Se spune despre sângele de copil că are savoarea inocenţei. Nu există nimic care să-i semene, însă există totuşi aroma nebunească a purităţii dobândite şi aceasta e îndeajuns pentru a trezi un demon…

  Păcatele străbunilor, dorinţa lor de mărire, născuseră duhul ce mergea tăinuit de umbra lui. A aşteptat răbdătoare, vreme de secole, văzându-l cum trece dintr-o întrupare în alta până când a sosit timpul eliberării.

  În scheletul mânăstirii înnădiseră bucăţi de nuc şi la fiecare cui bătut în copacul diavolului, carnea de lemn sângera. Din picăturile smolite se hrănise Ea la început, apoi i se dăduse şi sângele călugărilor, sânge pierdut în greşeli biciuite, în răni şi tăişuri. Până când, adus cuminte de unduirile potecii numite Viaţă, omul ei se dăruise Domnului. Exista în cea mai sublimă formă a sa de până atunci: bărbat mercenar, duhnind a măcel, cu sufletul schingiuit, gata de pocăinţă.

  O cunoştea. Îi apăruse în visele de dinaintea luptelor, îi zărise chipul de harpie atunci când privise în Abis. Îl rugase de fiecare dată să vină cu ea, mieroasă, înnebunindu-i simţurile, promiţându-i averi, faimă, nemurire. De spaima slăbiciunii sale, de acel ”da” care mustea să iasă la suprafaţă, se refugiase el în călugărie. Acolo unde avea să se roage de iertare pentru vieţile sfârtecate şi unde târfa Diavolului nu-l putea ajunge. Sau aşa crezuse.

-       Vii cu mine? întreba gura senzuală a lui Caedis apărută într-o icoană de sfânt.

-       Piei, Satană! scrâşnea el făcând iute semnul crucii.

-       Alătură-mi-te şi te voi face rege printre oameni! spunea arhanghelul Mihail zâmbind drăceşte.

-       Te blestem pe tine, începătorul răutăţilor şi al hulei…

-       Urmează-mă şi lumea întreagă va fi a ta iar viaţa nu va avea sfârşit ! rostea Caedis cu buzele Fecioarei zugrăvite în altar.

-       Teme-te, fugi, pleacă, depărtează-te, diavole necurat şi spurcat… de eşti însuşi Beelzebul sau de te arăţi ca fumul… ori ca bărbat, ori ca femeie…

  Imaginea Maicii Cerului redevenea castă, fadă, sfântă, iar orele se topeau monoton una într-alta în timpul îmbibat de rugăciuni al mânăstirii.

  Apoi Caedis, demon tânăr, a prins gustul prăzii ce se grăbea parcă să-i intre în cătare. Întâi s-au răspândit visele ce zbuciumau carnea şi care ar fi făcut sfinţii să se îngrozească. Şi cu cât răsunau mai tare şfichiurile bicelor pe spatele călugărilor, cu atât mai multă sevă stacojie clădea întruparea lui Caedis. Flăcări întunecate sclipeau în lumânări şi chipurile icoanelor se transformau, gemând lasciv.

-   Vino cu mine… vino, urmează-mă… foşnea glasul lui Caedis în paginile liturghierelor, în faldurile stiharelor.

   Dar alesul ei scrâşnea din dinţi mai abitir, mergând până la a-şi turna ceară fierbinte în urechi pentru a nu o mai auzi. Însă ispita ce tot creştea, ameninţând să potopească mânăstirea, găsea conştiinţe ce se spărgeau pentru a o primi.

-   O, sfinte Dumnezeule! Filip! exclamă Timon văzând cadavrul întins pe patul chiliei.

  Fusese fratele cel mai drag al inimii sale asprite. Îngenunche la căpătâiul acestuia, murmurând rugăciunile ieşirii sufletului. Murise ca un păcătos, fără spovedanie, fără un opaiţ care să-i ardă drumul către Făcătorul Cerului şi al Pământului. Îi puse mâna pe frunte – începuse să se răcească, dar sub piele, ah!, pielea aceea minunată care o făcuse pe Caedis să ucidă – încă se mai ghicea căldura care fusese.

-   …că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine

  Ea stătea dreaptă ca o lumânare la picioarele patului, trup şi nu duh, privind fără să vadă. Acoperit pe jumătate de sutana aspră, Filip dormea somnul veşnic, călătorind prin noapte către părinţii biblici. Din faţa lui frumoasă şi smeadă culoarea începuse să se scurgă, lăsând loc unui galben de ceară, murdar parcă.

 Caedis, în schimb, vibra de strălucirea vieţii furate, cu obrajii îmbujoraţi şi buzele ca două fâşii de cireaşă pârguită. Gura lui Filip, odinioară atât de frumos arcuită, şireată atunci când se prelungea în zâmbet, părea acum să-şi topească contururile în masca mortuară gălbui-vineţie.  Păstrându-şi o mână pe fruntea leşului, iar cu cealaltă făcându-şi cruci peste cruci, Timon se zbătea între furia omenească şi iertarea divină.

- Sfinţească-se numele tău…alături de robul tău Filip… şi îngerii din ceruri…la loc făr’ de-ntristare….

  Cuvinte multe, purtând pecetea cărţilor sfinte, rostea părintele Timon, sperând ca fratele Filip avea să găsească drumul către odihna din viaţa de Apoi. De-abia le şoptea, grăbit, spunându-le pe de-a-ntregul doar în gând, însă urechile lui Caedis prindeau fiece silabă a ritualului de trecere.

  Nu-l ascultase cu adevărat, doar îl auzise, simţind trepidaţia vocii sale năucite şi nefireşti. Şi a început să spună propria ei rugăciune:

-   Pielea tânără… felul mătăsos şi totuşi aspru în pulsaţia sa vie…zvâcnetul cărnii care trăieşte şi respiră… pielea tânără a unui bărbat viu care nu eşti tu, Timon…

   A intrat în chilie atât de neştiutor, de frumos şi de sincer. Nici urmă din şiretenia aceea care îi sclipea uneori în ochi, nici urmă de înfumurare ştiindu-se luminat cu chip de heruvim. Puteam să-l simt înfiorându-se fără să ştie de ce; pielea revoltându-i-se pe sub sutană. Atât de mlădios, de fragil…atât de nepotrivit cu straiele astea aspre, făcute să zgârie, să chinuiască pielea, să amintească mereu celui care le poartă că nu e loc de greşeală, nu e loc de abatere.

  Mă uitam la el aşa cum te scalzi în apele unui râu după ce ai rătăcit prea mult prin arşiţă. Era limpede şi răcoros, era un măr ce începuse să se pârguiască mirosind a tinereţe şi nu a lumânări şi tămâie. Mă îngreţoşează miasma asta teribilă, Timon, izul de biserică pe care îl porţi pretutindeni, pe care îl respiră fiecare colţişor al încăperilor. Voi nu mai sunteţi oameni, aţi acoperit tot ce era viu în mirosul muritor, aţi înlocuit iuţeala sudorii cu dulceaţa greoaie de tămâie, asprimea pielii de bărbat aţi ascuns-o sub straturi de fum. De-abia mai răzbate adevărul sângelui din voi, atât de adânc l-aţi împins în trupurile care vă duhnesc a ceară!

  Pe el însă n-aţi apucat să-l preschimbaţi, să-i furaţi seva dulce, să-i zgâriaţi obrazul copilăros cu o barbă aspră. Degetele lui încă nu se strâmbaseră de la crucile făcute şi nici genunchii nu-i avea tociţi de la prea multe mătănii bătute. Era încă frumos, aşa cum îl lăsase dumnezeirea, aşa cum îl recapătă astăzi, aşa cum îl va recunoaşte.

-       ….şi-i porunceşte lui şi diavolilor lui să se depărteze cu totul, ca să nu facă nicio vătămare acestui suflet pecetluit… rosti Timon răspicat blestemele sfântului Vasile, ţinând o mână pe mâna rece a lui Filip.

-       Să-l vatăm? O, nu! Voi şi canoanele voastre l-aţi fi schingiuit, aţi fi distrus fărâma de sfinţenie cu care s-a născut!

   Chipul lui Filip era neclintit. Nicio zbatere a pleoapelor întinse acum peste privirile sterpe pe care le ridicase înspre icoana Sfântului Ioan Gură de aur, dascălul pocăinţei.

  Îngenunchease sub candela sfântului…

-         …şi mi-a vorbit, Timon, mi-a spus cât îl chinuieşte zbuciumul de a nu şti unde aparţine cu adevărat, teama de a se căi strâmb, doar pentru a o lua cândva de la capăt.

 Vocea îi era copilăroasă, la fel ca firea. Suia şi cobora în culori aprinse şi ascuţite. Îşi măsura vorbele în gâtlej înainte de a le da drumul. Nu ştiu tot ce a mărturisit. Urechile îmi erau surde la cuvinte, nu lăsau decât şuierul de fier aruncat în foc al vocii lui să treacă. Îi urmăream mişcarea buzelor înfumurate, ademenitoare prin luciul lor ca de piele de şarpe.

 Şi ce fericire să pot sta alături de el, deşi se ferecase în spatele zidurilor mânăstirii! Prin tine, Timon, l-am găsit! Şi mai presus de toate, ce fericire că îi puteam desluşi cicatricea fină, ca trasă cu acul, ce îi brăzda obrazul stâng. Pornea din colţul buzelor, tăind pielea, întinzându-se subţire către mijlocul feţei. Oare cum o căpătase? Tânjeam să-l ating, să-i mângâi cicatricea, să-i simt buzele.

 Vorbea. Suferea. Se spovedea acestui sfânt de parcă de la o bucată de lemn avea să primească izbăvire!

-         … senini cum îi văd pe fraţi. Eu nu sunt vrednic. Mă urmăresc păcatele, rugăciunile nu mă ajută. Încerc de unul singur…

  Atunci a plecat privirile, ruşinat.

 S-a ridicat. Acoperea astfel firida din zid unde pâlpâia lumânarea sărăcăcioasă. Însă eu vedeam, dorindu-mi să-mi apară urât, să se salveze. La început n-am înţeles ce făcea. Întâi a desfăcut sfoara ce-i măsura brâul şi a lăsat-o să cadă. Încet, şovăitor, copleşit de fapta sa. Apoi şi-a ridicat sutana. Când a tras-o peste cap şi-a dezvelit dintr-o dată picioarele lungi cu împletitura lor de muşchi, şoldurile drepte şi pieptul cizelat cu migală. Cămăruţa asta joasă se umpluse de mirosul jilav, feroce, al trupului său. Îl acoperea ca o a doua carne, un miros desfrânat şi crud de bărbat tânăr. Aproape îi simţeam gustul pe limbă, vinul îmbătător al făpturii muritoare. O clipită a stat astfel, gol în faţa mea, în faţa bătrânului ăstuia zugrăvit aici. S-a întors, părând înfrigurat.

  Şi am văzut chinul lui prinzând formă, ieşind afară din trup în răni mari ca nişte viermi hrăniţi cu sânge ce i se uscau pe spate. De la un umăr la altul era brăzdat de cicatrice late, vii, oribile, cele vechi tăiate de unele noi, carnea fremătând bolnavă între despicături. Coborând către noadă ca nişte sfori de suferinţă, crustele vişinii îi măsurau penitenţa. De sub pat apucase biciul, se pregătea să reia litania loviturilor.

-         Copil prost! am rostit ca prin vis, începând să înţeleg urâţenia voinţei de martir.

   A tresărit, lăsând băţul să cadă. O fi crezut că icoana sfântului i-a vorbit? Mi-am dorit fierbinte ca prin mine să se schimbe, la lumina mea să-şi recapete vederea… Dar n-am izbutit. Mă apropiasem prea mult cercetându-i rănile, la un pas de a-i îmbrăţişa trupul întors şi neştiutor. Dar trebuia să văd, să simt, să ştiu. Să înţeleg durerea pentru a i-o alina.

  Întrezăream în scânteia palidă a lumânării ce se topea orele pe care timpul încă nu le numărase în acea noapte. Aveam să-i iau păcatele asupra mea şi să-l eliberez să fie înger.

Prea frumos pentru viaţă…

Prea păcătos pentru Biserică…

Prea uman, îmbrăcat în rănile sale pentru a-i putea rezista…

Doar din vina lui! Felul despuiat de bănuieli, neajutorat şi penitent în care stătea acolo… Ofrandă coşmarelor ce zac în duhoarea mormintelor, pradă pentru animalele ce aşteaptă la colţurile întunericului… N-a avut scăpare. Din vina lui… Chiar credea că acel Ioan avea să se milostivească?

  Poate că a fost felul în care l-am atins, degetele mele urmând liniile rănilor sale n-aveau nimic divin în ele. Zgâriind uşor marginile crude încă ale cicatricelor, i-am dat de ştire că nu mai e în siguranţa de dinainte. S-a întors ca ars, privindu-mă – privind icoana ce nu mai era acolo – cu ochi înfricoşaţi. M-am uitat în negrul lor şi dincolo de ei. Precum victima amorţită de şarpe înainte de a fi înghiţită, aşa rămăsese şi el. Vrăjit. Lângă o fecioară în straiele bisericeşti în care fusese zugrăvit Ioan, în chilia strâmtă respirând beznă. S-ar fi minunat, însă îi răpisem glasul, puterea din mine îi înghiţise voinţa.

  Respira cu mare greutate, muşchii pieptului urcând şi coborând sacadat în timp ce sutana mi se desfăcea, alunecând în josul umerilor, dezvelindu-mi braţele, apoi sânii – albi şi reci, ca două lacrimi grele ale trunchiului.

 Am făcut ceea ce trebuia făcut: plămădită de dorinţele lui nemărturisite, am devenit femeia-înger, cu părul de şofran lăsat să curgă în valuri…am clătinat din cap cu lentoare în timp ce vârfurile şuviţelor îl atingeau… am oftat…încet, ca un suspin…mi-am umezit buzele cu vârful limbii fără ca el să ştie că poftesc la sângele pe care îl adulmecam, fierbinte.

  Când am făcut către el primul şi singurul pas care ne despărţea, lumânarea şi-a închis ochiul de foc. În întunericul ce s-a lăsat eu îl vedeam decupat din zeci de umbre, întreg şi minunat. Îi  auzeam inima zbătându-i-se, ca limba de pereţii unui clopot când bate de primejdie. El doar mă simţea şi era de ajuns. Aştepta, orb, sânii mei să-i atingă pieptul înainte ca palmele să-i cuprindă faţa.

-         Nu-ţi fie teamă. i-am şoptit.

-         Nu mi-e.

  În întunericul deplin care se lăsase i-ar fi fost mai lesne să scape de sub vrajă căci ochii lui nu mai erau aţintiţi în ai mei. Filip însă nu dorea să plece nicăieri. Înţelesese că că i se întâmpla ceva extraordinar deşi primejdios. Toate aceste lucruri le ştia în minte. Trupul nu-l asculta. Nici nu-i păsa să afle de ce din icoana unui bătrân căruia îi şoptise spovedania sa se scursese o femeie palidă ca luna, oferindu-i-se precum recolta secerătorului.

  Nu, trupul acela mătăsos, tânăr, plin de sevă şi patimă voia să facă ceea ce era menit. Să posede. Atunci şi acolo. Lipsit de gânduri, ghidat numai de clocotul asurzitor al sângelui.

  L-am sărutat, lipindu-mă de el; a tresărit înfiorat pentru că eram rece şi stranie la atingere. Dar îmbrăţişarea lui era caldă şi dulce, era mângâietoare ca o întoarcere acasă.

   Mă vedeam: albă – un şarpe încolăcindu-se în jurul acelui trunchi suplu şi drept. Săruturile îi erau nestăvilite, rele, lacome, încercând să fure cât mai mult din mine. Buzele îi fugeau pe faţa mea, pe gât, până la umeri, stăruind pe sâni, cercetându-i fărâmă cu fărâmă de parcă acolo ar fi aflat adevărurile dumnezeirii.

 Zâmbeam fără să mă vadă, zâmbeam pentru mine. Cât de lesne să împingi oamenii în hăul fericirii  trupeşti!… Carnea e slabă. Firea omului la fel. Sufletul care e netrupesc se lasă târât în mocirla păcatelor de carne, se îngreuiază, se umple de rămăşiţe ale greşelilor în toate înfăţişările lor. Şi apoi vă simţiţi împovăraţi; târâţi greutatea acuzatoare a ceea ce nu are greutate. Iar carnea, atunci când e pedepsită, atunci când postul o ia în stăpânire uscând simţurile, devine zid în faţa pornirilor firii. Acolo unde trupul s-a întărit prin cumpătare, păcatele nu mai reuşesc a-l fărâmiţa. Iar sufletul se înalţă, cântând slava Domnului. Asta am învăţat de când sunt cu voi. Şi mai ştiu că dacă n-ar fi temniţele voastre de carne vie, de sânge şi patimă, păzite de ţesătura pielii ca să nu se verse prea curând…dacă n-ar fi toate aşa cum sunt, atunci aţi fi îngeri! Şi nu aţi mai iubi şi nu aţi mai urî şi nu aţi şti cum e să tânjeşti după seamănul tău, să te înfrânezi doar pentru a spori desfătarea capitulării!

  Odată întins pe pat, m-am scurs deasupra lui, urmând firele de sânge pe sub pielea încinsă.

L-am muşcat de umeri, vezi? de braţe, pentru că nu mi-am putut înfrâna pofta, pentru că ghiceam senzaţia minunată a dinţilor înfigându-se în carnea lui fragedă. Gemea. Chicotea, trăgându-mă de păr să mă îndepărteze, însă atunci când mă lăsam desprinsă din festinul meu de lipitoare, cu unghiile îi rupeam dâre lungi pe tot corpul.

  Eram încă rece şi nu puteam să-l las să mă ia astfel, să se sperie de frigul acestui corp însăilat din culorile icoanelor! L-am întors, îngropându-i faţa în pernă şi i-am mângâiat spatele cu părul. Vedeam cicatricele vechi de la cilice, rănilor proaspete le puteam simţi izul de sânge închegat. Atât de falnic, Filip al meu, şi atât de puţin vinovat de suferinţa sa… L-am atins cu palmele din loc în loc şi iar a gemut, de astă dată de durere. Apoi m-am lăsat peste el, acoperindu-l cu trupul, apăsându-mi sânii pe spatele lui, sărutându-l încetişor pe ceafă… Avea un miros amărui, de nuci verzi, de iarbă strivită. I-am şoptit la ureche cât e de frumos şi obrazul i s-a mişcat în zâmbet. Se întâmpla aşa cum îşi imaginase, aşa cum vedeam în mintea lui că trebuie să fie.

  Cu buzele i-am explorat spatele mergând din sărut în sărut, din cicatrice în cicatrice, iar acolo unde carnea era încă vie, am urmărit rănile cu vârful limbii. O dată şi încă o dată, din loc în loc, până când îl amorţisem, până când am putut să crap rănile şi să-i sorb sângele. Tresărea de fiecare dată când buzele mele se lăsau peste el şi apăsarea îl ardea. Dar nu s-a împotrivit – se  lăsase în voia mea cu trupul şi cu urmele păcatelor ce-l brăzdau. Iar usturimea sângelui ce se ridica părăsindu-l îi apărea ca încă un mic joc nebunesc. Avea gust de sare, de dulceaţă acoperită cu mucegai; am simţit că mi se aprind ochii în cap gustând din el. Vedeam pielea schimbându-mi-se, scuturată de izbiturile năvalnice ale sângelui ce mă aprindea pe dinăuntru.  M-am oprit curând. Să beau mai mult ar fi însemnat să sufere şi să nu mă mai pot opri, pierdută în demenţa vieţii. Transformarea se petrecuse deja, nu mai eram doar piatră moale, ceva se trezise în mine.

  L-am lăsat să mă pătrundă, să arunce orice jurământ preoţesc pentru ca, redevenit bărbat, să o cunoască, iarăşi, pe Eva. Am gemut în braţele sale de nenumărate ori. Iar Păcatul se desprindea din noi ca o altă făptură, căpătând consistenţă; privindu-ne dându-i forţă pentru ca mai apoi să dispară înghiţit de ziduri. Undeva, în visul unui muritor, apăreau imagini stranii cu trupuri goale posedându-se într-o chilie.

  Iar Filip era atât de prezent între şoldurile mele încât noi doi la un loc am fi putut naşte mii şi mii de demoni. A terminat mugind înăbuşit, lipindu-şi faţa de gâtul meu. L-ar fi putut auzi ceilalţi, însă încă mai eram în orele lungi de somn de dinaintea Ceasurilor. M-a îmbrăţişat strâns, l-am simţit tremurând ca o revoltă a cărnii epuizate, o dată şi încă o dată. Era ostenit, iar eu… ştiam că ai să vii, că păşeşti tot mai aproape!

    Tăcerea nopţii se lăsase ca o povară peste mânăstire. Caedis nu mai vorbea. De fapt nici nu rostise vreodată cuvinte cu adevărat, ci şoptise imagini, înviase mirosuri, târându-l pe Timon în amintirile ei. Chilia era o cuşcă în care aerul se încinsese până la topire, devenind strivitor precum o lespede ce apasă intrarea în mormânt.

 Doi oameni, unul mort şi altul viu, iar între ei o creatură din împreunarea lumilor, stăteau nemişcaţi. Filip încremenit în patul scund şi strâmt; Timon îngenuncheat la căpătâiul său, privind-o cu ochi grozavi pe Caedis – prelungirea întrupată a morţii ce se aşternuse înăuntrul tânărului călugăr.

-         Trebuie să-l îngropăm… Să se tragă clopotele pentru el…am să…

Caedis păşi către el, punându-i pe braţ mâna albă ca o piatră încălzită de soare.

-         De ce plângi, Timon?

-         Noli me tangere! Nu mă atinge! se smuci acesta furios, iar capul i se întoarse din nou către patul acoperit de moartea lui Filip.

     Mâna de statuie vie îi şterse o lacrimă stingheră ce se furişa către buze.

-         Nu-l plânge…Filip curge acum prin mine. Tot ce a fost el merge mai departe. Doar trupul îi va rămâne aici…să putrezească după ce veţi fi aruncat pământ sfinţit deasupra lui. Păcat de chipul ăsta frumos pe care nu-l putem lua cu noi. Are să-ţi lipsească dulceaţa trăsăturilor sale, ştiu. Ochii jucăuşi, zâmbetul neobrăzat. Dar nu era făcut să fie călugăr, Timon!

-         Te blestem pe tine, duh necurat, cu Dumnezeu Savaot şi cu toată oastea îngerilor lui Dumnezeu, Adonai, Eloi, Dumnezeul cel atotputernic; ieşi şi te depărtează de la robul lui Dumnezeu, Filip…

-         N-am să te mai chem, Timon; îi călcă Caedis pe blestem. Vei veni tu singur la mine. Timpul îmi stă alături. Trăieşte-ţi nebunia, părinte, la capătul ei vei găsi neîndoielnic coasa mea. Şi  n-are să ruginească pentru că o voi ascuţi zi de zi pe pielea fraţilor tăi! Unul câte unul îl vor vedea pe dumnezeul ce nu stă în icoane şi cruci! Până când ai să-mi spui că e de ajuns.

 Şi acum hai să tragem clopotele şi să dăm de veste că s-a mai ridicat un înger la cer!

 Ţinându-şi promisiunea, Caedis  nu s-a grăbit în a-i ucide pe fraţii călugări. I-au trebuit nouăzeci şi nouă de nopţi pentru a-i arunca, unul câte unul, din braţele ei zămislitoare de extaz în genunile pustii ale nefiinţei. Timon nu i s-a supus, afundându-se în post negru şi rugăciuni, privind cum arborii seculari, pomii şi mlădiţele din acea grădină a Domnului sunt tăiaţi de joagărul Ei. Când n-a mai rămas nici măcar unul de secerat, ea i-a intrat în chilie. Frumoasă ca un înger decăzut, frumoasă aşa cum numai el o gândise, cu un zâmbet vicios şi cu sclipirea Iadului în priviri.

-       Acum vii cu mine ?

-       Piei, demonule ! Te blestem pe tine cu Cel ce care a izgonit cetele diavolilor! Întoarce-te în infernul care te-a zămislit căci de nu, asta mi-e crucea!, te voi vâna până la capătul pământului, chiar de-ar fi să-mi ia câteva vieţi !

   Cu un chiot spart în cristale de râs, Caedis se zmulse din haina de carne omenească, aruncându-se pe uşă în smoala întunericului, îmbrăţişând noaptea.

-       Nici nu doream altceva, vânătorule !

Cuvintele i se topiră înainte de a atinge pământul.

Alexandra Niculae s-a nascut pe 8 august 1984 in Bucuresti. Este absolventa a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, sectia Relatii Internationale. Pana in prezent a publicat doar poezii in revista liceului, dar se antreneaza pentru mai multe romane de fantasy.  Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

 

Alexandra Niculae

Alexandra Niculae

sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii, locuieşte în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

More Posts