I – O Noapte de Haos

Sorbi cu dispreț din bere, apoi trânti cu putere halba pe masă.

– Nici în ziua lui cea mare nu îi dați pace! se luă Syfo de ei.

– Credeți că o omoară până la urmă? îi tăie Donovan vorba cu atâta precizie încât ai fi zis că asta pândise toată ziua.

– O ia la bătaie cu pumnii sau bagă cuțitu’ în ea? îi ținu Coros partea. La ce plăpând e Aries, cred că îl bate femeia pe el. Pun zece talanți că o înjunghie! și trânti cu ei de masă de răsunară în tot barul.

– Sunteți sub orice critică, se resemnă Syfo.

În bar stătea mai într-un colț, lăsat pe spătarul de lemn, ascultând obosit la bârfele lui Donovan. Matahala nu se supăra, căci îl avea pe Coros să-i acorde tot interesul de care avea nevoie pentru a se simți un orator de succes. După o jumătate de oră, Syfo se resemnă să privească pe fereastră apusul.

Ultimele raze de soare își făceau loc printre aglomerările de utilaje și clădiri monotone, conectate între ele prin poduri, arătând mai de grabă ca orașul unor vietăți înrudite cu păienjenii, nu al unor oameni. Abia în zare, de cealaltă parte a canionului, se vedea o schimbare în peisaj. Giza stătea mândră pe platoul din stâncă, separată printr-un dom de cristal de norii toxici ai Tartarului. În spatele barierei, aerul era limpede, iar unii oameni susțineau că văzuseră chiar păsări zburând.

Doar țevile groase care transportau produsele fabricilor traversau hăul, deversând în Giza tot rodul muncii din Tartar. În rest singura legătură directă o reprezenta un pod masiv cu cale ferată, traversat zilnic de Trenul Vizitatorului. Soarele aruncă o ultimă reflexie orbitoare pe sticla domului apoi se coborî în cealaltă parte a orizontului. Rolul de luminători rămase miilor de felinare ce împânzeau străzile și turnurilor înflăcărate ale rafinăriilor, iar dincolo de ferestrele locuințelor începu să se vadă mișcare. Ultimii muncitori se întorceau la casele lor, lăsând utilajele în mâinile administratorilor de noapte. În curând trebuia să se întoarcă și Aries din vizită.

– Despre nevastă-sa știm sigur, declară Donovan pe un ton de mediator. Prea multă lume șușotește și, judecând după figurile meschine ale unora, ai putea pune pariu că se știe cine e amantul. Plus că Aries însuși suspectează de câteva luni bune. Acum, cât despre ce intenții are…

– O s-o omoare fără pic de milă! izbucni Coros nemaiputându-și stăpâni creierul îmbibat de alcool. Să-l fi văzut ieri cum zbiera pe aici că o ucide. Vezi, Syfo, dacă nu ai ieșit cu noi să bei, ce scenă ai ratat!

Syfo își mai mirosi o dată pielea îmbibată de combustibilul mașinăriilor pe care le întreținea zilnic de aproape treizeci de ani.

– Era beat, îi luă Syfo apărarea.

– Îți spun eu, o omora chiar în noaptea aia dacă nu pica lat pe jos de la bere, și ar fi ucis-o azi dimineață când mergea acasă să se schimbe. Norocul ei că tocmai el s-a nimerit să fie ales. Dar vă spun sigur, în seara asta când se întoarce, nu mai are scăpare!

Coros se lăsă pe spătar cu mâinile împreunate deasupra burdihanului, mândru de coerența cu care vorbise. Ceilalți își aruncau priviri de la unul la altul, neștiind ce să zică, sau măcar dacă să mai zică ceva. Realitatea îi dădea însă dreptate lui Coros. De când descoperise infidelitatea soției sale, firavul supervizor de foraj Aries devenise din ce în ce mai violent în gândire, scoțând pe gură ideațiile criminale una după alta, totul culminând în seara pomenită, când izbucnise într-o furie animalică de erau paznicii gata să-l împuște pe loc dacă sărea la gâtul vreunuia dintre mesenii ce se amuzau pe seama lui.

Slavă cerului că alcoolul îl răpusese înaintea plumbului. Restul nopții și-o petrecuse delirând în apartamentul unui coleg, iar a doua zi, spre ușurarea tuturor, fusese chemat în Giza. Dar în curând urma să se întoarcă, și gloata flămândă aștepta împlinirea promisiunilor de circ sângeros.

– N-ar trebui totuși să facem ceva? întrebă Syfo. Dacă e așa pregătit să o ucidă nu ar trebui să-l oprim cumva? Poate să anunțăm breasla gardienilor.

– I-am înștiințat deja, îi răspunse Donovan, și s-au spălat pe mâini cum fac de obicei. Au zis că nu au motive destule pentru a se mobiliza. În plus, pe lângă asta, dacă intervine vreo persoană neautorizată în conflict riscă sancțiuni destul de nasoale. Deci nu o să se bage nimeni, concluzionă el sorbind din bere.

– Nu își fac treaba, dar nici pe tine nu te lasă să le-o faci… mari jigodii mai sunt, oftă Syfo. Așa o fi sistemul de pază și în Giza?

– În Giza? râse Donovan. Acolo nu există așa ceva! De poliție e nevoie aici la noi, unde munca ne reduce la cele mai primitive fiare. Ce pază le-ar trebui în paradisul de și l-au construit pe spinarea noastră? Noi trăim printre utilaje demonice, respirând aerul chimic ce iese din motoarele lor infernale. Ei nu fac decât să deguste vin și friptură în fiecare zi, privind de sus din colivie pământul sterp pe care călcăm. De când mă știu, nu am văzut copaci decât în spatele domului de cristal. În fiecare seară îmi spun că va veni și ziua mea, că voi păși cu picioarele goale pe iarba din Giza și voi atinge cu degetele scoarța unui copac viu; voi simți frunzele și mirosul vântului trecând printre ele. Cel mai aproape de un pom sunt în zilele de sărbătoare când primim fructe. Vreau să văd cu ochii mei cum atârnă un măr de creangă precum soarele de bolta cerului, nu să trăiesc cu poveștile altora.

Syfo oftă și își termină băutura, iar Donovan îi urmă exemplul. Nu era prima oară când vorbea despre visul lui cu copaci și, cel mai probabil, nici ultima, dar de fiecare dată parcă era tot mai înflăcărat când se gândea la paradisul interzis din Giza.

„Aries a ajuns” se auzi un murmur străbătând taverna. Mesenii întorceau capetele încercând fără succes să dibuiască sursa. Se uitară unii la alții apoi reveniră pe rând la ale lor, fără să renunțe totuși la a șușoti.

– Mă duc să-l iau, zise Donovan. Syfo, ocupă-te tu de Coros, și arătă spre trupul inert ce zăcea dărâmat pe scaun.

– E pe naiba! Mi s-a luat să car de colo-colo bețivul ăsta nenorocit. Să vină nevastă-sa să-l ia. Ridicară din umeri, apoi o luară către gară.

Aries mergea tăcut alături de ei, cu ochelarii în mână și privirea pierdută, trecând de la un apartament la altul, ca o pasăre căutând o fereastră deschisă prin care să intre. Era înveșmântat cu roba de mătase albă a celor ce se întorc din Giza, iar pe chipul palid afișa caracteristica lipsă de expresie a unui proaspăt vizitator. De fapt, dacă nu ar fi fost contextul cu soția sa, s-ar fi putut zice că se comporta așa cum era de așteptat.

Bărbații schimbară tot drumul priviri pe la spatele piticului, dar niciunul nu îndrăzni să rupă tăcerea. În afara zgomotelor mecanice caracteristice Tartarului și al forfotei de pe străzi, atmosfera era una liniștită. Prin fumul gros felinarele aruncau o lumină caldă asupra oamenilor care se înghesuiau pe potecile înguste dintre clădiri, încercând să-și facă loc până la o stradă mai încăpătoare. Deasupra lor traversau vagoane pe șine suspendate, hârâind și împroșcând cu  scântei.

– Mulțumesc că m-ați însoțit, le vorbi Aries calm când ajunseră în dreptul ușii sale. Miriam este la o prietenă, dar se întoarce într-o oră-două.

Bărbatul stătu în prag până cei doi făcură cale întoarsă, abia apoi răsuci cheia în ușă. Nu mai aveau mult până la propriile lor case, dar tot drumul îl parcurseră într-o tensiune densă, aproape palpabilă, care le lua mințile. În ciuda muncii chinuitoare, Tartarul nu avea parte de violență. Iar în afara accidentelor nefericite printre coloșii neînsuflețiți din metal, doar ocazionalele răfuieli prin baruri sau certurile de stradă perturbau ceea ce, de altfel, era un echilibru paradoxal în acel haos de fier și foc.

Syfo intră pe ușa apartamentului odată cu venirea nopții. Se schimbă de haine și se trânti direct în pat, sărind cu totul peste masa de seară. Se mai trezi abia când auzi, prin perdeaua viselor, vocea soției care îl trăgea înapoi în apartamentul lor înghesuit. Donovan era la ușă.

Când ajunseră la casa lui Aries, o gloată barbară, însetată de sânge, se strânsese în fața apartamentului așteptând spectacolul, dar nimeni nu cuteza să intre pentru a preveni o posibilă tragedie. Cei doi rămaseră pe moment blocați în fața scenei. Donovan își reveni din șoc și frânse ușa de lemn cu piciorul.

Se lăsă liniștea, cu excepția unui bocet surd ce venea din dormitor. Luară urma plânsetului, apoi se liniștiră când o găsiră pe Miriam. Avea ochii roșii, iar hainele erau sfâșiate de propriile unghii, dar în rest era neatinsă. Prin apartament nu erau urmele vreunei confruntări violente, iar în afara unui ceainic care clocotea nu se mai auzea nici un alt sunet. Adevărata surpriză fu, din nou, Aries.

Bărbatul stătea liniștit la biroul său, cu ochii cufundați în paginile unei cărți antice de inginerie. Aproape că nici nu se sinchisea de prezența vecinilor săi în apartament. Miriam se uită în jur la cei prezenți, își ascunse chipul în palme și începu iar să bocească, de data asta mai tare ca înainte.

Donovan dădu afară mulțimea dezamăgită și, când se văzu doar cu Syfo, se așeză lângă el pe pat, să privească împreună muți la întreaga scenă.

– Aries! îl strigă Syfo printre suspinele femeii.

El ridică ochii din lectură, cercetându-i pe deasupra ochelarilor cu aceeași privire senină care îi întâmpinase la gară. Se ridică lent de la birou, traversă camera, ocolind femeia trântită pe podea de parcă nici nu ar fi fost acolo, și se duse să ia ceainicul de pe foc.

– Ceai de mentă? îi invită, iar când fu refuzat turnă doar într-o ceașcă. Îmi liniștește ochii, e numai bun pentru lecturile de seară.

Se așeză la locul său, apoi continuă să citească fără să se sinchisească de confuzia colegilor săi. Aceștia își mutau privirea când la el, când la Miriam, încercând se reconstruiască în minte cele petrecute. Nereușind, i se adresară tot lui Aries:

– Ce s-a întâmplat aici? Ce i-ai făcut?

– Nimic, răspunse bărbatul fără să ridice ochii din carte. Asta dacă nu cumva vorbele se pun și ele.

– Ai insultat-o? îl interogă Syfo.

Aries îl cercetă pe deasupra ramelor.

– Ce aș fi câștigat din așa ceva? îi replică Aries. Nu aș fi schimbat cu nimic situația, mai rău puneam paie pe foc. I-am spus că nu îi port pică pentru ce a făcut, doar că nu o mai vreau ca parte din viața mea. Nu știu câte zile mai am pe pământul ăsta, dar vreau să le petrec în deplină seninătate.

Din colțul camerei, Miriam îi privea plină de rușine, printre firele de păr care îi curgeau pe față. Încerca să se ascundă, ca și cum ar fi fost fugărită de un prădător sălbatic, dar nu avea niciun loc ferit în acel apartament claustrofobic. Se resemnă să stea pe podea și să aștepte mila celor din jur. Syfo privea tăcut toată scena, ușurat într-o măsură ca nimeni nu fusese rănit, dar complet debusolat de schimbarea radicală a lui Aries.

Omul, care în urmă cu o zi răcnea prin crâșme cum vrea să-și măcelărească nevasta infidelă, stătea acum calm la nici doi metri de ea, sorbind din ceai ca și cum femeia nici nu ar fi fost prezentă. De fapt, părea că Miriam nici nu mai exista pentru el. Orice i se întâmplase în cele douăsprezece ore de vizită, îi reprogramase complet gândirea. Cei doi erau pe cale să rupă din nou tăcerea, când în prag apărură nevestele lor.

– Miriam o să stea la noi până reușește să se mute în altă parte, declară soția lui Donovan, iar bărbatul aprobă neputincios din cap.

Apoi cele două o luară să o spele și să o schimbe în haine noi. Soții mai rămaseră în urmă câteva minute.

– Ești în regulă, Aries? se interesă Donovan. Îmi pare rău pentru ușă.

– Se schimbă cu alta, răspunse Aries privindu-i cu chipul lui senin, asemenea unui sfânt ce tocmai fusese atins de Dumnezeu.

Cei doi înțeleseră că era timpul să se retragă. Pe drum, Donovan nu se abținu de la comentarii:

– Te-ai aștepta să te întorci revoltat și plin de furie după ce vezi luxul în care trăiesc nobilii din Giza, în timp ce pe noi ne muncesc zi de zi în acest iad pe pământ. Dar niciodată nu-i așa. Toți se întorc mai împăcați ca niciodată de acolo. Zici că se află însuși Domnul la cealaltă gară.

– Și niciunul nu vrea să vorbească despre ce a văzut, îi completă Syfo ideea. Revin la munca lor de parcă nu s-a întâmplat nimic, dar cu expresia de chin înlocuită cu una de beatitudine deplină. Toți cei invitați în Giza trăiesc parcă din plăcere după ce se întorc. De ce crezi că e așa?

Donovan ezită un moment.

– Știi ce, eu nu vreau decât să văd copacii ăia.

Syfo râse, și Donovan îl urmă. Tot restul drumului îl petrecură într-o veselie ciudată, amestecată cu oboseală.

A doua zi, Syfo crezu că încă visa când își auzi numele chemat la gară.

 

II – O Zi de Iluminare

Tolănit pe canapeaua de stofă, sorbea dintr-un suc de cireșe lăsat pe o măsuță în vagon, cu privirea pe fereastră asupra Tartarului – un monstru uriaș din metal ce împroșca înaltul cerului cu flăcări și fum, de parcă ura din tot sufletul său rece orice era neatins de corupție.

Mașinării mergeau încontinuu, mușcând din pământ sau sugându-i toată viața, iar fabricile le transformau în compușii sintetici care susțineau toată existența. Guri de canal imense ieșeau din stâncă, deversând în canion toată mizeria complexului. Un lichid întunecos și vâscos curgea cu furie către adâncurile pământului; nu puteai decât să-ți imaginezi ce iad de mii de ori mai întunecat se găsea la fundul acelui hău, unde se adunase tot puroiul a sute de ani de Tartar.

În celălalt capăt al țevilor ce transportau produsele se afla platoul, dar de data aceasta umbra unui loc mult mai plăcut se așternea peste pământ. Atât de pură era Giza că nu se vedea nici o gură de canal, iar cerul de sub dom era limpede precum clarul ochiului.

Se apropia de el un loc pe care nu și l-ar fi putut imagina decât în visele sale cele mai profunde. Turle multicolore se înălțau spre cer, făcându-l parcă mai frumos, precum inelele pe degetele fine ale unei femei, sclipind cu diamantele lor grele în lumina soarelui.

Când trenul se opri, fu întâmpinat de o figură umană cum nu mai văzuse până atunci. Era un bărbat înalt, îmbrăcat cu o robă din mătase albă. Pășea cu picioarele goale pe iarbă și îl îndemnă pe Syfo să facă la fel. Vocea lui blândă nu era cu mult diferită de a altor oameni, dar trăsăturile sale erau cele care uimeau ochiul. Trupul avea o simetrie perfectă și emana parcă o lumină caldă, asemenea unei mici stele.

Întregul chip îl avea tatuat cu însemne necunoscute lui Syfo, unele părând să aducă a mașinării complexe asemenea celor din Tartar, iar altele semănând cu împletiturile gingașe ale florilor dintr-o grădină de vară. Syfo se uită atent în jur. Toți bărbații și femeile din Giza purtau însemnări pe fețe, fiecare cu modelul său.

– E o tradiție care datează de generații, îi explică bărbatul în timp ce se plimbau printre flori, dar Syfo nu se putea concentra asupra discuției.

Ochii îi fugeau de la fructele pomilor la coliviile ca niște mici palate, în jurul cărora zburau păsări cu penele în toate culorile, ciripind și ciugulind din mâinile îngrijitorilor.

– Pari fascinat de aceste mici minuni ale Creației, îi zâmbi jovial o femeie cu părul negru ca abanosul.

– Noi nu prea avem așa ceva acolo de unde vin, răspunse Syfo cu dispreț, amintindu-și brusc că acel paradis trăia de pe spinarea lor. Ar fi vrut să le zică tuturor asta. Să se urce pe treptele uneia dintre acele impunătoare clădiri, să declare în fața tuturor nedreptatea și cruzimea ce se aflau în fiecare îmbucătură de mâncare proaspătă, în fiecare respirație din acel aer răcoros.

Dar nu apucă să termine astfel de gânduri, căci ghidul tatuat îl plimbă dintr-un colț în altul al așezământului, trecându-l întâi pe la grădinile cu animale exotice unde văzu lei domnind peste pădurile ce îi găzduiau, apoi pe sub coloane de marmură gravate cu fapte eroice, până în centrul forumurilor înconjurate de sculpturi ale zeilor, admirate zi și noapte de oamenii însemnați ce purtau robe albe.

Când luau o pauză, se așezau la umbra unui copac sau pe scaun la vreo terasă și li se aducea îndată un platou cu dulciuri și răcoritoare pentru a se desfăta. Syfo simțea curgându-i prin vene o viață complet diferită de cea pe care o știuse până atunci. Vintrele sale parcă renășteau în acel paradis al venerării plăcerilor. Cât vedea cu ochii, erau numai grădini cu pomi înalți și ierburi agățătoare ce înconjurau întregi complexe de clădiri, binecuvântate de arhitecții lor cu cele mai încântătoare armonii de forme sculptate.

Un lucru îi atrăsese totuși atenția lui Syfo, o prezență la început greu de sesizat, dar care deveni clar conturată când se văzu nevoit să se odihnească la umbra sa. Toată Giza era presărată cu obeliscuri ciudate. Nu era niciun parc și nicio piață lipsită de cel puțin unul, înalt de vreo zece metri și cu vârful ascuțit radiind o strălucire plăpândă. Când se uită mai atent la el, observă că era decorat cu mici omuleți în robe, toți purtând tatuaje detaliate pe chipuri.

– În curând, fuse răspunsul primit când întrebă semnificația sa, așa că Syfo își lăsă deoparte curiozitățile și se concentră din nou pe frumusețile din jur.

Când soarele trecu de meridian și toropeala puse stăpânire peste întregul pământ, bărbatul îl duse pe Syfo la o clădire colosală săpată în stâncă, cu coloane din marmură ce se pierdeau în negura tavanului, prea înalt pentru a fi văzut. Înăuntru domnea o ceață răcoroasă, iar vocile lor reverberau din pereții de piatră.

– Acesta este primul loc cu adevărat important pe care trebuie să îl vezi în Giza, fu Syfo anunțat. Privește cu atenție picturile și bagă la cap, căci cu asta vei pleca de aici.

Într-adevăr, pereții și coloanele erau decorate cu scene ce păreau a fi rupte dintr-o istorie de mult uitată. Poate chiar de dinaintea Tartarului.

– Înainte, Pământul era așa cum îl vezi aici.

– Înainte… repetă Syfo pierdut.

Se uită cu atenție. Clădiri cu turle uriașe, palate și grădini, toate pline ochi cu oameni lipsiți de însemne pe chipuri, ducându-și traiul de zi cu zi. Între ele se întindeau întregi arbori genealogici, păstrând memoria regilor și reginelor care domniseră în acele vremuri. Scene de beatitudine decorau coloanele de la intrarea templului, dar, pe cât își plimba ochii peste ele, avansând tot mai mult către interior, pe atât săbii și sulițe își făceau apariția în mâinile omuleților pictați. Firicele roșii de sânge, împletite precum rădăcinile copacilor, începeau să domine peisajele inițial pașnice. Desfrâul turbat al fiarei umane se contura imortalizat în detaliu pe stânca rece, iar armatele colorate, conduse de monarhii lor, se încleștau pe câmpuri de luptă radiind a moarte.

Ultimele picturi nu mai înfățișau decât ruine, mocnind cu foc și acoperite de cenușă, presărate cu osemintele umanității, privind spre cer cu orbitele goale, lipsite de ochi. Toate culminară într-o ultimă scenă înfățișând un alai de siluete în robe stacojii asistând la nașterea omului însemnat. Dintr-un pântec rece de metal se ridica trupul primului dintre cei tatuați. La fel de străin precum uterul care îl adusese pe lume, era făcut după chipul Creației, dar rămânea separat ea.

– Ce-i cu tatuajele? insistă Syfo din nou. De ce voi din Giza sunteți însemnați și noi, ăștia de ne chinuim în Tartar, nu? Este acesta semnul unuia născut să nu simtă niciodată chinul muncii?

„Este semnul unei mari suferințe” reverberă o voce aparent lipsită de vreun trup, iar, după ce căută fără succes printre coloanele groase, Syfo înțelese că mai avea de așteptat.

– Haide, îl luă ghidul de mână și îl scoase afară din templu înapoi în bătaia soarelui.

Mai petrecură câteva ore trecând de la o grădină la alta, de la un parc la celălalt, apoi se îndreptară către o pădurice cu copaci înalți și frunziș des. De crengi atârnau liane, iar printre ele săreau în toate direcțiile omuleți acoperiți din cap până în picioare cu păr cărămiziu, strigând și aruncând cu fructe unul în celălalt. Ghidul îi spuse că acelea se numeau „maimuțe”.

– Aici din nou am ceva de înțeles?

– Nu, aici ne vom spăla, și de cum trecu de linia primilor copaci se găsi în fața unui lac ce strălucea cristalin în lumina soarelui.

Își lepădară hainele și își scăldară trupurile în apa limpede precum cerul. Bărbați și femei se bucurau laolaltă de atingerea naturii pe trupurile goale, lipsiți de orice urmă de rușine în fața goliciunii lor. Syfo se alătură unui grup de însemnați care se bălăceau, singura lor grijă fiind să nu își verse limonadele. Îi oferiră o răcoritoare, apoi își reluară discuția.

Syfo asista la o conversație din cale-afară de ciudată. De priceput pricepea cuvintele, dar nu putea urmări șirul propozițiilor. Nu era nicio idee coerent formulată, nu se făcea niciun schimb de informații între vorbitori. Suna de parcă ar fi gândit cu voce tare, scoțând pe gură toate fragmentele de idei ce le treceau prin cap, fără să fie atenți la ce zic ceilalți și fără să se preocupe dacă ei înșiși erau ascultați.

Nu mai auzise în viața lui oameni să discute astfel. Era asemenea unui murmur distant și nedefinit, despre care poți afirma că este o conversație între oameni, însă una imposibil de descifrat și înțeles.

Când se plictisi, ieși din apa limpede și începu să se plimbe printre terasele amenajate în mijlocul naturii. Dintre frunzele plantelor se iveau păsări, iar pentru câteva momente însemnații lăsau băuturile din mână sau se opreau din vorbit și le admirau cum ciugulesc semințe cu ciocurile lor colorate, ca apoi să revină la straniile lor discuții. Pe unde se plimba vedea același lucru, o masă amorfă de gânduri dezordonate, contrastând radical cu armonia întregului oraș.

– Nu fugi prea departe, îi spuse ghidul apărut din senin în spatele său. Îi întinse o robă albă cu care să își acopere trupul proaspăt spălat. Te așteaptă. Trebuie să vezi al doilea lucru important din Giza.

Syfo îl privi cu coada ochiului.

– Cine mă așteaptă?

– Nobilii! Gazdele tale. De când ai ajuns aici mor de nerăbdare să te întâlnească. I-au văzut pe toți vizitatorii de până acum, îi vor vedea pe toți cei care urmează, iar tu încă mai ai multe de învățat. Syfo din nou nu se opuse și îl urmă îndeaproape.

 

III – O Seară la Masa Înțelepților

Ajunseră la o piramidă cu adevărat gigantică, ce trona în centrul Gizei. Soarele reflecta lumina orbitoare pe suprafața sa lucioasă. În cele patru colțuri ale colosului, obeliscuri se ridicau spre cer și emiteau un semnal eteric prin atmosferă. Syfo ar fi putut jura că se transmitea confraților mai mici, iar de acolo, cumva, ajungea la acești oameni însemnați.

Trecu de porțile masive de piatră și se găsi pe un culoar strâmt cu tavan înalt. Era întunecos. Singura lumină se vedea la capătul celălalt, în depărtare. Înaintă precaut, dar pe la jumătatea distanței realiză că era singur. Ghidul său dispăruse, iar din față venea tot mai puternic un zgomot jovial, ca de petrecere. Nu se simțea deloc bine. O vibrație neplăcută îi străpungea tot corpul. Se sprijini de un perete și îi simți textura. Era din sticlă transparentă. Privi cu atenție prin ea și desluși în acea beznă contururile clare ale unui sistem de circuite, ca pânza unui păianjen divin, făcută să conțină cele mai delicate unde ale universului. Continuă să avanseze, simțindu-se din ce în ce mai rău, din ce în ce mai asurzit de zbuciumul crescând, până ajunse la capăt și fu nevoit să își închidă ochii în fața luminii puternice care năvălea.

Când își deschise pleoapele, desluși că se afla într-o sală de banchet. Zeci de mese pline cu mâncăruri și băuturi din cele mai alese feluri, mai apetisante ca tot ce văzuse până atunci în toată Giza, stăteau îngrămădite în platouri, cupe și cești, toate din aur, brodate cu fir de argint și bătute cu diamante. Se afla într-un labirint al desfătării. O voce omniprezentă îl îndemnă să avanseze până în centrul sălii. O urmă.

Păși cu grijă printre scaunele din catifea cu spătarul înalt, printre mesele pline cu bunătăți și printre petrecăreții ce se bucurau la nesfârșit de existența hedonistă în care avuseseră binecuvântarea să se nască. Înaintă, cu furia clocotindu-i din nou în vene, abia privind la spectacolul din jurul său, care devenea neclar, asemenea unui vis, de parcă întreaga sală era umplută cu un abur fin ce reflecta luminile, făcându-le să pară ireale. Miji ochii și avansă. Se împiedică de un scaun, se împiedică de o masă și aproape dărâmă un biet valet, cu tot cu platoul argintiu și paharele de vin.

Ajunse în mijlocul sălii și găsi sursa vocii, aceeași care îi vorbise în templul pictat. Era un bărbat de o frumusețe nepământească, îmbrăcat, ca toți ceilalți din sală, într-o robă stacojie. Părul blond îl lăsase să-i curgă peste umeri, lucind împreună cu ochii săi verzi de diamant. Trona impunător de pe un tron aurit, asemenea unei statui de marmură.

De-a stânga și de-a dreapta lui ședeau bărbați și femei, toți de-o frumusețe ireală, toți cu o expresie senină pe chip. Îi făcu semn să ia loc în fața sa, iar Syfo se supuse, uitând de toată furia. Un valet îi aduse de băut și de mâncat.

– Bine ai venit, dragul meu Syfo, îi zâmbi bărbatul, și abia atunci realiză că nu era tatuat.

Roti privirea în jurul său. Toți comesenii săi în robe stacojii aveau chipul gol, asemenea oamenilor din Tartar. Făcu un semn cu mâna către față, iar bărbatul îl liniști:

– Toate la timpul lor, Syfo. Acum bea, mănâncă, distrează-te. Soarele se pregătește să apună.

Syfo bău, mâncă și ascultă atent, discret, încercând să prindă orice frântură de conversație de la acești nobili care conduceau universul. Dar nu reuși deloc, căci de la o masă la alta pluteau aceleași discuții haotice ca la supușii lor tatuați.

– La ce-ți zboară gândurile, Syfo? îl întrebă gazda sa. Pare-mi-se că tragi cu urechea la ce vorbim.

Syfo nu se lăsă intimidat.

– Ce-i cu tatuajele?

– Ne separă.

– Sclavii de maeștri?

– Nu, aia o face canionul. Ceilalți de la masă râseră. Syfo se strâmbă. Nu o lua personal, oricum nu ai ce-i face. Încearcă să te înverșunezi pe lucrurile pe care le poți schimba.

– Ce-i cu obeliscurile?

– Ne unesc, răspunse prompt bărbatul. Te-ai uitat atent la picturile din templu? Sper că da. Aia a fost prima ta lecție, din trei. Nu vei spune nimănui din ce ai văzut aici.

– Și dacă o voi face?

– Nu era un avertisment, Syfo. Doar un adevăr. Nu o vei face.

Syfo nu voia să cedeze.

– Ai trecut doar de prima lecție. Momentan ești la a doua. Ai răbdare, după aceea îmi vei da dreptate. Nu ești nici primul și nici ultimul care stă pe acel scaun. Cu toții veniți revoltați și gata de răzbunare. Cum plecați de aici, asta nu îți mai spun, ai văzut cu ochii tăi.

Syfo reflectă asupra vorbelor. Aries se întorsese alt om, lipsit de orice gând violent născut din păcătoșenia carnală a soției. La fel și ceilalți înaintea lui. Se întorceau mereu ca niște pustnici, împăcați cu sinele lor, cu lumea, cu Tartarul. Oriunde te întâlneai cu ei te umpleau de lumină. Erau ca niște torțe calde în negura traiului de pe-o zi pe alta.

– Ce ai văzut acolo este ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce vezi acum este soluția pe care am găsit-o. Am păstrat în mâinile noastre toată lumina lumii și v-am lăsat pe voi cu negura. Cât timp dețineați voi beatitudinea v-ați bătut joc de ea. Ați stropit-o cu sânge și ați îngropat-o în oase. Acum o ținem noi, dar, unul câte unul, vă chemăm aici să vă împărtășim câte o bucățică pe care să o luați cu voi în Tartar. Când vei pleca de aici, te vei întoarce un văzător în țara orbilor și vei fi trist că nu le vei putea deschide ochii, că nu vei putea împărtăși din lumina, și așa minusculă, pe care ai găsit-o aici. Dar nu-ți fie teamă. Va veni și rândul lor, iar, încetul cu încetul, vom întoarce lumina înapoi în lume. Doar că într-una nouă, capabilă să o prețuiască.

Syfo se uita chiorâș, când la bărbatul din fața sa, când la restul mesenilor, pe care îi vedea ca prin ceață acum. Se opriseră din chefuit. Erau cu toții tăcuți și ascultau la discuția celor doi. Sute de chipuri angelice erau îndreptate către ei.

– De ce la noi chinul și la voi plăcerea? întrebă Syfo. De ce nu invers?

Nobilul zâmbi.

– Am ales noi să purtăm acest blestem pe umeri.

– Blestemul paradisului? râse Syfo batjocoritor. Puteați măcar să ne întrebați înainte, continuă el cu ironiile.

– Abia puteți duce pe umeri datoria unei zile de muncă și tu vrei să fi cărat în spate povara întregii omeniri. Nici măcar nu știi ce vorbești, dar ai fi în stare să accepți totul acum, pe loc, fără nicio ezitare.

– O viață în acest paradis aș alege oricând la schimb cu iadul din Tartar.

– Te-ai alătura nouă aici și acum?

Syfo ezită.

– Pot lua pe cine vreau cu mine? Prietenii mei bețivi? Soțiile noastre dragi?

– Poți face ce vrei tu!

– Atunci așa să fie! tresări el, și aproape dărâmă scaunul când se ridică în picioare.

Nobilii râseră amuzați.

– Foarte bine, atunci. Convingerea din glasul tău îmi confirmă că ai terminat și a doua lecție. Batem palma și trecem la ultima, apoi vei putea face orice îți dorești.

Bărbatul cu chip de zeitate se ridică în picioare, urmat de restul sălii, și îi întinse ferm mâna. Syfo o strânse cu putere.

În jurul lui, paradisul se sfărâmă precum un vis de cleștar. Luminii îi luă locul obscurul. Mesele deveniră niște lespezi din piatră rece, iar toate platourile și paharele se năruiră în praf, mai puțin cele din care mâncase Syfo. Candelabrele de cristal fură înlocuite de mănunchiuri de cabluri groase, presărate prin toată încăperea, pe pereți, pe podea, încolăcite ca niște șerpi, zvârcolindu-se cu energie și pulsând cu un lichid vâscos. Singura sursă de lumină rămase un obelisc cu vârful în jos ce atârna de centrul tavanului, emițând o lumină plăpândă, de abia se putea descifra ceva.

Syfo privea pierdut. Ochii săi scăldați în extazul petrecerii nu erau pregătiți pentru întunecimea ca de sarcofag. La început nu văzu nimic. Apoi, umbre conturate se făcură văzute prin beznă, nemișcate ca niște piloni de piatră. Singura culoare ce ajungea la retină era stacojiul robelor. Pe sub materialul ros de vreme și putrezit, umblau cabluri și fire electrice, unele ieșind chiar din scaunele ce găzduiau acele figuri inerte, mascate de întuneric. În realitate nu se ridicaseră de pe ele și nici nu mâncaseră vreodată în acea sală. Banchetul nu fusese nicicând real; lumina, doar o iluzie.

Singurele lucruri autentice fuseseră bucatele din farfuria lui și mâna pe care încă o strângea în a sa. Înaintea lui Syfo stătea o siluetă plăpândă, asemeni celorlalte, cu fața acoperită de gluga stacojie a robei. Scaunul mecanic îl ridicase pe nobil până la nivelul lui Syfo, iar un braț metalic îi mișcase mâna pentru a i-o strânge. Vizitatorul o privi: subțire, strâmbă, palidă, cu pielea roasă și mușchii atrofiați, prin vase curgându-i lichidul scârbos pompat de tuburile serpentine. Piese de metal intrau și ieșeau din acel trup antic, în care mai licărea viața doar grație miracolelor tehnologiei.

Efortul a sute de ani de determinare cuplat cu mașinăriile monstruoase mișcară buzele, punând în funcțiune corzile vocale aproape calcificate. De sub glugă se auzi vocea bărbatului, înceată ca o șoaptă și slabă precum praful suflat în vânt:

– Bun venit printre noi, dragul meu Syfo. Te rog, ia loc din nou pe scaun și alătură-ni-te pe deplin. Apoi ne vom bucura împreună de acest paradis, la nesfârșit.

Syfo își trase panicat mâna. Trupul din fața sa nu opuse nicio rezistență. Privi tremurând la celelalte siluete din încăpere cu chipurile ascunse. Toate stăteau nemișcate, dar știa că din umbră îl priveau sute de perechi de ochi eterni, iar tot atâtea minți îl judecau amuzate în acele momente. Syfo o luă la goană.

Se împiedică de un tub, se împiedică de o masă și aproape căzu peste una din acele ființe abia vii. Alergă de nebun prin culoarul îngust și ieși pe porțile de piatră chiar în clipa în care soarele cobora în spatele Gizei. Umbra marii piramide îl învăluia pe de-a-ntregul, iar el nu se opri din alergat până nu se văzu înapoi la gară.

Urcă stângaci treptele vagonului, gata să cadă de pe ele și se trânti speriat în spatele canapelei de stofă. Așteptă un minut, dar trenul nu se puse în mișcare. Mai așteptă zece minute, iar acestea trecură cu el rămânând tot acolo. Încolăcindu-se pe podea ca un animal rănit, ieși temător din ascunzătoare.

La umbra unui obelisc îl văzu rezemat pe ghidul său cu roba albă și însemnele pe chip. Se ridică și veni către el.

– Nu mai tremura, îi spuse pe un ton blând. Nimeni nu te va ține cu forța aici, dar nici nu te vom lăsa să pleci fără să ne fi luat rămas bun așa cum trebuie. Bărbatul îi întinse ferm mâna. Toate cele bune, dragul meu Syfo. Întoarce-te acum la ai tăi și alătură-te confraților ce luminează în întuneric. Ești o nouă flacără în această noapte atotcuprinzătoare, dar în timp vom străluci iar cu toții.

Syfo îi strânse mâna și se urcă la loc în vagon. Trenul porni încetișor către Tartar.

Radu Filip

Radu Filip

S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical . Pasionat de mic de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. Preferă poveștile cu un cadru limitat, în care accentul cade asupra transformărilor pe care le parcurg personajele de-a lungul narativului. Vede literatura ca pe un mod de expresie și eliberare din rutina cotidianului, atât pentru cititor cât și pentru autor.

More Posts