de la recepționarea mesajului, populația trebuia evacuată de pe o rază de 30 de kilometri de la baze.

          Transmisiunea se încheia cu: “Acesta este un mesaj de salvare a speciei voastre. Operațiunea a început deja și nu poate fi oprită. Dacă nu veți respecta instrucțiunile, veți muri”. Nu era timp pentru panică, așa că aceasta durase foarte puțin. Mesajul trebuia trimis în toată lumea. Urgent. Evident, nimeni nu știa cum să explice exact. „Repede, evacuați orașele că, de fapt, sunt niște baze, pe care se va desfășura o operațiune… nu știm care, dar… asta ne va salva viața, pentru că… EI sunt foarte evoluați… și, n-o să vă vină să credeți, mesajul a fost trimis chiar de pe Terra! …bine, noi știam asta dintr-un mesaj mai vechi, de acum 28 de ani, știam că EI se pregătesc… dar nu și pentru ce… și nu am spus nimănui pentru că…

          Întrucât nu era timp de pierdut, dădură drumul la mesaj exact așa cum era.

          Liniște. Erau cel puțin 15 țări în joc.

          Mesajul fusese trimis atât în forma originală, cât și descifrat. Era acum întors pe toate părțile. Sunetul primit ca mesaj era straniu. Metalic. Rece. Îți făcea părul măciucă. Toți citeau și reciteau. Măsurile avute în vedere oscilau între ignorarea completă a mesajului și accesarea codului de lansare al bombelor atomice.

          Până la urmă, rațiunea învinse și începură să apară în media tot felul de personaje care îndemnau la respectarea instrucțiunilor. În baze începuse deja să se simtă o vibrație continuă, ca un cutremur de mică intensitate, ceea ce demonstra că nu era de glumit.

         

          *

         

          Rănile se întindeau cu repeziciune și până dimineață Gin Min arăta ca un cadavru putrezit. Când s-a trezit și-a dat seama cât de serioasă era treaba deoarece nu mai putea să clipească. Pleoapele erau două piei care îi atârnau pe față, mâinile erau jupuite complet, hainele erau lipite de corp.

          Simți cum se zguduie podeaua sub el și auzi tropăitul unor bocanci grei. Stătu nemișcat, cu respirația tăiată. Echipa de salvare a populației din baze venise după el, lacul fiind una dintre coordonate. O barbă lată se apropie cu ochii mari. Măsură din priviri arătarea: “Hai să plecăm, că ăsta a murit de mult. Vedem după operațiune ce facem cu el.”

          Primul gând a fost să strige, să sară în brațele salvatorului sau să fugă, dar făcu pe mortul pe podea. După ce echipajul plecă, ieși din casă alergând, urlând de durere și spaimă. Sări în lac. În timp ce se scufundă, se gândi că este un coșmar, că nu poate fi adevărat, fiindcă lacul rece și limpede în care făcuse baie ani de zile, acum era fierbinte și negru ca păcura.

          Disperat, Gin Min începu să înoate cu putere spre suprafață, gândindu-se că, de data asta, ar fi mai bine să fugă în pădure. Scoase capul din apă și țâșni direct pe stânci, surprinzându-se chiar și pe el de viteza cu care făcuse asta. Își văzu mâinile, picioarele și rămase în contemplare. Pentru Gin Min lucrurile deveniseră clare.

         

          *

         

          În timp ce întreaga planetă era într-o acțiune disperată de salvare, Gin Min adormise pe stânci. După miezul nopții se trezi. Își privi din nou corpul și se așeză pe o anumită piatră pe care și-o alesese cu mare grijă. Stătea cu fața spre lac, care era la fel de negru și deasupra căruia apăruse o pătură de aburi, mirosind a metal încins.

          Acum nu mai înțelegea ce făcea el în cabană. De ce fusese atât de agitat, la ce-i foloseau toate înregistrările și de ce nu o înțelesese pe Lisa. Cum de se zbătuse în acest coșmar când totul era așa de clar?

          Dintr-o dată, se ridică în picioare și stătu drept, solemn, de parcă se intona imnul național. Apa începu să sară din lac către cer, ca împinsă cu mii de sulițe, căzând înapoi ca o ploaie fierbinte, cu stropi mari. Totul se cutremura, stâncile se desprindeau din munte și cădeau în lac, copacii cădeau ca secerați și toate păsările zburau îngrozite în noapte, să scape de infern. Din mijlocul lacului începu să iasă vârful unei piramide negre, din ce în ce mai mult, până când nu se mai văzu cerul. Arăta ca un dinozaur preistoric, adormit milioane de ani, și care acum se găsise să se trezească.

          Apoi liniște.

          Gin Min era pe aceeași stâncă, drept, calm. Stânca levita, ținându-l în siguranță, deasupra hăului.

          Piramida începuse să radieze o lumină puternică prin vârful ei, ca un laser care spinteca cerul înnorat. Cele patru laturi în formă de triunghi începură să se desprindă cu un scârțâit puternic de cufăr nedeschis de multă vreme. Lumina scăzu în intensitate, iar neobișnuitul mecanism își desfăcu petalele încet, încet, până când căzură la pământ, provocând un cutremur.

          Gin Min era țeapăn, cu ochii holbați la mărețul spectacol. Vru să scoată un sunet de admirație, un „Uau!”, dar tot ce se auzi fu un țipăt ascuțit și dramatic, ca de păun. Îi plăcu noua sa voce și repetă strigătul de câteva ori, mai cu încredere, spintecând cerul. Era să cadă de pe piatra plutitoare când, din spatele lui, se auziră sute de țipete identice cu ale lui.

          Se întoarse și ÎI văzu.

         

          *

         

          Erau înalți de peste 2 metri, cu capul lunguieț și ochii mari, ce porneau din mijlocul feței și se terminau lângă tâmple. Irisul era galben marmorat cu pupile ovale, de reptilă. Pielea solzoasă, iridescentă, într-un amalgam de verde cu albastru. Corpul filiform, cu mâinile mai lungi decât le-ar fi stat bine, terminate cu trei degete ca niște gheare. Pe cap aveau creste de 20 de cm înălțime, ce porneau de pe frunte și se terminau la ceafă, amintind de coifurile romane. Aveau gura fără buze, de la o ureche la alta. Nu aveau nas, respirând prin niște orificii plasate către tâmple și, pe spate, de-a lungul coloanei vertebrale, aveau niște solzi mari ca niște platoșe. Stăteau cu picioarele puțin îndoite de la genunchi și clipeau des și scurt, focalizându-și privirea ca un obiectiv pe ceea ce voiau să cunoască.

          Gin Min se întoarse către ei mulțumit, scoțând o limbă lungă și subțire, cu care își linse ochiul drept și apoi pe cel stâng. Lisa era cu ei.

          În mijlocul piramidei apăru o formă ovală, argintie. Bucăți mari, ca niște picături gigantice, urcau către obiectul oval și se contopeau cu acesta, făcându-l să devină din ce în ce mai mare. Era ca și cum gravitația își schimbase sensul și ploua cu bucăți de metal lichid. NAVA se construia singură, avea propria voință. Era ca un obiect imens, ca de mercur, care creștea continuu. Operațiunea dură câteva ore, timp în care Gin Min și semenii săi stătură nemișcați pe pietrele lor, în levitație. La un moment dat, ploaia cu metal încetă, iar pietrele începură să se deplaseze, ducând ființele extraterestre către navă. Când ajunse acolo, Gin Min făcu un pas și fu absorbit în interior, în timp ce piatra își reveni la starea ei terestră căzând de la înălțime. Ceilalți îl urmară. O dată cu ultimul intrat, nava își schimbă culoarea și consistența, formându-și un înveliș metalic, solid, impenetrabil. În scurt timp, începu să se deplaseze pe verticală și se depărtă de Pământ, până când nu se mai văzu.

          În urma ei, pe Terra rămaseră 100 de cratere imense și oameni înmărmuriți de cele întâmplate.

         

          *

         

          Gin Min stătea lângă Lisa și privea către planeta care-i fusese gazdă timp de 3000 de ani. Peste încă 3000 de ani, craterele vor fi din nou considerate văi și lacuri, iar oamenii, ca și în trecut, nici nu vor bănui de unde vin. „Planeta asta e o închisoare sinistră. Sper să nu mă mai întorc aici niciodată!”. Se uită la Lisa, care se gândea și ea la același lucru.

          În cei 3000 de ani, se reîncarnaseră pe rând în copii, femei, bărbați, criminali și victime, războinici și înțelepți. Trăiseră toate sentimentele: iubire, ură, frică, încredere, disperare, beatitudine. Fuseseră pe rând săraci și bogați, flămânzi și îndestulați. Îl văzuseră pe Dumnezeu și pe Diavol. Câștigaseră și pierduseră, îi jefuiseră pe semenii lor sau se luptaseră pentru o cauză dreaptă. Fuseseră în Infern și în Paradis.

          Nava dispăru în Univers cu o viteză pe care oamenii nu o cunoșteau.

         

         

Yuka Brevi

Yuka Brevi

Gin Min a apărut insistent în gândurile mele, a pus piciorul în prag și nu a mai plecat până când nu i-am pus povestea pe „hârtie”. Totul este real, nimic născocit. Dacă nu mă credeti, puteți să-l întrebați chiar pe el…

More Posts