GSF77 banner-650

          Duminică după amiază. Toată lumea pe la case, liniște de-ți țiuiau urechile.

          Stăteam tăvălit în canapea, cu un desert lângă mine, și ronțăiam în tihnă un roman S.F. când… aud un vâjâit, o bufnitură, mai de nu mi s-a ridicat tensiunea.

          Mă uit pe geam, ni’ca bre! Liniște. Și-o fi scăpat vecinul Maloș boașele pe jos, rânjesc interior și, cum eram în plină acțiune, revin la citit.

          Da’ ce… se poate? N-are omu’ tihnă, dom’le!

          Nici duminica.

          Mârâieli înfundate, Luky latră de-și scuipă bojocii iar apoi un schelălăit jalnic și iar liniște.

          „Măi, să fie !”

          Las iar cartea și ies în spate. Mă uit pe de după gard.

          −Luky, Fido! Aici!

          Lucky apare cu coada între picioare, nici o dată nu l-am văzut așa, el bătăiosul lumii, Fido…

          −Fidooo! răcnesc. De undeva de prin spatele magaziei se aude un scâncet înfundat.

          Grav.

          Mă uit de jur împrejur, găsesc la îndemână grebla: „Bună și asta”. Deschid poarta și, cu Lucky la picior , avansez prudent:

          − Care ești mă, că-ți frig una la creer, de-ți greblez neuronii!

          Mă ridic pe postamentul de beton și… văd groapa.

          Apare Fido (cu ochi lăcrămoși și trufa arsă, pe care o tot linge și-i dă cu laba ba strănutând, ba pufnind) și se așază la piciorul meu. Gândesc:

          „ Mă să fie! Nu ne-am procopsit cu-n meteorit , că ne-a pus ăla mâna-n cap”, mărunțesc pentru mine, iar din groapă se aude mai întâi un schelălăit și apoi, stâlcit: „ mâna-n cap ! ”

          − Oops! Ăsta nu e tata…

           Mă apropii precaut, în protestele lui Lucky care mă apucă cu colții de cracul pantalonului.

          În fundul gropii o chestie neagră, precum o smoală  topită în care-i turnat ulei ars, se vălătucește.

          Când, cumva, mă simte, ia forma lui Fido, un Fido stilizat, și sare spre mine.

          − De-așa procopseală eu mă lipsesc…

          Sar în spate  și-i frig o greblă cam pe unde ziceam că e capul.

          Drăcia se prelinge pe metal și apoi, în valuri unduitoare avansează, pe coada de lemn, spre mine.

          Arunc scula cât colo, cu părul zburlit, fug spre poartă.

          Luky și cu Fido nu așteaptă explicații, mai iuți ca mine, îmi trec printre picioare și, de la o distanță strategică , încep să latre fioros.

          Drăcovenia s-a extins până aproape de poartă dar se pare că atâta poate. Mă uit mai atent. A ocolit bălțile de la ploaia din ajun iar acum se retrage în groapă. Brusc, întinde un pseudotentacul și pipăie nucul. Nu-i place. Se întinde către măr.

          Asta nu-i bine, abia anul ăsta face primele mere. Am grijă de el de 5 ani. Așa ceva nu se face! protestez mental iar cu glas tare și arătându-i pumnul:

          − I’m be back!

          Mă reped în bucătărie:

          „ Ei, las’ că te învăț eu bunele maniere”

          Mă uit de jur împrejur.  Pun mâna pe caserola cu sare, sare grunjoasă, fără iod, să facă gușă. Umflu toate plicurile cu condimente primite cadou, pe care niciodată nu le-am folosit, dar nu m-am îndurat să le arunc și strig:

          −Eeee! Acuș să te văz! În șosete tale murdare sau în condimente mele falsificate să ne batem?!

          Luky m-apucă iar de cracul pantalonului dar, când îi dau pe la nas cu plicurile , fuge strănutând și lăcrămând.

          „ Ahaaaa! La atac!”

          Dihania s-a urcat până la jumătatea copacului, nu se știe cum, dar mă simte și, fără a renunța la captură, întinde un tentacul unsuros și spre mine.

          Îi bag, de control, Boston SSQ RUB.

          Se face ghem și se înroșește:

          „Ahaaa, am enervat-o!”

          Arunc și conținutul plicului cu condiment de chiftele de la Fuchs.

          Ăsta-i place dom’le. Se umflă și-o ia spre mine. Desfac în pripă încă trei plicuri: Pizza, Pește și paprika  și le scutur, panicat, pe făptură.

          Se face vânătă și se burzuluiește la mine:

          − Procopseală! Mă lipsesc! Mă lipsesc!

          − Vezi că știi !?exclam. Lasă-mi măru-n pace! Și arunc niște Boia de Ardei Iute.

          − ’n pace, ’n pace, se aude din fundul gropii.

          Aplic lovitura finală: Piper Negru de Ceylon de mi l-a adus soră-mea de când a fost în vacanță în Indonezia, mi se rupe inima…ăsta chiar nu era de aruncat.

          S-aude un sfârâit și-odată ce văd un ghem negru care țâșnește ca din pușcă către cer și parc-aud  un blestem purtat de vânt:

          − I’m be back!

***

Bârlad- 2013

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts