GSF76  banner-650

          Nu mai există nimic din ceea ce odinioară mi se păruse a fi universul existenţei mele: nici Tycho, nici naveta, nici baza de pe Clavius, nici Marea Umezelii… Doar cerul de deasupra capului, în continuă schimbare, şi Sfinxul ca o poartă spre eternitate.

          Din când în când, mă opresc între ruinele bizare ale vreunei civilizaţii, stinsă în cine ştie ce cataclism, şi-mi aduc aminte de clipele când credeam că Terra este buricul Universului. Clipele în care eram student şi umblam după materiale pentru o demult uitată lucrare de licenţă, privitoare la craterul selenar Tycho. La blestematul de Tycho!

          Cele mai multe informaţii le descoperisem în “Marele Atlas Selenar”, editat în 40 de discuri-compact, cam prin deceniile 5-6 ale secolului trecut. “M.A.S.”-ul reprezenta sinteza absolută a cunoştinţelor din domeniu. Reuşisem să identific, pe discul cu numărul 24 AX, cele câteva date despre istoria umanităţii selenare. În dreptul lui Tycho, era trecută o simplă cifră cronologică: 18 Aviga+. Şi atât. Părea evident faptul că o mână interesată plasase restul informaţiilor într-un fişier secret, lăsând data ca poartă de acces.

          Dificil lucru să pătrunzi în nişa informaţiilor referitoare la Selena! Aveai nevoie de acordul Corporaţiei Germane “Frederik cel Mare” care, conform tratatului semnat în anul 94 al Erei Cosmice cu Inchiziţia Federală a Sfîntului Imperiu Spaniol, căpătase drept de embargo asupra datelor privind planetele interioare şi a sateliţii lor. Un acord pe care l-am obţinut destul de greu, numai după mituirea a doi registratori militari. M-a costat bursa de studii pe două luni. Speram însă că merita.

          M-am prezentat la sediul Corporaţiei Germane, cu o copie tridimensională după “M.A.S. 24 AX”. Cu viza pentru Selena pe cartela de identificare, am urcat la bordul ultimei curse orbitale din ziua aceea, cu destinaţia “Vaillant”.

          Staţia cosmică nu era decît un banal punct de realimentare. Abia am avut timp să beau o cafea de la automat şi să telefonez la Institut. Naveta a pornit cu o întârziere de câteva minute, pentru care comandantul şi-a cerut scuze până la coborârea în centrul craterului Clavius, cel mai mare circ de impact de pe suprafaţa vizibilă a Lunii. Locul unde germanii îşi instalaseră cea mai complexă bază militară din acest colţ de Galaxie.

          Am servit masa la cantina operatorilor şi apoi am solicitat permisiunea de a-l vedea pe maiorul Van de Kamp, însărcinatul cu afaceri civile în interiorul Sistemului. M-a primit aproape imediat. I-am explicat pe scurt ce anume m-a adus în biroul său şi am admirat îndelung uluitorul răsărit de Terra, dincolo de marginea ridicată ca un guler a lui Clavius, în vreme ce el scotocea prin măruntaiele computerului, în căutarea codurilor de acces în “M.A.S.”. După mai multe minute, şi-a aprins un trabuc gros şi m-a întrebat dacă mă găseam în legătură cu vreun proiect special iniţiat de Inchiziţia Federală. Nici vorbă. Aveam chiar şi o confirmare din partea institutului unde eram cursant. Asta a părut să-l mulţumească şi mi-a făcut semn să iau loc pe scaunul-anexă, după care a rulat programul până la fila unde era înscrisă data 18 Avig+/86 E.C.

          O bătălie, a explicat pe un ton neutru. Ultima luptă importantă dintre cele două Imperii, înainte de tratatul din 94. Trupele germane, conduse de comandorul Wilhelm Argelander, atacaseră prin surprindere fortul întărit din craterul Tycho, cea din urmă redută spaniolă importantă de pe suprafaţa Selenei. Jose Bernardo Medina, conducătorul religios al militarilor din fort, fusese ucis încă de la primele salve, panica şi degringolada urmând imediat răspîndirii acestei veşti în rîndurile soldaţilor.

          Manuel Orozco Y Berra, consilierul principal al lui Medina, reuşise să scape din încercuire, împreună cu cîteva plutoane, retrăgându-se în interiorul accidentat al craterului. Bătălia continuase timp de câteva zile terestre, fortul fiind ras din temelii, în cele din urmă. Y Berra nu a mai fost văzut niciodată. Un singur soldat spaniol a fost descoperit, câteva săptămâni mai târziu, complet epuizat şi pe jumătate nebun. Zbiera într-una că Y Berra plecase spre alte lumi prin ochiul Diavolului-Sfinx. Fugarii au mai fost căutaţi o vreme, la vânătoare participând chiar şi celebrul baronet Thomas A. Mutch, singurul străin decorat cu colanul “Lâna de aur” în Imperiul Romano-Catolic German, dar spaniolii dispăruseră de parcă-i înghiţise spaţiul.

          Acordul din anul 94 stabilise, la cererea expresă a Corporaţiei Frederic, ca toate informaţiile referitoare la acest nefericit eveniment să fie protejate, a încheiat maiorul, închizând fila. I-am mulţumit şi l-am întrebat dacă mă putea ajuta să ajung pe Tycho. Nu că aş mai fi avut ceva de văzut acolo, după bombardamentul final, dar nu reuşeam să fac să-mi iasă din minte expresia spaniolului posedat – “ochiul Diavolului-Sfinx”.

          Timp de mai multe zile terstre, am scormonit, metru cu metru, suprafaţa contorsionată a craterului, însă, cu excepţia câtorva fulgurite atipice, nu am descoperit nimic interesant. Drumul tur-retur până la baza Clavius, unde mi se asigura cazarea, devenise o corvoadă obositoare. Asta până în clipa cînd am efectuat prima observaţie de altitudine a zonei. Tycho semăna perfect cu un ochi uman. Chiar în mijloc, printre miile de bolovani măturaţi de explozii, se distingea net o siluetă ciudat de cunoscută. Am folosit frânele de asolizare şi am coborât, găsind cu multă dificultate un spaţiu plat unde să aşez naveta. O imensă cantitate de resturi de rocă acoperea complet, în partea inferioară, Sfinxul. Un cap evident uman, doi ochi imenşi, adânciţi în orbite, şi obraji cu pomeţi înalți. Am făcut mai multe seturi de fotografii şi, în momentul în care am ajuns în punctul imaginar al încrucişării privirilor sale oarbe, am simţit o înţepătură în creştetul capului şi o senzaţie de greaţă. Am răsucit capul către fanta de evacuare din dreapta a căştii şi am încercat să vomez, însă n-am reuşit. Apoi am ridicat privirile deasupra capului şi am rămas cu gura căscată.

          Cerul!

          Doamne-Dumnezeule, cerul acesta era complet străin. O imensă lună portocalie acoperea complet orizontul, în dreapta lui Tycho. A lui Tycho? La naiba, îmi era din ce în ce mai limpede că nu mă mai găseam pe bătrâna noastră Selena, cea divizată între interesele celor două puteri cosmice. Cele patru constelaţii strălucitoare din emisfera sudică îmi erau complet necunoscute. Iar satelitul acesta…

          După un timp, pe care n-am ştiut în ce sistem de coordonate să-l măsor, am descoperit, la poalele unui lanţ imens de munţi, un oraş ca un muzeu, părăsit de mai multe milioane de eoni de către locuitorii săi pentapozi. O planetă pustie şi o civilizaţie intrată în uitare…

          Am revenit din nou în defileul Sfinxului şi m-am postat în faţa privirilor oarbe. Înţepătura din creştet, senzaţia de greaţă şi, când am redeschis ochii, mă aflam într-un deşert violet. La câţiva metri de sol, pluteau rămăşiţele abia detectabile ale unei aşezări aeriene. O civilizaţie cu structuri greu de înţeles, concepută de fiinţe gazoase, ce se petrecuse în cine ştie ce trecut îndepărtat. Nici măcar nu m-am mai ostenit să întreprind vreo cercetare. Cine avea să beneficieze de cunoştinţele ce tresăreau în toate părţile sub suflarea puternică a vântului? M-am fixat încă o dată în centrul orbitelor goale şi poarta stelară s-a deschis pentru a mă expedia…

          Nu mai există nimic din ceea ce odinioară mi se păruse a fi universul existenţei mele: nici Tycho, nici naveta, nici baza de pe Clavius, nici Marea Umezelii… Doar cerul în continuă schimbare de deasupra capului şi Sfinxul ca o poartă spre eternitate. Am vizitat mii de planete, am văzut impunătoarele ruine ale unor civilizaţii uitate pentru totdeauna; am trecut pe lângă artefacte cvasimagice, pe lîngă găuri de vierme, pitice albe şi găuri negre…

          Nicăieri n-am dat de urmele lui Manuel Orozco Y Berra şi a soldaţilor săi. Şi nici nu ştiu dacă mai tânjesc să revin pe Terra. Pentru că sunt sigur că am descoperit semnele unei puteri uluitoare, aflate dincolo de burta acestui Univers nenorocit, putere care a construit porţi stelare în toate lumile unde inteligenţa materiei superior organizate a depăşit un anumit prag.

          Puteţi să-i spuneţi Dumnezeu. Iahve. Eli. Budha. Allah. Cronos. Y Berra. Nu are importanţă. Important e că n-a făcut nimic, dar absolut nimic ca să le salveze de la inevitabila prăbuşire. Deşi ar fi putut. S-a mulţumit să le observe şi să pornească mai departe, după moartea lor. Îl urmăresc, deşi ştiu că se află cu milioane de eoni înainte. Îmi doresc să-l întâlnesc, să-l înhaţ de piept şi să-i urlu: “Pentru ce, Doamne, pentru ce?”

          Îl urmăresc şi am răbdare. Pentru că ştiu. Ştiu că eternitatea e nesfîrşită, dar nu infinită. E un cerc, care se închide undeva. Cândva…

            Mitologii selenare, din volumul Galaxia 0 – Începuturile (editura Tritonic)

Aurel Cărășel

Aurel Cărășel

s-a nascut în 1959, la Craiova. În 1984, a absolvit Facultatea de Filologie din Craiova, iar în 1994 Facultatea de Jurnalistica si Htiintele Comunicarii din Bucuresti. Este profesor, ziarist si scriitor. În domeniul SF activeaza din 1980. A condus cenaclurile „Henri Coanda“ din Craiova, „Atlantis-Club“ din Cernavoda, precum si Asociatia Creatorilor de SFdin Craiova.Este unul dintre fondatorii Academiei de vara ATLANTYKRON, care se desfasoara, anual, în judetul Constanta. Redactor la mai multe publicatii SF, a condus timp de trei ani revista CPSF. Debuteaza în 1981, în revista Htiinta si Tehnica, cu povestirea „Stelara Fata Morgana“. Bibliografie selectiva: Vânatoare de noapte (1995 si 2011), Razboinicii curcubeului (1996), Mic dictionar de autori SF (1996), La capatul spatiului (1997), rasplatit cu Premiul pentru roman al Editurii Nemira, O istorie tematica a literaturii SF (2006), Dumnezeule de dincolo de burta universului (2011, Editura Nemira). În 2016 a publicat colecțiile de povestiri Galaxia sudică I și II, editura Tritonic.

More Posts