GSF 73 banner1-650

          Aerul şuieră, butucul trosni. La picioarele Cutezătorului Picador se rostogoli căpăţâna unui tânăr necopt, având întipărită pe chip o expresie de adâncă melancolie. Tobele duruiau. Cutezătorul se trase binişor deoparte.

          – O, nobilule şi viteazule stăpân, răsună atunci un glas de undeva, din dreptul urechii sale stângi, mai vrei oare după toate acestea să-ţi încerci norocul? Au sângele nu-ţi îngheaţă în mădulare la vederea cumplitei privelişti?

          Cutezătorul Picador tresări buimac. I se păruse că, în vreme ce ajutorul gâdelui o apucase de păr şi-o potrivise în vârful unei piramide cât un stat de om, căpăţâna îi făcuse cu ochiul.

          – ‘Aide! se zborşi, dând un bobârnac tichiei cusute cu fir de aur, care îl apăra de razele soarelui, prea multă vorbă! Să ne-ntoarcem!

          – Facă-se voia ta, neînfricatule! încuviinţă glasul.

          Uliţele curgeau strâmte şi întortocheate. Neguţători şireţi vindeau şi cumpărau totul, începând cu ochii-telescop, luminiscenţi şi sfârşind cu cele mai la modă softuri pentru prezicerea întocmai a ursitei. Cutezătorul Picador îşi plimbă dispreţuitor privirile peste şirul nesfârşit de dughene şi mări pasul. Nevăzutul său tovarăş, un frend-de-exterior, scump, din stirpea binecuvântată a sfetnicilor de-a opta generaţie, tresălta la fiecare pas sub tichie, încercând să îndulcească şocurile ce ameninţau să smulgă mufele împletite în preţioasa pieptănătură a Cutezătorului.

          – Zici c-aş putea să-mi pierd eu însumi căpăţâna? grăi mânios acesta din urmă.

          Optimus-trei, căci acesta era adevăratul nume al frendului adăpostit în tichie, făcu o serie de calcule simple, pentru a afla dacă prin păienjenișul curbelor ce înfățișau soarta stăpânului său se află vreun punct de trecere prin zero, în următoarele douăzeci de ceasuri.

          – O, invincibilule, spuse el în cele din urmă, nebănuite sunt căile vieţii… Poate oare umilul slujitor, pornind de la şirul de parametri sclipitori ai persoanei tale, să întrezărească cele ce vor urma, cu o abatere mai mică de-o milionime? Fiecare piatră ce scârţâie sub condurii tăi auguşti adaugă modificări de pomină ale matricei de evenimente. Fii pe pace, ilustrule, prognoza pentru azi arată că nu suntem în primejdie să facem cunoştinţă cu securea gâdelui. Ştiu eu însă ce se va petrece mâine?

          Cutezătorul Picador dădu mulţumit din cap, gest care îl puse pe Optimus-trei în faţa unei noi probleme de echilibru. Din marginea unei terase scăldate în lumină galbenă, o graţie pieptoasă le trimitea bezele.

          – La treabă atunci, suspină Cutezătorul, deschizând poarta unei curţi, după ce aruncase în lungul uliţei priviri mai înflăcărate decât miezul unei supernove.

          Puzderie de slujitori mărunţi şi ponosiți năvăliră spre ei şi se împrăştiară o clipă mai târziu, cu ţipete de spaimă şi admiraţie, când Picador îşi încleştă degetele pe mânerul aurit al biciului cu plasmă. În ungherele hanului sticleau priviri curioase.

          – Horaţio! chemă cu glas de tunet Cutezătorul.

          Nimic.

          – HORAŢIO!!!

          De sub acoperişul dărăpănat al grajdului, îi răspunse un mormăit confuz. Cutezătorul Picador păşi cu grijă în întunericul bântuit de miasme.

          – Aici erai, care va să zică… O, nerecunoscătorule, păstrător al unor scârbavnice năravuri, dobândite prin amestecătura unor strămoşi nedemni să se ridice din mocirlă! O, fiinţă mânjită, culme a încăpăţânării searbede, nu te poţi lepăda deci de înjositorul obicei de-a-ţi petrece ceasurile dăruite cugetului printre gunoaie urât mirositoare şi de-a ronţăi paie. Priveşte şi oftează plin de amărăciune, Optimus… Paie…

          Horaţio se ridică, icnind satisfăcut. Era un măgar între două vârste, cu părul încâlcit şi urechile viguroase. Din suma gesturilor sale răzbătea o distincţie reţinută.

          – Nu consider oportună, spuse el continuând a mesteca un pai subţire, emiterea unor afirmaţii gratuite privind obârşia persoanelor de faţă… Căci ce este, la urma urmei nobleţea? Nobleţea, cinstite Picador, nu-i doar o vorbă goală vânturată la ocazii. E oare de-ajuns să intrăm în posesia unor jalnice petece de hârtie şi-a unor peceţi (asupra autenticităţii cărora nu se cuvine să insist), pentru a deveni prin aceasta mai nobili? Valoarea intrinsecă a conceptului de onoare…

          Sub tichie, numeroşii zulufi ai Cutezătorului Picador alcătuiră tot atâţia şerpi înfuriaţi.

          – Horaţio, liber cugetător al stirpei tale, interveni cu diplomaţie Optimus, chiar în clipa în care Cutezătorul ducea mâna la biciul cu plasmă, iar Horaţio îşi pregătea copitele dinapoi, măritul nostru stăpân se află în preajma unei dificile încercări. Să lăsăm dară pentru mai târziu disputele şi să purcedem neîntârziat a ne sfătui…

          – Nu întrevăd niciun impediment, încuviinţă Horaţio, dar să abandonăm totodată aceste proceduri ceremonioase şi de-o preţiozitate inutilă. Care-i baiul?

          – Grăiește, înţeleptule, adaugă umil Optimus.

          Picador căută din priviri un colţişor în care să se poată aşeza şi negăsindu-l se mulţumi să-şi răsucească sfârcurile mustăţii, deodată întristat.

          – Povestea e încurcată, bodogăni el, în cele din urmă. Sultanul Gamasudei pune la bătaie mână fiicei sale, neînchipuita, inegalabila, sfărâmătoarea-de-inimi-şi-tulburătoarea-de-cugete, Pathima.

          Odată rostite, vorbele făcură loc unui torent de suspine adânci, care, totuşi, pe buzele Cutezătorului Picador ar fi pus lesne pe fugă nişte vrăjmaşi mai slabi de înger.

          – Pre legea mea! icni oarecum năucit Horaţio, adevărat este, multe poţi vedea într-o viaţă scurtă, dar nenumărate sunt cele pe care nu le poţi nici măcar gândi. Femeie? Cununie? Haida-de… Las la o parte că, din punct de vedere praxiologic, cele două noţiuni se exclud cu desăvârşire una pe cealaltă, dar nu crezi, cinstite Picador, că ne-afundăm într-o falsă problemă? Adu-ţi aminte (un oarecare sentiment de amiciţie mă obligă să ţi-o cer) că Universul geme de femei. Şi dacă nu poţi năzui să găseşti perfecţiunea, o poţi înlocui mai mult decât mulţumitor cu diversitatea. Femei de toate vârstele, mărimile, mărcile şi tipurile posibile, femei frumoase ori urâte, inteligente sau vorbăreţe, femei care ştiu să se-mbrace ori care ştiu să se dezbrace. Femei, femei, femei… Nu trebuie decât să salţi în spinarea mea şi vom zbura cât ai clipi, în oricare din colţurile Galaxiei. Trezeşte-te, Picador!

          – Optimus, gemu sfârşit Cutezătorul, acest Pegasus mirosind a bălegar mă ucide…

          Urmă un scurt moment de tăcere.

          – Mă rog, admise Horaţio, „de gustibus et coloribus non est disputandum”. Dacă-ţi place, ia-o, vere!

          – Dă-mi voie, stăpâne, să-l lămuresc în două vorbe, interveni Optimus, iar Cutezătorul desfăcu braţele într-un gest de neputincioasă amărăciune. Frumoasa Pathima va fi a norocosului care găsește răspunsurile celor trei întrebări puse de sultan. Iar pentru îndrăzneţul ce se-ncumetă să încerce, preţuindu-şi peste măsură agerimea minţii şi dă greş… În piaţă s-a înălţat deja o movilă de căpăţâni care şi-au rătăcit umerii.

          Picador se aşeză pe un maldăr de paie şi începu să gândească. I se întâmpla uneori.

          – Mda, recunoscu Horaţio, frumoasă alternativă. Măcar arată bine… pacostea asta?

          Cutezătorul scormoni într-un buzunar al veşmântului şi depuse cu veneraţie la picioarele măgarului o reproducere holografică de mici dimensiuni.

          – Se vând la toate colţurile, comentă el indignat. Ce spui, Optimus?

          – Nu cutez să pun la îndoială gustul protectorului meu, căci, oricum, nefericitul de mine, sunt silit să mă călăuzesc după cu totul alte canoane într-ale frumuseţii. Şi dacă lucrurile stau aşa în ceea ce mă priveşte, nu văd cum ar putea ele să se prezinte altfel în cazul originalului Horaţio. Cu toate astea, priveşte ce față a făcut măgarul şi minunează-te, stăpâne!

          Într-adevăr, Horaţio încremenise pe cele patru picioare. Doar zburdălnicia merituoasei sale cozi mai putea chezăşui că în prelungirea ei se află o făptură însufleţită.

          – Oho! izbuti el să îngaime într-un târziu, făcându-l pe cutezătorul Picador să ridice o sprânceană. Bună bucăţică…

          – Să optimizăm, schimbă Optimus subiectul cu abilitate. Mergi deocamdată şi prânzeşte în linişte, luminate. Ăstimp, Horaţio va cugeta şi el ce-i de făcut. Să ne revedem peste un ceas la umbra pomişorului de colo şi să punem ţara la cale. Timpul se vădeşte scurt.

          Picador nu avu nimic împotrivă.

         

          Un ceas mai târziu, poposiră la umbra pomişorului cu pricina.

          – Ei? zise Cutezătorul, cercetând resturile prânzului cu unghia degetului mic.

          – Nu ştiu, zău, clătină încurcat din cap Horaţio. Înţelepciunea mea îţi poate fi de folos îndată ce vom cunoaşte fatalele întrebări ale sultanului. Bucuros îţi voi pune la îndemână comorile de gândire care zac în adâncurile cugetului meu. Până atunci însă ţi-ar fi mai potrivite niscaivă şiretlicuri. Experienţa mea de viaţă…

          – Şiretlicuri? mugi Picador turbat. Eu? Optimus!

          Optimus grăi cumpătat:

          – Din mulţimea zvonurilor pe care le-am prelucrat, rezultă că povăţuitorul sultanului este un bătrân computador cu circuite organice. El îi scorneşte pesemne cumplitele întrebări cărora le-a căzut pradă atâta amar de holteime.

          – Dar cum poate o slugă netrebnică să-şi înveţe stăpânul ce să spună? Aşa ceva, mintea mea nu poate cuprinde!

          – Nu te mânia, stăpâne… Între „a sfătui” şi „a învăţa” rămâne totuşi o cale lungă de străbătut. Oare neguţătorul care-şi vinde în fiecare zi marfa se lasă cu totul în puterea tovarăşului său de calcul? Prognozele pe care i le oferă el sunt pentru dânsul literă de lege? Oare sfaturile pe care cu umilinţă îmi îngădui uneori să ţi le pun la îndemână ştirbesc ceva din măreţia ta strălucitoare, îţi răpesc neasemuita putere de decizie? Cele mai remarcabile fapte ale tale nu rămân în continuare rodul intuiţiei şi-al creativităţii extraordinare de care dai dovadă, această ştiinţă a ştiinţelor dăruită pe vecie omului, inaccesibilă nouă, netrebnice alcătuiri sintorganice?

          – Bine, bine… făcu măgulit Cutezătorul Picador. Urmează!

          Horaţio căscă plictisit, dezvăluind privirilor o dantură vrednică de pizmă.

          – Legătură intimă a sultanului cu computadorul său o constituie un limbaj personalizat, acordat cu firea stăpânului, aşa-zisul LIAC.

          – Ce mai e şi asta? Şi la ce poate folosi? Au felul în care-ţi vorbesc eu ţie nu-ţi este destul de bun?

          – „Destul de bun”, aşa este, atoateştiutorule. Noi avem graiul cu care rubedeniile noastre s-au înţeles din vremurile străvechi şi care se dovedeşte în continuare a fi foarte potrivit. Dar uneori nu cel mai potrivit

          Căci, la urma urmei, unde-i marele folos ce ţi-l poate aduce nevrednicul de mine? Ia, niscaiva măsurători şi vorbe simţite, ce mai ostoiesc pârjolul neastâmpărului tău… Sfaturi, calcule, informaţii utile, optimizări, prognoze… Un diagnostic şi leacurile ce-ţi sunt de trebuinţă când se-ntâmplă să cazi la pat… Mai pot, de bună seamă, să-ţi şoptesc o glumă, ori să te-ndemn a cleveti despre câte-n lună şi-n stele, ori să înfăptuiesc reglajul unor funcţii simple ale trupului tău, descreţindu-ţi fruntea, aducându-ţi pe surâsul buze.

          Toate astea, însă, trăind în scalda gândurilor tale, bune şi mai puţin bune, trăgându-mi de-acolo puterea, dar îndeplinindu-le numai pe acelea cărora le dai glas. Sultanul ne bate aici.

          – Aşa? îngăimă Cutezătorul, începând parcă să nu se mai simtă chiar în largul său.

          – Desigur, urmă cu entuziasm Optimus, computadorul său nu operează pe baza unor instrucţiuni concrete, fie ele vorbe ori gânduri. El e deja o particică din cugetul stăpânului său. Îşi împart amândoi memoria după plac. În bâzâitul de albine al puzderiei de idei, sfătuitorul sultanului toarce un fir călăuzitor, o rezultantă subţire şi precisă ca tulpina strălucitoare a unei flori laser. El nu mai ascultă cele rostite de limbă şi buze, căci buzele şi limba sunt desori înşelătoare şi ineficiente. El culege din conştient şi subconştient, din raţional ca şi din iraţional, din senzorial…

          Toată această recoltă îi grăiește (mai bine decât suma cuvintelor) despre omul împreună cu care priveşte lumile, atât pe cea dinafară, cât şi pe cea dinăuntru. El alcătuieşte strategia cea mai potrivită, cu care descâlcește sumedenia de probleme ce alcătuiesc viaţa.

          Mai mult de-atât, nemărginindu-se să culeagă, povăţuitorul se osteneşte în acelaşi timp să semene. El ordonează gândurile stăpânului său, anticipează, creându-şi orizonturi de aşteptare al căror folos nu poate fi preţuit. Și induce nu o dată impulsuri care-l direcţionează curat şi sigur.

          Toate astea, pentru binele omului, căci binele aceluia înseamnă totodată binele computadorului adăpostit de tichie. Toate astea, cu ştirea omului, căci nu trebuie să-ţi închipui, o, luminate, că sultanul ar fi vreo păpuşă de cârpe la cheremul uneltei. Întregul e impregnat cu firea stăpânului, care astfel gândeşte mai mult, mai repede şi mai bine.

          Iată așadar cum LIAC face din mai marele acestei cetăţi un adversar atât de puternic. Iată de ce atâţia bărbaţi în floarea vârstei s-au pomenit peste noapte mai scunzi cu un cap…

          – Dacă înţeleg bine, mormăi Picador, combinaţia asta a boșorogului e mai isteaţă decât noi – Horaţio, eu şi cu tine, la un loc.

          – Cam aşa ceva. Îndată ce răspunzi primei întrebări, povăţuitorul alcătuiește modelul principalelor scheme de conexiuni ce sprijină păienjenişul raţionamentelor tale. Chiar presupunând că primul raţionament al tău nu-ţi aduce descăpăţânărea imediată, calea deschisă de el tot într-acolo curge.

          Primul tău răspuns îi oferă sultanului baza unei cercetări amănunţite, ce scoate la iveală punctele noastre slabe. Cu ajutorul ei, sunt concepute cea de-a doua şi, dacă mai e cazul, a treia problemă. Dacă nu răspunzi primei întrebări, eşti pierdut. Dacă răspunzi, le pui în mână armele cu care te vor răpune. Dacă ai un răspuns şi pentru a doua, nimic în lume nu te mai poate scăpa. Hm… Adulmec aici un interesant paradox.

          Între cei trei se pogorî o tăcere adâncă. Prin curtea hanului, muşterii din toate colţurile galaxiei, mânaţi de necontenite legănări ale ursitelor, se perindau fără să dea atenţie celor ce se petreceau la umbra pomişorului.

          – Sărmane Picador, se scăpă Horaţio, potrivindu-şi gânditor falca într-una din copite, îţi vom păstra, pe ansamblu, o amintire plăcută…

          Cutezătorul pipăi cu degete tremurânde imaginea alesei sale, încercând să îndepărteze senzaţia de mâncărime grozavă din jurul grumazului.

          – Mai bine scarpină-te, îl povăţui binevoitor Horaţio.

          – Ce-i de făcut? se frământă Picador.

          – Ce-i de făcut? Să ne luăm frumuşel picioarele la spinare câtă vreme nu ne-am vârât în bucluc. Să ne ospătăm pe săturate, să ne odihnim şi să zburăm degrabă, cât mai departe de acest loc al ispitelor omeneşţi. Asta numesc eu înţelepciune.

          Cutezătorul Picador porni să dea roată pomişorului, cu mâinile la spate.

          – Să fug? şopti înecându-se. O, Horaţio, asta-i imaginea pe care nenumăraţii ani petrecuţi împreună au zugrăvit-o între hotarele minţii tale? Spaţiile şi hiperspaţiile străbătute umăr la umăr păstrează urmele unui Picador fugind de primejdie? În numele lui Asimetric… Un Picador fugind? Eu?

          Optimus-trei făcu cu greu faţă unor curenţi reziduali pe care se vedea nevoit să-i asimileze. Horaţio însuşi clipi des, înghiţind un nod ce i se proptise în gâtlej.

          – Să nu mai lungim vorba, spuse el. Ce propui, Optimus?

          – Am compilat îndelung, zise acesta. Avantajul esenţial al potrivnicilor noștri e faptul că se află întotdeaună primii la mutare. Ei întreabă, iar noi trebuie să răspundem. Cu adâncă ruşine mă văd silit să recunosc, stăpâne, că nu pot prevedea întreaga sumă a întrebărilor ce ţi se pot pune, multe din ele pricină a pieirii celor dinaintea ta. Am putea şperţui niscaiva curteni. Dar asta ar însemna mult timp irosit şi răgazul se-arată scurt. Mâine e ultima zi a competiţiei. Să înfruntăm cumplitele probleme ale sultanului şi poate că, la urma urmei, ele nici nu se vor dovedi atât de înfricoşătoare. Ne vom lua însă unele măsuri de precauţie. Taifasul nostru mi-a dat o idee…

         

          Și Optimus le înfăţişă planul său, în câteva cuvinte.

          Mult timp după aceea, nenorocoşii drumeţi ce aţipiseră, doborâţi de năduf prin odăile hanului, aveau să-şi amintească înfricoşaţi răcnetul care zgudui temeliile Galaxiei, provocând cotituri radicale în mersul unor civilizaţii mai sărace cu duhul. Universul însuşi îşi opri o clipă expansiunea, tulburat. Apoi Cutezătorul se potoli.

          – Un măgar? spuse. Hotărât lucru, ceva mă face să cred că ţi-ai pierdut minţile, Optimus. Într-un răgaz de numai câteva ceasuri am fost numit pe rând laş, prostănac, afemeiat, impostor. Iar acum vii şi mă îndemni, nici mai mult, nici mai puţin, decât să mă las prefăcut într-un măgar. Au ruşinea te-a părăsit cu totul, frend netrebnic? Ţii cu tot dinadinsul să cunoşti fiara din mine?

          – Prrr! se opinti Horaţio, ridicându-se pe jumătate. Dacă se află prin vecinătate cineva care şi-a pierdut minţile, apoi acela nu este nici într-un caz Optimus (între noi fie vorba, de ne-ar fi înzestrat ursita cu mâini, ţi-aş fi strâns bucuros una din ele, dragă Optimus). Îţi închipui cumva, cinstite Picador, că perspectiva înfăţişată de tânărul nostru tovarăş este de natură să mă flateze? Ori că bucuros aş putea încuviinţa să-mi pierd viaţa alături de tine, în slujba unui ideal care nu-mi aparţine? Mută-ţi gândul!

          Înlocuieşte ifosele ridicole cu mulţumiri. Nu înțelegi că nu mai poate fi vorba de a-ţi câştiga femeia dorită, ci de-a-ţi scăpa viaţa? Acolo unde tu vezi o înjositoare modificare a eului tău, nu se află decât un şiretlic menit să le contracareze pe cele ale potrivnicilor noştri. O poţi numi legitimă apărare, dacă doresţi, dar nu uita că toate sunt relative ori trecătoare.

          – Şi-apoi, scânteietorule, interveni la rându-i Optimus, de sub tichie, nu e drept ca stăpânul să se folosească după voie de însuşirile slugilor sale? Pe marele ENIAC, pe slăvitul Asimetric, oare nu merită uluitoarea Pathima această caznă a ta? Oare adâncimea ameţitoare a privirilor ei, frăgezimea buzelor ca petalele, umerii…

          – Destul! îl bruftului Cutezătorul Picador, parcă spuneai că eşti călăuzit după alte canoane într-ale frumuseţii. Fie! Eşti gata să faci toate cele de trebuinţă?

          – Sunt gata, neîntinatule. La căderea nopţii, mă voi aşterne pe treabă. Transferul de personalitate se va petrece în vreme ce domniile voastre vă veţi fi adâncit în somn. Trupul originalului Horaţio, ca şi ceea ce alcătuieşte firea unui măgar genial, vor rămâne aici dis-de-dimineaţă, între pereţii grajdului, ca să treacă liniștit prin moara măselelor o mână bună de fân. Sultanului ne vom înfăţişa eu, tu şi mintosul Horaţio, pe care ţi-l voi aşeza alături, în cutia craniană, în sipetul gândurilor tale. Nădăjduiesc să-i încurcăm astfel pe potrivnicii noştri.

          – Cum aşa? se sclifosi, bănuitor, Cutezătorul.

          – După cum îţi spuneam, povăţuitorul computador îţi va descoase cugetul, căutându-ţi slăbiciunea. La capătul trudei sale sârguincioase însă, maşina sintorganică o să cunoască numai o parte a minţii tale, a ta, convinsă fiind că acesta este întregul. Pricepi, înţeleptule? Va crede că acea parte e întregul. Capcanele ce le-o alcătui vor fi pe măsura judecăţii tale şi nu pe potriva unităţii formate de tine şi de mintea lui Horaţio, unitatea fiind mult mai mare, mai pricepută. Nădăjduim, deci, că aceste capcane vor fi întrucâtva slăbuțe. Să încurci partea cu întregul poate fi o meteahnă tare supărătoare uneori, iar din punct de vedere cibernetic de-a dreptul dezastruos. Pe lângă toate astea, te vei bucura de o memorie dublă în comparaţie cu aceea a adversarilor tăi.

          Am nevoie de voi amândoi pentru a obţine în bune condiţiuni efectul TRANSPERS. Trebuie dară, strălucitule, să împarţi cu Horaţio culcuşul de paie al grajdului.

          Cutezătorul ridică ochii spre cerul în limpezimea căruia zburda înserarea, cerându-i să fie martorul acestei noi încercări nedemne la care se vedea supus.

          – De vreme ce m-am prins în dans, am să joc aşa cum îmi cântaţi, oftă el. Merg a-i porunci hangiului să-mi aştearnă cele de trebuinţă somnului şi-apoi să tocmim câte ceva de-ale gurii. La urma urmelor, am împărţit multe amândoi, pe căile întortocheate ale ursitei, Horaţio. Și un bărbat adevărat nu trebuie să dea înapoi din faţa greutăţilor. Mai cu seamă dacă ele au ca pricină slăbiciunile şi metehnele unui tovarăş credincios.

          – Aşa, aşa, incomparabilule, se bucură Optimus, vorbele tale sunt aur curat!

          – „Asinus asinum fricat”, mormăi şi Horaţio, ca pentru sine.

         

          Să-i lăsăm pe inimoşi potrivindu-şi trebuşoarele la adăpostul întunericului, iară noi, povestitorii, neputând priponi somnul, să izgonim noaptea cu o bătaie de geană şi să ne înfăţişăm, în pragul dimineţii, la porţile cuprinzătorului palat al sultanului.

          În acele timpuri, Gamasuda, singura cetate a unei planete aşezate aproape de centrul Galaxiei, îşi trăia orbitoarea strălucire. Provincialii o numeau „Marea Cetate”, ori „Iarmarocul”, localnicii – „Geamuri multe” şi, rareori, „Gamasuda”.

          Între zidurile sale, ridicate cu sticlă străvezie, albastră, se făceau şi se desfăceau jumătate din târgurile lumii. Aici îşi găseau stăpâni bătrânele computadoare ale căror memorii sintorganice păstrau sumedenie de întâmplări nemaiîntâlnite. Noii născuţi ai generaţiilor abia scornite, frenzi de exterior şi de interior, neurolaxuri, locuinţe – nu inteligente, ci geniale, trapere, astrologi şi universologi, replicanţi, electrobarzi, homsere de buzunar, precum şi binaroizi, dieteticieni, LDV-uri cu efect MGP, ori MGP-uri cu efect LDV… Toate erau vândute şi cumpărate de mai multe ori înainte ca soarele să-şi ascundă obrazul îndărătul cărămizilor translucide.

          Venea moda terminalelor îmbrăcate în aur roşu, înnobilat, aninate ca broşe, cercei, coliere, brăţări şi diademe… Curând, frumoasele cetăţii le zvârleau plictisite, scrutând orizonturile cu inima strânsă, în aşteptarea altor minunăţii. De undeva, din hotarele spiralei, astronave prăfuite aduceau şerpi lunecoşi şi păsări de pradă, sub pielea cărora meşteşugari neîntrecuţi montaseră computadoarele noului val, rapide, precise, credincioase.

          Câteva zile, cetatea era cuprinsă de sărbătoare. Apoi, într-o noapte, un singuratic născocea idilizorul cu cinci sute de benzi de frecvenţă, ori un onirograf mai acătări şi toate privirile se îndreptau sticlind într-acolo. Alceva, altceva, mereu altceva!

          Străzile Gamasudei nu cunoşteau pacea. Odăile hanurilor găzduiau, claie peste grămadă, preacinstiţi neguţători, tremurând deasupra containerelor ascunse sub pernă, vânători de sharpi, pelerini, haimanale, saltimbanci protezaţi, aventurieri, războinici naivi şi femei întreprinzătoare, cu toţii adoratori vicioşi ai antichităților cu siliciu şi germaniu, ori ai modernului explonidiu – al cincisutelea element din tabelul periodic.

          Străluceau bijuteriile, afişajele, tăişurile şi armurile. Fâlfâiau mantiile, mânecile împodobite cu fir, flamurile, pletele, panaşele, betelurile. Răsunau sudălmile şi vorbele meşteşugite de dragoste, cu efect afrodiziac instantaneu, clinchetul pocalelor, zăngănitul armelor, versurile, neroziile, poruncile, rugile, hohotele de râs, ori cele de plâns.

          Nopţile, ca şi zilele, nu se deosebeau prin nimic. Şi, odată înghiţit, noului venit nu-i mai rămânea decât să urmeze singura lege cu adevărat stăpânitoare aici. Era la modă ca nimeni să nu se mai mire, iar ei se supuneau cu pioşenie acestei religii. Cetatea era o uriaşă vâjâitoare electronică, stârnind ecouri în cele mai ascunse unghere ale Galaxiei…

         

          „O, Gamasuda, cuib al desfrânării neruşinate, sămânţă de haos, e oare cu putinţă ca între zidurile tale mânjite să fi înflorit trandafirul stelar care mi-a răpit minţile?”

          Cam aşa cugetă Cutezătorul Picador, aşezându-se, când soarele începuse să dogorească binişor, la capătul unei cozi alcătuite din nevrednici şi slabi de fire filfizoni. Celălalt capăt se pierdea îndărătul porţilor palatului. Iar acolo, sultanul şi vicleanul său povăţuitor lucrau cu osârdie, căci, la numai câțiva paşi de Cutezător, piramida de căpăţâni începuse să crească pe îndelete, pricinuind numeroase leşinuri şi suspine.

          – Mai ai vreme să-ţi schimbi gândul, iscusitule, spuse Optimus.

          Tobele duruiră din nou. Cutezătorul strânse în palmă numărul de ordine şi făcu încă un pas, scrâşnind din măsele. O oră şi douăzeci de căpăţâni mai târziu, păşi dincolo de poartă. Doi zdrahoni înfiretaţi se repeziră spre el şi începură să-l scotocească cu amănuntul.

          – Staţi, mişeilor! răcni eroul, rostogolindu-şi ochii în cap, când unul din  ei se îndepărtă mângâind încântat mânerul aurit al biciului său cu plasmă. Şi dădu să se repeadă după ei.

          „Ba, mai bine ai face să te cuminţeşti, răsună clar în mintea lui glasul originalului Horaţio. Ori vrei să schimbi de îndată nenorocitul de bici pe frumoasa secure a gâdelui?”

          „Îl aveam de la tata”, explică Picador, tulburat.

          Apoi trâmbiţele dădură semn şi viteazul se pomeni deodată în faţa sultanului.

          Era un bătrânel mărunt şi simpatic, pe care cineva îl proptise între pernele unui jilţ grozav de înalt, bătut cu pietre scumpe. Avea faţa zbârcită şi ochii cercetători. Jur-împrejurul lui, sumedenie de curteni, înveşmântaţi în tot ce avea mai scump Galaxia, şuşoteau preocupaţi, făcând rămăşaguri. Pe creştetul sultanului odihnea o tichie albastră, sub catifeaua căreia ochiul ager al frendului Optimus întrezări alcătuirea blestematului de sfetnic. Computadorul!

          – Apropie-te, străine, spuse sultanul căscând. Să fim operativi, căci soarele se-apropie de amiază. Te-ncumeţi dar să râvneşti mână fiicei mele?

          – Da, mărite, se sumeţi Cutezătorul.

          Optimus şi Horaţio oftară.

          – Grozav! Şi ştii ce te-aşteaptă dacă dai greş în încercarea la care te-om supune?

          Cutezătorul Picador se mulţumi să clatine din cap.

          – Atunci, să nu mai pierdem timpul. Dacă norocul te ajută să izbândeşti, oi avea vreme să cercetez de unde vii şi cine eşti. Iată, deci, prima întrebare…

          Picador se încordă, Optimus-trei ciuli urechile, iar originalul Horaţio alungă pentru moment amintirea plăcută a credincioaselor sale fălci ronţăind neştiutoare fân de cea mai bună calitate, sub acoperământul îndepărtat al grajdului.

          – Întrebarea este: „Care-i întrebarea la care nu vei putea găsi un răspuns?”

          Curtea aplaudă cu entuziasm. Picador se clătină pe picioare.

          – Ce zici despre asta, Optimus? mormăi el.

          Optimus se frământă sub tichie.

          – Lesne mi-ar fi, slăvitule, să născocesc îndată sumedenie de întrebări înfricoşătoare, dar tot atât de lesne aş putea ticlui şi răspunsurile pe potrivă. Ori asta ne-ar împinge drept sub securea gâdelui. Eu nu pot scorni problema la care să nu am o soluţie, voinicule, pentru simplul motiv că nu sunt om. Sunt doar o slugă. Iar dacă te-ai preface că nu ştii dezlegarea, capătul drumului ar fi acelaşi. O maşină ca mine are răspunsuri pentru multe întrebări, însă acestea nu sunt întrebări puse de ea însăşi.

          – Frumos, scrâşni Picador, dar povăţuitorul sultanului cum o fi scornit-o oare pe aceasta?

          ‒ E mai școlit ca mine, recunoscu smerit Optimus.

          – Ce tot moşmondeşti acolo? se foi moşneguţul în jilţul său. Timpul curge.

          „Dacă-mi îngădui să intervin, cinstite Picador, răsună glasul lui Horaţio într-un ungher al minţii Cutezătorului, din punct de vedere teoretic poţi avea o soluţie pentru fiecare problemă legată de lucruri pe care le cunoşti tu însuţi. Rezultă, deci, în mod obiectiv, că o întrebare al cărei răspuns să nu-l deslușești trebuie să se refere la ceva ce nici tu, nici eu şi nici isteţul Optimus, oricât de iute ar fi el, nu cunoaştem. Sfatul meu ar fi să-i spui sultanului cam aşa…”

          – Luminăţia ta, îşi drese vocea Cutezătorul, problema la care nu m-aş vedea în stare să găsesc dezlegare sună astfel: „Voi mai fi în viaţă după ce-mi vei pune cea de a doua întrebare?”

          Curtea răsună de murmure, parte înciudate, parte admirative.

          – Bravo, se lumină la chip moşneguţul, bun băiat! Atunci, a doua întrebare să sune chiar aşa: „Vei mai fi în viaţă după această a doua întrebare?”

          – De pomină, extravagantule Horaţio, se bucură Optimus. Ai găsit într-adevăr o problemă la care nu se poate răspunde cu niciun chip.

          – Cum adică? se dezmetici Picador.

          – E simplu, preamândrule. Nu poţi spune „habar n-am”, fiindcă asta ar însemna din capul locului că nu ai o dezlegare a problemei, deci conform înţelegerii îţi vor tăia capul. Dacă însă vei spune „da, voi mai fi în viaţă”, gâdele te va convinge lesne că lucrurile nu stau chiar aşa. Iar dacă vei spune „nu voi mai fi în viață”, atunci el te va lăsa să trăieşti şi răspunsul tău se va dovedi greşit. Consecinţa o văd scânteind înfiptă colo, în inelele butucului de stejar. Halal, înţeleptule Horaţio!

          „De fapt, sublinie cu virtuoasă modestie măgarul imaterial, problema nu-mi aparţine, ci este inspirată dintr-un străvechi basm persan (nihil novi sub sole). Într-adevăr, din punctul de vedere al gnoseologiei, este fără cusur.”

          – Ce înseamnă „persan”? se interesă Optimus.

          – Idioţilor, sughiţă Picador, în ce belea m-aţi vârât?

          – Sfatul meu, neclintitule, îşi luă seama Optimus, este să răspunzi totuşi că nu, după această întrebare nu vei mai fi în viaţă. Atunci sultanul te va lăsa să trăieşti, iar gâdele, în virtutea faptului că răspunsul a fost eronat, îţi va zbura căpăţâna. Dar, în acest caz, se va dovedi că ai avut dreptate şi sultanul, recunoscând că a greşit, îţi va oferi, cu scuzele de rigoare, posibilitatea de a răspunde la cea de-a treia întrebare. Bucură-te, alesule, suntem ca şi izbăviţi!

          – Ce-e-e? şopti Cutezătorul clipind des. Tu auzi ce spui, slugă proastă?

          – Aşa este, cum zic, stăpâne, argumentă înfierbintat Optimus. Logica…

          – Adevărat se arată, medită sumbru Cutezătorul Picador, că e vrednic să-şi urmeze ursita de plâns acela care leagă tovărăşie cu un frend lipsit de minte şi cu un măgar. Şi care-şi încredinţează viaţa unei asemenea curioase adunări.

          Optimus şi originalul Horaţio tăcură, cercând să pătrundă înţelesul vorbelor Cutezătorului. Acesta umflă pieptul şi strigă în liniştea de gheaţă care cuprinsese curtea sultanului:

          – Luminăţia ta, am căzut pradă unui şiretlic nevrednic şi unei tovărăşii ruşinoase ! Mă văd silit să protestez solemn! Acesta este un abuz!

          – Sigur că da, un abuz, încuviinţă sultanul binevoitor, dar nu-i răspunsul pe care-l aşteptam cu toţii. Tundeţi-l!

          „Frumos îţi dovedeşti recunoştinţa, se indignă Horaţio. Să fie drept pildă pentru toţi cei ce vor proceda asemenea mie. Aibi totuşi bunul simţ şi cere, ca o ultimă favoare, să fii descăpăţânat în grajdul vechiului han unde am tras. Ard de nerăbdare să-mi recapăt înfăţişarea mea obişnuită.”

         

          Iată că ţi-a sunat ceasul, nefericitule Picador! Mai multe mâini se întinseră spre veşmintele Cutezătorului. Gâdele scuipă în palme. Tobele duruiră. Sultanul deschise gura, gata să strige „următorul!” Cutezătorul Picador mai apucă să-şi răsucească vârfurile nemaipomenitei sale mustăţi, în vreme ce Optimus şi Horaţio porniseră să-şi facă rugăciunile după nişte algoritmi simpli. Gâdele ridică unealta profesiunii sale…

          – Staţi! răsună atunci glasul unei simandicoase domnişoare, care, fără să fi fost observată în agitaţia generală, venise lângă jilţul sultanului. Lăsaţi-l!

          Urmă un scurt moment de zăpăceală.

          – Ba să faceţi bine şi să-i luaţi capul, se mânie bătrânelul ascuns între perne. Îndărăt!

          Tobele duruiră. Mâinile îl apucară din nou pe Cutezător. Gâdele…

          – Opriţi! strigă fata.

          – Daţi-i înainte, răcni sultanul.

          Cutezătorul Picador fu plimbat în mai multe rânduri între jilţul suveranului şi butucul de stejar. Începuse să obosească.

          – Cine-i urâta asta? reuşi să sufle, într-un scurt moment de răgaz, în vreme ce Optimus se căznea să dea de capătul unei prognoze pe termen scurt, poate ultima din cele ce-i fuseseră încredinţate spre întocmire în timpul electrizantei sale vieţi.

          – Ascultă-mă întâi, se răsti tânăra, în aşa chip că tichia stăpânitorului se pleoşti peste alcătuirea bătrânului computador-povăţuitor, fără doar şi poate el însuşi răpus de această grozavă strigare.

          – Au nu spune datina că acela care pe drumul spre secure este ales ca soţ de către o fecioară aflată printre privitori îşi capătă dreptul de a trăi?

          – Aşa este, gângăvi sultanul.

          – Şi datina nu glăsuieşte pentru toţi deopotrivă?

          – Ba, să am iertare, se îmbăţoşă deodată Cutezătorul Picador, dar eu nu pe domnia ta voiesc să te iau de nevastă!

          Fie însă din pricină că spaima dintâi îi curmase vârtoşia, fie din alte pricini, nu se putu face auzit.

          „Încearcă să-ţi înghiţi limba!” îl sfătui, întelepţeşte şi silențios, originalul Horaţio.

          – Ei? urmă tânăra, tropăind amarnic din botine. De ce nu urmezi această cale, tată?

          – Prea bine, spuse cam fără chef moşneguţul, aşa să fie! Mă mir însă că din lungul şirag de căpăţâni date de-a rostogolul pe sub ferestrele tale, taman asta, aducând cu un dovleac răscopt, s-a potrivit să-ţi fie pe plac. Dar dacă asta ţi-i voia, fiica mea…

          – „Tată”? „Fiica”? mugi Cutezătorul, deodată moale ca o cârpă în mâinile paznicilor săi.

          Curtea se întorsese către el, pregătindu-se să-l ovaţioneze.

          – Pe toţi dracii, Optimus… Asta nu-i Pathima după care am suspinat… Reproducerea holografică a fost trucată… mai murmură Picador, înainte de a leşina.

         

          Putem trage liniştiţi cortina asupra celor ce vor urma, fără ca vreun oarecare să ne învinuiască într-un fel că ne-am fi lăsat personajele de izbelişte. Iată-l pe Cutezător, îndepărtând primejdia de a-şi rătăci căpăţâna pe undeva, prin curţile palatului. Iată-l pe Optimus, mai în vervă ca niciodată, întrecându-se în a-şi felicita stăpânul şi a-i înfăţişa sumedenie de prognoze, care de care mai ispititoare. Iată-l pe originalul Horaţio…

          Ceva nu se potriveşte. Să ne strecurăm neştiuţi în odaia unde cei trei au fost găzduiţi din porunca sultanului şi să tragem cu urechea.

          „Este posibil ca argumentele mele să păcătuiască printr-o redundanţă care nu-mi e caracteristică, cinstite Picador”, reluă neobosit Horaţio. „Vreau să-mi recapăt trupul, şi asta cât mai curând cu putinţă. În caz contrar, mă văd silit să te avertizez că te vei căi amarnic în zilele ce vor urma.”

          Cutezătorul îşi netezi abătut sfârcurile mustăţii.

          – Ai merita, şnapanule, să rămâi acolo unde eşti, deşi asta ar însemna o groaznică osândă pentru mine deopotrivă. Ce poate fi mai firesc, de vreme ce m-am lăsat călăuzit ca un măgar prost, decât să port în mine ceva dintr-un măgar, fie el vorbitor şi înzestrat cu puterile zborului? Cum gândeşti, oare, că am putea părăsi odaia, fără ca bulucul de casapi care veghează îndărătul uşii să ne ologească?

          „Asta, ca să-ţi spun drept, zise Horaţio, mai puţin mă interesează, aplicaţiile forţei brute nefăcând obiectul pasiunilor mele.”

          – Să nu ne pierdem cu firea, vorbi Optimus liniştit (fiindcă de această dată Cutezătorul se vedea lipsit de înfricoşătorul său bici, iar Horaţio de copite). Putem fi multumiţi, deocamdată, cu puţin. Îngăduie-mi, stăpâne, să te întreb dacă ai păstrat reproducerea holografică ce ţi-a înveninat simţurile deunăzi?

          În loc de răspuns, Cutezătorul oftă amarnic şi vârâ mâna în buzunarul veşmântului, unde o atingere ştiută îi înfioră buricele degetelor.

          – Atunci e bine, se bucură Optimus, nu-ţi mai face inimă rea! Dacă reproducerea nu înfăţişează pe uluitoarea Pathima, după cum lesne ţi-ai putut da seama, tot atât de adevărat este că ea poartă totuşi chipul cuiva. Nu ne rămâne, deci, decât să scormonim toate ungherele Gamasudului şi, de va fi nevoie, ale întregii Galaxii, în căutarea acestui chip.

          – Să fie oare cu putinţă? grăi Picador, oarecum întremat.

          – Ce-i dragostea? se lansă atunci Optimus într-una din acele disertaţii care-i plăceau atât de mult şi al căror gust îl deprinsese ascultându-l pe originalul Horaţio. Doi, doi virgulă cinci la sută rodozahar, care urmează unui procent de nouăzeci şi şapte la sută căutări. Păstrează-ţi sănătos rodozaharul şi lasă-mă pe mine să descurc capetele încâlcitului ghem de căutări. Căci, până în cele din urmă, totul se reduce la a identifica un element al unei mulţimi, având ca date iniţiale câteva din caracteristicile acelui element.

          Mi se pare de ajuns, neostenitule Picador, că iubirea este o sâcâitoare manifestare a vitregiilor naturii. Să o abordăm noi înşine din acest punct de vedere ar constitui, practic, o culme a ineficienţei, de fapt o nerozie.

          Începi să speri la un moment dat că vei reuşi, cu chiu, cu vai, să stabileşti un algoritm al contaminării. Prin eforturi de neînchipuit, însăilezi un model constituit, în esenţă, din corespondenţe simple. Ţi se pare că dacă A îl priveşte galeş pe B, iar B suspină sfârşit, vei putea alege ceva din asta. Apoi, A se încruntă şi B devine susceptibil de a scăpa oricărui control. Cele mai complete prognoze arată că nefericitul îşi va pune capăt zilelor. Pe urmă? A zâmbeşte din nou. B, însă, îi poartă deja sâmbetele lui C. Modelul logic, dacă-mi îngădui să mă exprim astfel, stăpâne, se duce dracului.

          Iubire ideală? Mă rog din nou de iertăciune în faţa ta, mărite. Ar fi de-ajuns un baleiaj rapid al reproducerii care ţi-a tulburat cugetul, doar al reproducerii, bagă de seamă, pentru a depista între opt şi cinsprezece mii de imperfecţiuni, abateri grosolane de la normele standardizate ale frumuseţii. Nu cutez să-mi imaginez ce-aş descoperi investigând originalul. Întregul, vreau să spun.

          Este deocamdată un imens domeniu neexplorat şi, cu părere de rău trebuie să o constat, aproape inexplorabil. Iar asta nu e totul. Ne găsim în faţa unui obiect – femeia, susceptibil de a nu putea fi perfecţionat, dar nu din pricină că ar fi perfect (ca o scurtă paranteză, ţin să adaug că unele ramuri ale bionicii ar avea serios de lucru aici). Acţionăm în prezenţa unei cantităţi uriaşe de date, care ne sunt însă livrate în mod haotic şi, ca urmare, acţiunile noastre nu pot fi decât haotice. Toate aceste date ar trebui clasate într-un fel şi folosite cu maximum de eficienţă. Noi nici măcar nu ne străduim să depăşim această nefericită etapă, în care femeia este privită ca o ga… pardon, ca o cutie neagră…

          Ar trebui să abordăm această ființă din punct de vedere cibernetic, pentru a avea o imagine convenabilă (mă feresc să-i spun completă) a ceea ce înseamnă ea cu adevărat. Ar trebui să ne aplecăm cu seriozitate asupra interacţiunilor complexe ce se stabilesc între diversele ei părţi componente, asupra nemaivăzutelor ei sisteme de operare. Femeia şi – prin extensie, iubirea trebuie privite sistemic. În loc de toate acestea, ne mulţumim, aşa cum sublinia originalul Horaţio, să substituim perfecţiunea cu diversitatea, întregul cu partea şi logicul cu ilogicul.

          Pot spune că, în comparaţie cu meandrele iubirii, evoluţia celei mai capricioase ursite este mai puţin decât floare la ureche. Iată de ce apare ca imperios necesar să tratăm această dificilă problemă a omenirii cu armele specifice ştiinţelor exacte.

          Optimus tăcu istovit.

          „Dă-mi voie să te felicit, dragul meu, cuvântă Horaţio după o vreme, căci, deşi nu am priceput absolut nimic, argumentele tale au reuşit să mă convingă. Cum rămâne însă cu mine?”

          – O, Horaţio, zise Optimus, îndepărtează gândurile negre şi fii din nou tu, cel pe care îl cunoaştem atât de bine. Trebuie să existe pe undeva o ieşire din strâmtoare. Avem o noapte lungă înaintea noastră. Vom purcede neîntârziat a ne sfătui ce-i de făcut.

          – Să ne ajute Asimetric! suspină mulţumit şi Cutezătorul.

          

 

Dănuț Ungureanu

Dănuț Ungureanu

s-a nascut în anul 1958, la Calafat. A absolvit Facultatea de Energetica din Bucuresti si a profesat ca inginer câtiva ani, dupa care a început o lunga cariera jurnalistica, publicând în cotidiane importante. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu o povestire în 1981, în revista Stiinta si Tehnica. În 1993 a aparut primul sau volum, Marilyn Monroe pe o curba închisa. În acelasi an a publicat la Editura Nemira romanul Asteptând în Ghermana, pentru care a câstigat Premiul de Popularitate si Premiul I la sectiunea de specialitate a ROMCON. De-a lungul anilor, Danut Ungureanu a semnat numeroase povestiri pentru diferite publicatii si volume colective, textele sale fiind recompensate cu multe premii. A scris, de asemenea, scenete radiofonice si câteva sute de scenarii pentru televiziune. Printre celelalte volume ale autorului se numara: Basme geostationare, Români deja destepti, Alti romani deja destepti, Insemnarile damei de silicon, Urme de sfinti, Viata si faptele haiducului Tanase Vlasia, Noaptea in oras, fara parinti și romanele Vegetal si Mineral scrise impreuna cu scriitorul Marian Truta

More Posts