–  E aici!

–  Millie?

–  Nu am zărit-o, dar Sfinxul e aici, domnule comandant. Tocmai a solicitat permisiunea de andocare. Priviţi! A cronometrat careva? Cred că au fost mai puţin de zece secunde! Nu! Reiau şi cronometrez mai târziu. Thor! Trezeşte-te! Au sosit oaspeţii nahurri!

Părăsi sala de comandă şi se îndreptă grăbit spre nivelul trei. Nu înţelegea de ce Millie, soţia lui, nu sosise cu primul runner. Zărise pe monitor pelerinele negre, judecătorul şi asistenţii săi. Locotenentul Curtis îi preluase deja, iar Thor avea misiunea să-i transmită un mesaj Sfinxului, apoi să se ocupe de procuror.

Se lovi de un Devush, dar acesta nu-l luă în seamă şi-şi continuă drumul spre compartimentele de locuit ţinând strâns în mână cardul de îmbarcare. Răsuflă uşurat. Cei de pe Devush se aprind uşor şi o bătaie sau un scandal cu orice specie aflată la bord era exclusă, mai ales acum.

Sala de şedinţe de la nivelul trei fusese amenajată astfel încât să respecte mediul nahurr, umed şi rece, puţin întunecat. Încăperea părea că împrumutase şi atmosfera apăsătoare, iar masa sfert de cerc, simbolul justiţiei pe Nahurr, strica echilibrul încăperii. Intră şi aşteptă câteva secunde bune până se adaptă. Sfinxul trebuia să apară.

*

 –  Crede-mă, îi va merge mult mai bine pe promenadă. Are nevoie de un mediu cât mai

apropiat celui natural şi de libertate, ca oricare dintre noi, explica Sfinxul tinerei femei care ţinea în braţe o plantă vineţie, cu doar câteva frunze.

– În nici un caz, spuse ea râzând. Planta e a mea şi rămâne cu mine.

– Cum doreşti. Da?, se adresă el ofiţerului ce li se alăturase.

– Sunt locotenentul Thor, coman… domnule. Eu mă voi ocupa de domnişoara procuror, spuse el căutând disperat semne ale situaţiei femeii. Pelerina gri îi indica funcţia, dar îi şi acoperea cea mai mare parte a corpului.

– Ocupă-te, te rog, de bagaje, spuse ea în timp ce privea planta ce făcuse obiectul discuţiei.

 

Thor plasă rapid mesajul, profitând de neatenţia femeii, luă bagajele şi se îndepărtă privind în urmă la legenda vie a piloţilor Flotei.

*

–  Sunt pentru prima oară pe o navă a Federaţiei extinse şi tu mă chemi la şedinţă? Ce

era aşa urgent?

–  Vei reprezenta un pilot nahurr într-un proces! Federaţia mi-a transmis protocolul. Nu încerca să-l citeşti acum, are vreo şaptezeci de pagini…

–  L-au scris în versuri?

–  Nu-mi arde de glume, Xander.

–  Nici mie. Şi mă bucur să te văd, James.

–  Şi eu mă bucur să te văd, mă bucur foarte tare să te văd, spuse comandantul cu voce tremurândă, strângându-i mâna.

–  Unde-i Millie?

–  Ar trebui să fie aici.

–  Ce ziceai de protocol?, încercă Xander să împrăştie emoţia pe care o simţea.

–          Nu ai voie să te întâlneşti cu acuzatul în afara instanţei. I te adresezi doar dacă sunt

prezenţi judecătorul şi procurorul. Nu vor fi martori pentru că justiţia nahurră nu-i acceptă decât dacă au fost de faţă la comiterea infracţiunii…

–   James, l-am primit şi eu. Chiar crezi că m-ar fi lăsat să vin fără să se asigure că mă voi purta corespunzător? Mi-au trimis pe cap un individ care m-a instruit cu formulele de adresare şi tot felul de prostii. Ştiu că procesul ăsta e o răspundere foarte mare, dar pe tine te nelinişteşte altceva.

–   De ce ai acceptat? Nahurrul a furat o navă şi a ucis cei doi ostatici. Nu e o cauză dreaptă.

–  Am văzut înregistrarea arestării. S-a predat ofiţerilor Federaţiei în prezenţa observatorilor. Isteaţă mişcarea. A recunoscut furtul navei şi că a avut partea lui de vină în ceea ce priveşte moartea medicului, dar nu a ucis pilotul. Apoi m-a solicitat pe mine. Aş fi râs, dacă idiotul nu-şi risca viaţa. Oricum, spunea adevărul. Iar tu nu-mi spui tot. Ai o problemă.

–  Millie e bolnavă.

–  Te pot ajuta?

–  Nu.

Între cei doi prieteni se strecură liniştea. Xander privea prin hublou, amintindu-şi un alt proces şi planeta lui, cea atât de năpăstuită, aflată mult prea departe.

Lumina slabă din încăpere mai scăzu o treaptă. Era seară pe Nahurr. Comandantul îşi privi ceasul în mod reflex. Rămase aşezat, deşi nu se simţea confortabil. Nu îndrăznea să tulbure meditaţia prietenului său. Mai era puţin până la prima confruntare şi Xander privea neclintit vidul. Acest obicei îi adusese porecla, una dintre ele, şi James, nici după cei 20 de ani de când se cunoşteau, nu ştia cum să-l întrerupă.

–  Am adus o ikra şi mă voi folosi de ea, spuse Xander deodată.

–  O „mamă a muzicii”?

–  Da.

–  Nu te pot lăsa să o foloseşti. Ce-ar fi dacă fiecare specie sau individ de pe nava asta şi-ar cere dreptul la cântat? Ar fi haos!

–  Trebuie să o folosesc. Nu pot vorbi cu acuzatul, dar prin muzică îl pot simţi. Dacă pun întrebarea corectă, el îmi va răspunde.

–  Dar nu vei respecta…

– Ce? Legile nahurre? Am verificat deja. Nu au nimic împotriva muzicii şi nici protocolul nu spune că oaspetele, avocatul apărării, nu are voie să cânte. Sunt oaspete, nu client sau slujitor. Am rang, de data asta, aşa că-mi pot păstra ikra şi privilegiul de a cânta.

–  Xander, ştiu ce vrei să faci, dar nu e bine.

–  Ce propui? Să-i las să-l omoare sau să-l închidă pentru treizeci de ani, fără să încerc să aflu cât e de vinovat şi de ce m-a implicat?

Intercomul sună scurt şi comandantul se pregăti să-l întâmpine pe noul sosit.

–  Procurorul e femeie, spuse Xander repede.

Prea târziu. James era stupefiat, în faţa ei. Nici măcar nu auzise ca o femeie să ocupe o funcţie atât de importantă, societatea nahurră fiind un patriarhat nemilos.

–  Comandante Phillips, ea e Igris, procuror al Regatului Nahurr, făcu Xander prezentările.

– Domnişoară Igris, îmi cer scuze. N-am ştiut. Compartimentul de locuit e mobilat…

– …decent şi nu am de gând să-l schimb. Locotenentul Thor mi-a arătat o terasă în imediata apropiere şi mă pot bucura de ea în tihnă. Vecinii mei au alte preocupări.

–  Înţeleg şi mă bucur că vă place, spuse James privind recunoscător spre locotenentul care rămăsese în încăpere, dar se retrăsese într-un colţ. Luaţi loc, vă rog. Aveţi informaţiile pentru avocatul apărării?

Ea îi întinse o tabletă şi comandantul i-o oferi lui Xander, dar el nu o primi.

–  Ascundeţi informaţii. Vreau cealaltă tabletă.

James îl privi mustrător, dar Xander nu cedă. Continua s-o privească pe Igris.

–  Comandante, purtarea avocatului apărării mă mâhneşte foarte tare. Amintiţi-i, vă rog, că nu are voie să-mi citească gândurile. Ştiu că specia lui are acest dar, dar printre cei neînzestraţi îi este interzis să-l folosească.

–  Numele meu e Xander Yannis Farraday, ştii bine. Xander. Eu zic să scurtăm protocolul şi, dacă tot suntem amândoi în aceeaşi încăpere, să discutăm fără intermediar. Pierdem timp preţios.

–  De acord.

 

–  Specia mea nu citeşte gânduri. Simt dacă eşti tristă sau veselă, dar nu şi motivul.

–  Este adevărat, interveni comandantul. Sunt foarte buni observatori. De altfel, refuzul se datorează faptului că aţi ezitat şi aţi ales tableta.

–  Nu înţeleg.

–  Ca aspect, sunt identice. La fel ar trebui să fie şi conţinutul. Ce nevoie aveaţi să o alegeţi?

Igris era surprinsă, dar nu supărată. Aproape că o amuza situaţia.

–  Nu ascund informaţii. Sunt date personale şi proiecte în care sunt implicată. Ai cuvântul meu. Accepţi să continuăm şedinţa?

Xander aprobă uşor din cap. Fata era îndrăzneaţă, desigur. Altfel, cum ar fi reuşit să ajungă atât de departe?

*

Igris era întinsă pe jos şi încerca să descifreze imaginea ce reprezenta nava „Seurak”, „Temerarul” în documentele Federaţiei. Era o navă-laborator mică, dar bine utilată. Luă o planşă şi începu să deseneze. Încerca să-şi imagineze „Temerarul” ca pe o locuinţă, compartimentând-o după preferinţele personale. Să fie departe de Nahurr. Să poată spera. Dacă reuşea să ajungă procuror federal, visul ei ar fi devenit realitate. Nu-şi putea permite o navă, dar un compartiment micuţ pe una din  ratfez, „lumile amestecate”, cum numea ea staţiile spaţiale, ar fi minunat. Nici n-ar trebui să locuiască tot timpul acolo. Funcţia o va purta peste tot şi, cine ştie, poate că va găsi undeva un loc căruia să-i spună „acasă”.

Tresări auzind zgomotul uşor al instalaţiei de umidificare. Privi desenul, se felicită pentru reuşita lui şi începu să-şi facă ordine „pe birou”.  Ceruse hârtie şi Thor îi făcuse rost. Era un obicei al ei, rămas din anii de academie. Lista, verifica şi îndosaria probele. Făcuse un dosar cu Lavuk, acuzatul, şi unul cu „Temerarul”. A stat puţin pe gânduri dacă să le facă dosare şi celor două victime, dar a decis că nu este cazul. În societatea nahurră doar rudelor le este îngăduit să vorbească despre morţi şi, oricum, avea puţine informaţii despre ei.

Dintre planşele rămase se iţea privirea lui Xander, aşa cum îl desenase ea, încruntat, cu tunica încheiată până la gât, ca un militar, dar cu părul lung pe umeri, cozi împletite la tâmple şi reunite la spate cu un şnur de piele. Dosarul lui era cel mai voluminos. De vină era şeful ei şi judecătorul Narva, aflat la bord, care-i recomandaseră să-l evite, stârnindu-i astfel curiozitatea.

„Ssssst!”, se auzi din nou instalaţia şi Igris era de acord cu ea. Ascunse dosarul în compartimentul secret al genţii de voiaj şi se pregăti de culcare.

*

Xander privea procesul ca pe o provocare. Asta îl menţinea alert. Pe de-o parte erau restricţiile nahurre, apoi propriile amintiri şi solicitarea acuzatului. Nu înţelegea de ce îl alesese. Trebuia să fie ceva foarte important din moment ce, în puţinele momente în care a avut şansa să spună ceva, Lavuk îi dedicase mesajul video.

Acum era în sala de şedinţe, cu James în stânga lui, ca observator, iar în dreapta erau judecătorul şi Igris. Tocmai au adus acuzatul, căruia i s-a indicat capătul îngust şi ascuţit al mesei. Aşezarea făcea ca Lavuk să fie la aceeaşi distanţă faţă de oricare dintre ei şi Xander se întreba dacă aşa prevedea protocolul sau simţul matematic al judecătorului. Probabil că, dacă l-ar întreba pe James, acesta i-ar cita tot nenorocitul de paragraf care ar reglementa acest lucru.

În sfârşit, judecătorul făcu un semn cu mâna pe care el îl interpretă ca „Poţi începe”, ceea ce era destul de ciudat din moment ce rareori se va adresa acuzatului. Discuţia se purta între avocat şi procuror, iar acuzatul era interogat numai dacă erau neclarităţi, şi asta cu mari rezerve. Ideea că le-ar putea altera judecata, îndepărtându-i de fapte, aşa cum reies ele din probe, i se părea doar o chichiţă pentru a-l reduce la tăcere pe acuzat. În plus, orice ar fi spus Lavuk putea fi folosit împotriva lui.

Respectă protocolul şi mulţumi procurorului pentru informaţiile detaliate oferite, precum şi judecătorului pentru că îi onora cu înţelepciunea sa. Recapitulă împreună cu Igris informaţiile pe care le aveau, completând informaţiile nahurre cu declaraţia pe care reprezentanţii Federaţiei reuşiseră să o obţină de la Lavuk, ca urmare a implicării în proces. Igris primi declaraţia fără vreo emoţie, de unde Xander deduse că ştiuse aceste detalii.

Lavuk locuia pe mica planetă Meh, una din lumile Nahurr, împreună cu soţia şi fiica. El lucra pe o navă comercială şi în ziua respectivă se întorcea acasă.  Urma să-şi întâlnească familia la festivalul din afara oraşului, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Le-a căutat oriunde a crezut că ar putea fi, dar nimeni nu ştia nimic. Când, după câteva ore, nu s-au întors şi nici nu a reuşit să le contacteze, Lavuk anunţase autorităţile şi continuase investigaţiile pe cont propriu. El susţinea că, atunci când vorbise ultima oară cu soţia, auzise vocea unchiului său şi al unui prieten al fetiţei, dar când l-a întrebat direct, unchiul a negat, iar familia băieţelului nu a vrut să discute, deşi se cunoşteau de foartă multă vreme. Ajunge la concluzia că au fost răpite. Nu era prima oară când se profita de neştiinţa şi simplitatea vieţii pe Meh. Se întoarce la muncă, culege informaţii privind micile nave care ar putea transporta pasageri şi, cât mai discret, începe să le verifice.

Ghinionul lui, la a doua navă andocată întâlneşte doi membri ai echipajului, medicul şi pilotul, situaţia degenerează şi se vede pus în situaţia de a fura şi a lua ostatici pentru a profita de intervalul scurt de timp care trecuse, în speranţa că-şi va găsi familia.

Lui Xander situaţia i se părea clară, dar Igris intervine: Lavuk era sărac şi dornic să părăsească Meh, poate că soţia l-a părăsit, iar el încerca să se îmbogăţească furând o navă-laborator foarte scumpă, pe care ar fi putut s-o vândă – dacă reuşea să ajungă suficient de departe. Dar, vigilenţa poporului nahurr împiedicase acest lucru. Din nefericire, nu au putut face nimic pentru cei doi ostatici. Chiar dacă pilotul nu fusese găsit, cu siguranţă era mort, abandonat undeva pe traseu.

Xander o privi atent pe Igris. Calm şi siguranţă. Lavuk declarase că, profitând de oboseala lui şi de situaţia gravă a medicului, pilotul părăsise nava-laborator cu naveta de salvare. Dacă ar spune asta cu voce tare, Igris ar veni cu un contraargument. Procesul stagna. Avea la dispoziţie doar patru zile, până ajungeau pe orbita planetei Nahurr unde totul s-ar fi terminat.

–  Vreau să văd „Temerarul”, spuse el şi încercă să capteze reacţia celor trei nahurri.

Lavuk şi Igris erau surprinşi, dar judecătorul Narva era deranjat de solicitare.

–  Nu înţeleg. Ai toate probele, argumentă Igris. Te asigur că sunt experţi în domeniu…

–  Nu mă îndoiesc de asta, dar Lavuk e pilot. Atât eu cât şi cel dispărut, la fel. Un pilot gândeşte altfel decât un expert criminalist. Au trecut doar două zile. Sunt convins că nu e prea departe. Am propria navetă…

Judecătorul primi argumentul cu gura încleştată, dar pliurile feţei vibrau de nemulţumire. Părăsi încăperea fără un cuvânt.

*

–  Află tot ce poţi despre medic, îi spunea Xander lui Thor în momentul în care James reveni în sala de şedinţe.

Tânărul locotenent părăsi grăbit încăperea, dar James nu vorbi imediat. Se aşeză şi îşi masă îngrijorat tâmplele.

–  Judecătorul Narva a decis că nu poţi vedea „Temerarul”. Susţine că la bordul navei se află ceva de o valoare inestimabilă pentru nahurri, total interzis cunoaşterii altor specii.  Şi ca să te scutească de alte idei pe tema asta, spune că e departe şi nici nu va permite implicarea altor persoane în proces, piloţi sau nu, care să răstălmăcească probele şi să îngreuneze actul de justiţie.

– Ha! E bună gluma!

– Nu vei părăsi nava asta, Xander! Federaţia îţi doreşte să câştigi cazul, dar nu ai voie să pui în pericol pactul cu nahurrii.

–  Nici nu am intenţionat să plec. Mă interesa doar cât de tare îl neliniştea perspectiva. Judecătorul ascunde multe, James.

–  Rezumă-te la caz!

–  Bine. Să vorbim despre asta. Amândoi ştim că nahurrii gândesc în MARE, deci ceva inestimabil trebuie să fie şi mare, dar „Temerarul”  este mai mic decât un runner, cu puţine compartimente. Singurul lucru cu adevărat valoros ar fi laboratorul. Şi poate că despre asta e vorba. Dispunerea spaţiilor mă face să cred că din echipaj fac parte cel puţin cinci persoane. Trebuie să aflu mai multe despre medic. Din dosar reiese doar că era biolog şi familistă respectată. Dacă aflu cu ce se ocupa în acel moment, aflu mai multe despre navă şi despre cauzele morţii sale.

–  Despre ce vorbeşti?

–  Au fost doi ostatici la bord. Doi. Confirmaţi chiar de nahurri. Lavuk a declarat că pilotul a fugit cu singura navetă de salvare aflată la bord şi îl cred. „Temerarul” trebuia să aibă cel puţin două, pentru un echipaj de 4-5 membri. Unde e cea de-a doua? Dacă ar fi existat, Lavuk ar fi folosit-o. Este un bărbat disperat care-şi caută familia.

–  Sau o soţie disperată fuge de un agresor.

–  Lavuk este sărac şi a trăit de mic pe o staţie spaţială. S-a educat singur. Şi-a format principii. Ai sesizat numele fetiţei? Naomi. Nume uman, nu nahurr. Încerca să se rupă de societatea lor, să-i ofere soţiei şi fiicei respect. Nu ar fi fugit de el.

–  Bine. Te ajut cu toate informaţiile de care ai nevoie, dar voi filtra ceea ce ajunge la tine. Priveşte-te. Eşti atât de agitat… Xander, este doar un proces… al unui alt ghinionist. Rămâi în limitele legii, te rog. Flota te vrea înapoi.

–  Iar începi?

 

–  Generalul Willson mi-a cerut să-ţi vorbesc despre asta. Este oficial.

–  De ce? Se tem că am devenit mercenar? Cel care a venit să mă „educe” ieri aşa a sugerat. Transmite-i generalului că nu mi-am pierdut principiile. Am un singur duşman: aturrienii. Nu are de ce să se teamă, dar nici nu mă întorc.

–  Din ce trăieşti?

–  Găsesc eu câte ceva, după cum vezi. Nu mă privi aşa. Sunt liber, James. Nici nu-ţi dai seama cât de mult înseamnă asta pentru mine.

Se auzi intercomul şi Thor intră grăbit. James îi luă tableta din mână, citi informaţiile şi i le oferi lui Xander. Acesta absorbea pur şi simplu cuvintele. „Renumit biolog, implicat recent într-un scandal cu medicamente experimentale”…”părăsise planeta natală înainte de a fi pusă sub acuzare, însă o lună mai târziu acuzaţia fusese retrasă”… Totuşi, asta schimba mult situaţia. Pledoaria acuzatului începea să aibă sens. Medicul s-ar fi putut infecta cu rezultatul experimentelor sale. Dacă nahurrii acopereau ceva era prea subţire, prea grăbit, dar şi procesul ăsta era la fel. Trebuia să-şi implice clientul.

*

Lavuk gemea şi murmura în vis. Era transpirat şi veşmintele păreau să nu-i mai poată cuprinde pieptul şi braţele muşchiuloase. Sub pleoapele grele, obosite, se derulau imagini tulburătoare.

Se auzise un râcâit la uşa compartimentului şi el se grăbise într-acolo. Când uşa a culisat, Frysa, medicul navei, era pe jos, plină de sudoare. Horcăia şi căuta alinare. Măsuţa cu medicamente era aproape, dar n-ar fi reuşit să facă nimic singură. Nu mai avea putere. Crampele şi convulsiile o secătuiseră.

 

–  Se pare că depinzi de mine, doamnă, îi spuse Lavuk şi rânjetul său o tulbură şi mai tare pe muribundă. Îl fixa cu singurul ochi nebeteag şi asista neputincioasă cum îi administra drogul. Încercă să-l prindă de haine, dar el râse şi părăsi încăperea.

 

Acuzatul sări din pat şi se lovi de suportul decorativ de deasupra comodei. De-abia reuşi să-şi recapete suflul. „Ce-a fost asta?”, se întrebă el. „Am greşit undeva?”. Dar răspunsul întârzia să apară.

Când îşi reveni, tot ce mai percepea era o melodie duioasă, ceva ce-i amintea de plăcinta cu tugaya a mătuşii, de zilele de ucenicie pe staţia spaţială şi de surâsul fetiţei sale când îi cumpărase prima jucărie.

*

   Xander îşi instalase ikra în unul din separeurile promenadei. Instrumentul era destul de complex, cu cele patru niveluri de clape, şase de corzi şi o bază cu nouă tuburi dintre care patru acoperite cu ceva ce părea piele de animal.

Thor îl privea fascinat cum monta aparatul, fără să aibă cea mai mică idee la ce folosea. Ceva îi spunea că e important, pentru că Sfinxul îşi schimbase tunica albă, simplă, pe care o purta în timpul zilei, cu una lungă, brodată, şi emana o solemnitate care îl emoţiona. Abia când a auzit primele note muzicale, a înţeles despre ce era vorba şi a ascultat fascinat până la final.

 

Millie asculta cântecele, unul după altul, cu mâinile împreunate şi lacrimi în ochi. James îşi blestema prietenul care-l păcălise şi conectase cumva ikra la sistemul de comunicaţie al navei. Melodiile se auzeau pretutindeni, dar nimeni nu părea supărat, deşi era destul de târziu. Când îşi permise să asculte melodia, cu Millie în braţele sale, îşi aminti de anii de academie, de brutarul din colţul străzii care le oferea ceva de mâncare chiar şi atunci când nu puteau plăti şi care învăţase să cânte la flaşnetă, atrăgându-şi clienţii în acel mod neobişnuit. În mica brutărie se simţeau acasă, erau exuberanţi şi îndrăzneţi.

Xander era nemulţumit. Ikra nu-i oferise pacea pe care şi-o dorise, iar răspunsul primit la întrebarea lui era nesigur. În mintea lui văzuse o femeie suferindă, o femeie care nu putea respira… Îşi simţea plămânii lipsiţi de aerul vital, o agonie continuă şi înfrigurată. Se gândi la Igris şi planta ei, la dependenţa nahurrilor de umiditate şi frig. Vizualizase oare ultimele momente ale medicului?

*

Când au reluat şedinţa, în ziua următoare, Xander a cerut să se consemneze ceea ce aflase despre medic, insinuând că proiectul în care era implicată presupunea un risc foarte mare şi i-ar fi putut aduce moartea chiar şi fără intervenţia clientului său. Judecătorul Narva acceptă consemnarea.

Era o victorie prea uşoară, dar era un pas înainte. Lipsit de instrumentele obişnuite ale unui proces şi forţat să se adapteze unor legi străine, inclusiv lipsa martorilor, lui Xander nu-i rămânea decât să se folosească de ceea ce nahurrii declaraseră, să caute tot ce s-ar putea ascunde în spatele cuvintelor şi credea că găsise o nouă breşă.

Continuă discuţia cu Igris, dar de data aceasta punea accent pe un anumit interval de timp. Lavuk furase o navă, dar cum de reuşise? De ce fusese atât de uşor să se depărteze şi de ce autorităţilor nahurre le trebuise două zile să pornească pe urmele lui, în condiţiile în care au reguli stricte şi puncte de control foarte dese. Spaţiul e înţesat de senzori ale multor specii pentru că furtul de nave nu se inventase ieri. Nici alte delicte, desigur. Dacă el, Xander, s-ar îmbăta într-un bar, ar comite un delict şi ar încerca să plece cu o navetă, n-ar reuşi să se îndepărteze. Totuşi, Lavuk trecuse prin dreptul a cinci puncte de control înainte ca nava de patrulare să se autosesizeze şi prin dreptul a alte două până fusese capturat de una din navele Federaţiei.

Igris era surprinsă. Era evident că nu cunoştea povestea punctelor de control şi căuta sprijin la judecător.

–  Cavi machta? Cum îndrăzneşti?, se precipită judecătorul. Voi lua acuzatul şi-l vom judeca pe Nahurr, aşa cum ar fi trebuit de la început, nu să implicăm Federaţia! Nimeni nu are voie să jignească societatea nahurră! Luaţi acuzatul!, se adresă el asistenţilor săi.

–  TOŢI suntem membri ai Federaţiei, inclusiv Nahurr!, nu se lăsă Xander.

– Domnule judecător Narva, vă rog să vă retrageţi şi să vă regândiţi punctul de vedere!, interveni James, înainte ca judecătorul să mai spună ceva. Acuzatul rămâne aici. A solicitat sprijinul Federaţiei şi, ca cetăţean al ei, îl va avea!

*

Igris îşi petrecuse timpul pe terasă, dar era speriată de ceea ce va urma. Nici plantei nu-i mergea prea bine. Nu avea nevoie de ea, dar nici nu putea să o lase să se ofilească. O duse pe promenadă, alături de celelalte flori. Când se întorcea, uşa compartimentului judecătorului era deschisă şi îi putu vedea pe judecător şi unul din asistenţi.

–  Să ducă „Temerarul” pe Garvy chiar acum! Nu lăsaţi nimic la întâmplare! Şi vezi ce faci cu asta!, spuse judecătorul aruncându-i asistentului un dosar galben.

 

Era dosarul ei! Cel ascuns! Ce aveau de gând?

 

Pe navă era linişte. Poate prea linişte ţinând cont de cele opt specii aflate la bord şi peste treisute de indivizi cu temperamente diferite. Xander privea ikra îngândurat. În noaptea asta avea multe de spus.

La început notele erau suave, precum paşii unui copil ce aleargă prin iarba umedă. Apoi au crescut în tonalitate, vorbind despre adolescentul ce-şi făurea un drum într-un loc străin, fără prea mulţi prieteni, într-o familie de oameni care-l adoptaseră.

 

Igris asculta melodia fără să se mişte. Pur şi simplu, nu putea. Era aşezată pe covorul moale şi se sprijinea de peretele compartimentului ei, dar se vedea acasă, luptând pentru locul ei în Academie şi, mai târziu, pentru locul de procuror. Îşi aminti toate visele şi se întrebă ce urmează. Cât de naivă fusese! Crezuse că au ales-o pentru pregătirea ei, dar acum înţelegea că nu era decât un paravan. Dacă lucrurile vor merge prost, ea va fi considerată vinovată. Probabil că niciodată nu-şi va vedea visul împlinit. Se gândi la Lavuk şi familia acestuia. Igris simţea că nu şi-ar putea clădi visul pe condamnarea lui. Era, într-un fel, testul ei. Judecătorul o propusese tocmai pentru a vedea dacă era dispusă la un compromis. După unul, ar fi urmat altul şi niciodată n-ar mai fi fost ea însăşi.

Xander continua să cânte aprig, biciuindu-şi simţurile cu amintirile ascunse. Îşi vedea părinţii, răpiţi de aturrieni, cea mai mârşavă specie. Încercă să-şi vadă sora, cea care-l apărase şi-l salvase de atâtea ori şi pe care el nu a fost în stare să o protejeze când a avut nevoie. Visa la ziua când o va regăsi şi va fi demn să-şi revendice numele nativ. Vedea cerul întunecat, animalele speriate şi umbra hidoasă ce se întindea deasupra planetei Nata’ar, locul pe care nu-l mai văzuse de când era copil. Astăzi îşi amintise de toate astea, când nahurrii păruseră prea leneşi pentru a-l urmări pe Lavuk. Acesta furase atât de uşor o navă pentru că ei  ERAU PREOCUPAŢI DE ALTCEVA. Ce era atât de important, încât măsurile de siguranţă să fie ca şi inexistente? Un singur răspuns îi venea în minte şi acela era ATURR!

Un urlet înfricoşător, venit parcă din memoria tuturor celor năpăstuiţi, străbătu liniştea navei. Era Lavuk. Xander nu era singurul care se gândise la ce-i mai rău în legătură cu ceea ce se întâmplase pe orbita planetei Meh.

*

Judecătorul Narva se aşeză şi pe faţa lui se citea fermitate. Xander înţelese că nu mai putea spera la nimic bun atât din cauza celor întâmplate cu o zi înainte, dar şi pentru că ceea ce mai aveau de discutat era greu de argumentat.

Lavuk declarase deja că medicul s-a îmbolnăvit când el era la bord. Menţionase o luptă în care răsturnase măsuţa cu medicamente. Frysa, medicul, avea nevoie de medicaţie pentru insuficienţă respiratorie şi-l acuzase de faptul că a încurcat minusculul comprimat. Starea ei se agravase rapid şi, când nava de patrulare i-a avertizat de intercepţie, ceruse antidotul notat de medic. I-au trimis o sondă sanitară cu patru capsule de antidot. Deşi a respectat instrucţiunile, medicul a murit după a treia capsulă. Acela era momentul în care pilotul „Temerarului” fuge şi Lavuk susţinea că era imposibil să nu fi fost reperat.

Xander trecu prin probe împreună cu Igris sperând să-i vină vreo idee în timpul discuţiei, dar nu se întâmplă aşa. Ea îi părea tristă, parcă dornică să-l ajute. Îşi drese puţin vocea, pregătindu-se să încheie, dar a fost întrerupt de locotenentul Curtis care solicita prezenţa comandantului şi a judecătorului în sala de comandă.

S-a întors numai James. Aturrienii atacaseră două din micile lumi ale nahurrilor, Dacktur şi Meh. Nu se ştia dacă sunt supravieţuitori.

*

Thor îl căuta pe Xander şi când îl văzu la barul promenadei, răsuflă uşurat. Igris insistase să-l caute şi să-i dea un bileţel. „Un bileţel!”, se amuza el. Nu-l citise, nu se cădea acest lucru şi nici nu era interesat de romantismul nahurr, dar merita să vadă  reacţia Sfinxului.

Xander îl citi şi alergă spre sala de comandă.

–  „Nava şi navetele sunt acum pe Garvy. Mai ai prieteni în Flotă, nu? Află ce ai nevoie şi fă-o repede.”, citi James.

–  Nu am prea mult timp.

–  Te ajut şi eu. Sunt multe mesaje de transmis.

Xander cobora cele câteva trepte spre promenadă când auzi vocea joasă a lui Lavuk. Se apropie suficient cât să audă, fără a fi văzut. Era tristeţe, dar şi bunătate în vocea lui. Avea accentul nordicilor, dar politeţea nu o învăţase pe Meh.

–  Nu, doamnă, nu am fost niciodată pe Marte, spunea el.

–  Ei bine, eu de acolo sunt, spunea o voce de femeie şi Xander o recunoscu pe cea a soţiei lui James, Millie. Acum locuiesc pe Kastre. Ai ajuns până acolo?

– Da, Kastre. E o lume frumoasă. Mi-ar fi plăcut….

Vocea lui Lavuk se frânse şi preţ de câteva secunde nu se mai auzi nimic. Xander îşi schimbă poziţia pentru a vedea ce se întâmplă. Lavuk îşi sprijinea fruntea de metalul rece al uşii, în timp ce Curtis şi unul din asistenţii judecătorului păzeau holul. Millie plângea, apoi păru că se îneacă şi se zbătea pentru o gură de aer. Curtis se pregătea s-o ia de acolo, dar ea îl respinse.

–  N-am cunoscut nici un om cu o problemă ca a noastră, doamnă, interveni Lavuk. Credeam că numai noi păţim aşa când nu suntem în mediul de origine.

–  Nu-i chiar atât de rău, spuse ea cu voce întretăiată. Doar că, uneori, simt că mă afund. Voi cum vă descurcaţi?

–  Avem medicamente, doamnă, dar majoritatea preferă plantele. Sunt câteva care îşi fac efectul imediat. E suficient să striveşti o frunză între degete şi parfumul lor persistent ajută respiraţia.

–  Unde le găsesc?

–  Nu cred că vă pot ajuta. Curând ajungem pe orbita lui Nahurr, dar cele mai eficiente nu cresc acolo. Mă tem că în drumul spre Marte nu sunt, dar, aşa cum vă spuneam, n-am ajuns niciodată aşa departe şi….

Xander se îndepărtă. Auzise suficient. Oare ikra se referise la Millie? Ea să fie cea pe care trebuia s-o ajute?

Promenada era aglomerată. Ca întotdeauna, apropierea de o planetă agita populaţia unei nave. Unii erau nerăbdători să ajungă, alţii să plece. Uriaşul Nahurr nu lăsa pe nimeni indiferent.

Era la al treilea pahar de guala când James i se alătură. Avea veşti.

Pilotul era viu, fusese înregistrat trecând cu naveta prin două puncte de control ale Federaţiei înainte de a-l reţine. Prin urmare, chiar dacă nahurrii nu vor fi de acord cu interogarea lui, măcar aveau dovada incontestabilă că nu era mort.

–  Asupra lui au găsit ultima capsulă din antidot. O furase la plecare, în cazul în care ar începe să manifeste simptomele medicului. Însă antidotul nu e antidot. E otravă. Ceea ce înseamnă că nahurrii s-au temut. Medicii Federaţiei verifică acum cadavrul. În principiu, cred că Frysa a luat medicamentul cu bună ştiinţă, pentru a-l determina pe Lavuk să se întoarcă. Printre comprimatele găsite pe „Temerar”, există unul care poate provoca deteriorarea stării fizice şi halucinaţii, dar efectul dispare în câteva zile, dacă nu comiţi greşeala să-l iei din nou.

Chiar şi fără haina Federaţiei, Sfinxul însemna mult printre piloţi şi sistemul se pusese în mişcare. Dovezile sosiseră rapid, cu girul unor nume importante. Lavuk nu putea fi acuzat, cu certitudine, decât de furtul navei.

–  Tu ştii ce a însemnat raidul ăla, nu?

–  Nu te pripi…

–  Aturrienii nu au atacat niciodată nahurrii. Ceva i-a unit. Acum, decid că nu mai au nevoie de ei şi răpesc suficienţi cât să-i poată studia. Ghici ce? Sunt buni şi ei ca sclavi! Trimit navele alea mari şi urâte să-şi facă plinul şi să distrugă restul.

–  Xander…

–  Am trăit asta, James… De două ori.

*

Igris veni la bar când Xander era puţin ameţit. O vedea abătută, ruşinată. Deci, ştia de implicaţia Federaţiei şi noile probe. Îi oferi un pahar, iar ea îl bău pe nerăsuflate, apoi mai ceru unul.

–  Mâine… mai rămâi pe aici?, îl întrebă ea.

–  Oh, nu. Se îndreaptă spre Marte şi nu-mi place acolo. Am fost invitat la o discuţie cu un general în direcţia opusă, arătă el comic spre spate. Ar trebui sa-l întâlnesc peste şapte-opt zile nahurre. Tu?

–  Nu ştiu ce-mi vor oferi, dar nu regret nimic. Mâine, când Narva ne va spune verdictul, sper ca Lavuk să fie liber. M-ai drogat?

–  Nu. Doar puţin alcool, dar nu mă aşteptam să-l bei aşa repede.

–  Te văd ca prin ceaţă.

–  Pentru că ai lacrimi în ochi.

–  Adică plâng?! Nu se poate! Voi arătaţi oribil când faceţi asta.

–  Mulţumesc, spuse el râzând. Clipeşte.

–  Am clipit, dar sunt tot acolo. Ce înseamnă asta?

–  Că îţi pasă.

–  Nu-ţi bate joc de mine. Cum le fac să dispară?

–  Apar când suferi. Ştii cum e.

–  De ce-aş avea nevoie să mă doară ochii, când deja mă doare burta?!

–  Nu e chiar atât de grav. Ai suflet. Nu ai plâns niciodată?

– N-am avut timp. Nu mi-am permis. Dar acum am un chef teribil.

–  Nu vreau să te reţin. Nu, nu. Fără alcool. Mâine o să-ţi fie rău.

–  Pot să plâng aici?

–  Sigur. E un loc la fel de bun ca oricare altul.

Ea îl privi nesigură printre lacrimi, apoi veni mai aproape şi-l îmbrăţişă. Era bine acolo. Braţele lui o cuprinseră şi o ajută să-şi aleagă o poziţie mai bună. Igris se ghemui la pieptul lui şi plânse. „Toate femelele fac asta”, îşi spuse el resemnat.

*

Millie şi James se pregăteau de culcare când Igris a venit să-i vadă. Era acolo în uşă şi  întindea planta cu un gest grăbit, de parcă ar fi vrut să fugă.

–  Intră, te rog, îi spuse Millie, atingând-o uşor pe braţ, de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna şi o aştepta. Nu mă hotăram dacă să-mi fac un ceai sau nu. Tu bei unul?

–  Eu?

–  Îţi va vorbi despre beneficiile ceaiului până vei accepta, glumi James.

–  Atunci, să bem ceai.

–  Acesta este foarte aromat, din fructe uscate. Eu îl beau cu scorţişoară. Ştii ce e scorţişoara? Vino să-ţi arăt. Mai am puţină aici. Vezi ce fină e?, îi spuse Millie împingând un taburet pufos spre ea.

–  Millie, vrei o pătură?, întrebă James.

–  Nu, dragule. Mi-e bine. Ce plantă drăguţă ne-a adus Igris! Vino şi tu!

Millie era foarte curioasă şi au vorbit despre cele mai trăznite tradiţii pe care le-au întâlnit. Gazdele vorbeau cu respect despre tradiţii, dar se amuzau de neînţelegerile iscate şi considerau că acest mod de a cunoaşte un popor le adusese cei mai mulţi prieteni. Igris îi privea aproape cu invidie. Cât de mult se iubeau! Nu cunoscuse o astfel de iubire. Dar va cunoaşte. Va pleca departe de Nahurr şi îşi va clădi o nouă viaţă. Dacă nu va putea profesa ca procuror, va accepta să fie avocat. Îşi va alege ea cazurile. Persoane simple, nevinovate, iubitoare. Va avea suficient cât să se întreţină şi să-şi păstreze demnitatea.

Se pregătea să plece, dar ceva o reţinea. În dosarul galben ceva i se păruse neclar şi nu îndrăznea să-l abordeze pe James.

–  Ajută la respiraţie. I-am spus cum s-o îngrijească, arătă ea spre Millie, care căuta locul cel mai luminos şi mai potrivit, vorbindu-i plantei ca şi cum ar fi fost vorba de un copil.

–  Mulţumesc. Te pot ajuta cu ceva?

–  Este în legătură cu procesul lui Xander… când a petrecut doi ani… când l-au condamnat. Cred că s-a greşit traducerea. Din text reiese că a fost pedepsit pentru că a salvat un pilot.

–  Nu, oftă James. Nu au greşit traducerea. În timpul războiului, Xander era comandantul Flotei de asalt în sectorul respectiv. Pierdusem foarte multe nave, runnere, dar mai ales navete. Atunci s-a decis conservarea, pe cât posibil, a ceea ce aveam şi au emis un ordin în acest sens. Într-una din misiuni, un pilot a fost nevoit să părăsească formaţia. Era încolţit. Ţintă sigură pentru inamici. Xander s-a întors şi l-a salvat. Superiorul lui a considerat gestul insubordonare şi risc inutil… După proces şi efectuarea pedepsei, Xander s-a retras din viaţa militară.

–  Dar e… Sunteţi sigur că aşa s-au întâmplat lucrurile?

–  Dacă sunt sigur? Eu sunt pilotul salvat.

*

Cu scuza tragediei nahurre, Narva a predat verdictul comandantului Phillips spre a fi comunicat tuturor. Lavuk era condamnat la trei ani de muncă în mina Tusak. Era o pedeapsă foarte mare. Au fost deţinuţi care nu au rezistat un an în „mina blestemată”, cum i se spunea. Lavuk nu plătea pentru că a furat, ci pentru că a implicat Federaţia.

Igris promise că va încerca o reducere a pedepsei, iar Xander aproape că sări la asistenţii care-l luau pe Lavuk. Procesul se terminase, aşa că-i putea vorbi, îşi dădu el seama.

–  Când vei fi liber, caută-mă! Lasă-mi un mesaj! Flota ştie cum să mă găsească!

 

Lavuk, plângând, aprobă din cap. Măcar Xander îl înţelesese şi aveau ceva în comun.

Vestea se răspândi rapid şi nava fremăta. Vechi istorii, uri mocnite, dispreţul unei specii faţă de alta, toate acele sentimente întunecate riscau să răbufnească. Era foarte greu să conducă o navă în aceste condiţii şi James făcea eforturi supraomeneşti să calmeze spiritele.

Xander preluase asupra lui sarcina de a o transporta pe Igris până unde i se permitea. Nici nahurrii de pe staţia orbitală, locul de carantină al tuturor noilor sosiţi, nu erau prea amabili.

După ce coborî din navetă, Igris îl opri. Erau încă departe de ofiţerul de preluare.

–  Ceva îmi spune că, mai devreme sau mai târziu, Lavuk va face parte din echipajul tău. Şi sper ca acest lucru să se întâmple. Voi încerca să-l ajut, dar tu ai mai multe şanse să-l revezi. Spune-i că asta e tot ce-am putut să fac. Puţini au supravieţuit. Foarte puţini…

Îl îmbrăţişă în grabă şi-i strecură în buzunarul tunicii ceva foşnitor. Plecă înainte ca el să mai spună ceva. Nu ar fi fost ceea ce-şi dorea să audă. În fond, nu-i spusese nimic despre ea, iar el nu păruse interesat să afle. Cum să-i spună că vine de pe Dacktur, că planeta era aproape pustie, dar călăii vieţii sale sunt teferi şi se îndreaptă spre ea?

 

Abia după ce s-a îndepărtat de Nahurr, Xander a scos din buzunar o hârtie împăturită. Era schiţa unei navete de asalt aturrian în cele mai mici detalii, iar pe verso o hartă spaţială. Igris scrisese într-un colţ: „Ţintă sau origine?”.

Era mai mult decât avusese vreodată.

 

anisoarapetaAnişoara Peţa s-a născut la 26 decembrie 1967. Locuieşte în Giurgiu, iubeşte muzica şi literatura, în special genurile SF şi thriller. Şi-a propus să-l îmbrăţişeze pe Stephen King, dacă îl va întâlni vreodată, în semn de apreciere pentru felul său direct de a fi şi sfaturile oferite în „Misterul regelui. Despre scris.” A debutat cu povestirea „Jocul” (Revista SRSFF)