GSF54 banner02-650

         NOTA AUTORULUI

         

            Ceea ce urmează este o operă de ficţiune. Toate personajele principale sunt imagi­nare. Fiindcă acţiunea este plasată pe fun­dalul istoric al zilelor noastre, cititorul s‑ar putea să recunoască unele personali­tăţi care au jucat un rol important în ultimii ani. Speranţa mea este că niciuna dintre aceste personalităţi n‑a fost pusă într‑o lu­mină neconformă realităţii.

         

         

          Prolog

         

          Liniştea dimineţii de 24 octombrie 2014 a fost spartă în ţăndări de glasurile înspăimântate a două fetiţe. Mergând spre şcoală, pe strada Sforii din Braşov, una din cele mai înguste stradele din Europa, fetiţele au dat peste cadavrul unei fete care le bloca calea. Poate că nu s-ar fi înspăimântat atât de tare, dacă pe gâtul fetei nu ar fi văzut semnul inconfundabil al muşcăturii unui vampir.

          Brigada Omucideri din cadrul Poliţiei Braşov se mobilizează, dar puţinătatea probelor, cât şi ciudăţenia celor existente, îi fac pe poliţişti să bată pasul pe loc. La locul crimei a fost găsit doar un graffiti cu un semn ciudat şi o pâlnie din lemn.

          Pâlnia era confecţionată din lemn de sânger, un tip de lemn destul de rar, un arbore folosit în multe ritualuri magice.

          În urma investigaţiilor personale ale celui mai tânăr membru al brigăzii, subinspectorul Dăciulescu Alina, este identificat un posibil suspect.  Acesta cumpărase de pe Ebay o bucată de lemn de sânger exact de dimensiunile lemnului folosit de ucigaş pentru confecţionarea pâlniei.  Suspectul este arestat şi, în timp ce mass-media este anunţată despre prinderea criminalului care înspăimântase întreg oraşul, pe strada Sforii, exact în acelaşi loc unde a fost comisă prima crimă, mai este găsit un cadavru. Dând dovadă de o ingeniozitate ieşită din comun, criminalul lovise din nou, de data asta în plină zi. Cele două fete ucise aveau în comun faptul că în timpul vieţii fuseseră virgine, cât şi faptul că au fost ucise în acelaşi loc de pe strada Sforii. Pentru că unul dintre poliţişti, Comisarul Brumaru, de curând întors de la un curs FBI despre criminali în serie, este convins că ucigaşul va lovi din nou, se solicită ajutorul unui trio de detectivi puţin mai aparte  din Bucureşti.

          În ciuda prezenţei lor şi în ciuda supravegherii continue a străzii, criminalul ucide şi a treia oară, tot o fată virgină, punând astfel pe jar întreaga conducere a Poliţiei din Braşov.

          În cele din urmă el este identificat datorită colaborării dintre cele două echipe şi mai ales datorită calităţilor aproape supranaturale de care dau dovadă, în momentele hotărâtoare, detectivii din Bucureşti. Criminalul este în final prins, dar rămâne nelămurită comportarea complet imprevizibilă a celor trei detectivi şi mai ales a abilităţilor deosebite de care aceştia dau dovadă.

         

         

         

          Capitolul 1

         

          Agenţia de detectivi Condorul are probleme

         

         

          După moartea Vampirului şi încheierea formalităţilor legate de aceasta detectivii nu mai aveau niciun motiv să mai întârzie în Braşov, aşa că s-au întors la sediul agenţiei1.

          În drumul spre Bucureşti, cei trei detectivi au fost mai tăcuţi ca de obicei. În faţă erau Pisica şi Malamutul, care se prefăceau foarte interesaţi de drum, iar Spiridon stătea, ursuz şi încruntat, pe bancheta din spate.

          Când în cele din urmă au ajuns la sediul agenţiei de detectivi, secretara zâmbitoare din hol i-a anunţat că domnul Marcu şi chestorul Nistorescu erau deja în sala de şedinţe şi îi aşteptau.

          După ce i-a salutat, misteriosul domn Marcu i-a poftit să ia loc în jurul mesei, iar Malamutul, privind la chestorul Nistorescu care se ocupa de filtrul de cafea, comentă neprotocolar, ca de obicei:

          — Am dat de dracu’ dacă am ajuns să ne servească un chestor cafelele.

          Se întoarse spre Spiridon şi spre Pisică şi adăugă cu voce scăzută:

          — Cred că vor să ne împuşte, de asta ne tratează regeşte înainte.

          Chestorul le aşeză cafelele în faţă, privi fără să spună nimic la Crucea de Fier prinsă în pieptul Malamutului şi, în cele din urmă, luă şi el loc.

          — De ce să vă împuşcăm? se miră cu voce blajină domnul Marcu. Dimpotrivă, dacă am avea posibilitatea, v-am da câte o medalie, deşi văd că unii şi-au procurat-o singuri.

          Malamutul îşi mângâie ostentativ Crucea de Fier şi nu spuse nimic2.

          Chestorul Nistorescu tuşi uşor ca să-şi dreagă vocea şi spuse:

          — V-aţi descurcat minunat… totuşi pe viitor poate că nu ar strica puţină reţinere.

          Spiridon, care se uita încruntat în ceaşca de cafea fără să bea, se ridică cât era de mare în picioare:

          — Vreau să vă spun că pe viitor – dacă va exista un viitor al acestei echipe, acest viitor va fi fără mine.

          Împinse ceaşca de cafea spre centrul mesei ca şi cum, cu acest gest, s-ar fi detaşat de toate şi se întoarse să plece, depărtându-se de scaun.

          — Dragul meu prieten, exclamă chestorul de-a dreptul mirat. Dar ce te-a supărat în halul ăsta? Nu am colaborat noi bine până acum? Nu ai câştigat destul, încât să-ţi poţi rezolva toate problemele?

          Spiridon îl privi încruntat:

          — Ba da. Am colaborat, am câştigat, mi-am plătit facturile restante, dar acum ajunge. M-am săturat să umblu prin ţară să rezolv cazuri pe care nu le înţeleg, să dărâm ziduri şi să asist zi de zi la certurile interminabile dintre cei doi colaboratori ai mei pe care, în orice moment, mă aştept să-i aud mieunând şi lătrând în plină stradă.

          — Nu am face noi aşa ceva, spuse aparent serios Malamutul, dar se vedea că se distra teribil în sinea lui.

          Pisica nu spuse nimic, dar scutură şi ea din cap ca şi cum ar fi spus că aşa ceva ar fi imposibil să se întâmple.

          — Dar dacă v-am explica despre ce anume este vorba? întrebă cu voce moale domnul Marcu şi toţi au privit spre el.

          Vocea lui abia s-a auzit în încăpere şi se vedea că era obişnuit să atragă atenţia prin ceea ce spunea şi nu prin ton, pentru că Spiridon s-a apropiat iar de scaun, încă înainte de a-şi da seama ce face.

          — Nu cred că este bine, se împotrivi chestorul Nistorescu alarmat. Sunt prea multe interese în joc ca să putem da acum cărţile pe faţă.

          Spiridon se uita când la unul când la altul şi în cele din urmă spuse:

          — Dacă găsesc explicaţia satisfăcătoare, atunci am să rămân… cu anumite condiţii, bineînţeles.

          Domnul Marcu aprobă uşor din cap şi mai sorbi o gură de cafea, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o lungă disertaţie. În loc de asta spuse:

          — Explicaţia este simplă şi vă pot lămuri în numai câteva cuvinte.

          Arătă spre cafeaua care aburea în ceaşcă:

          — Serviţi, vă rog, cu încredere. Domnul chestor face într-adevăr o cafea minunată.

          După ce l-a văzut pe Spiridon aşezat pe scaun, a început să povestească cu o voce uşor persuasivă.

          — Chiar înainte de 1989,  Ceauşescu era hotărât să construiască „omul nou”. Cel puţin aşa se lăuda pe la toate plenarele şi conferinţele partidului. Toţi şi-au închipuit că, prin „omul nou”, el înţelege un om harnic, obedient şi care nu pune întrebări, ci doar lucrează cu spor la îndeplinirea cincinalului, înainte de termen, şi aplaudă, plin de entuziasm, cuvântările conducătorului iubit.

          Văzând că le-a captat tuturor atenţia, continuă după ce luă o gură de cafea:

          — De fapt, după cum am aflat ceva mai târziu, el se referea şi la asta, dar şi la cu totul altceva. Voia, într-adevăr, să obţină un om nou, dar din punct de vedere genetic. A găsit un biolog suficient de ciudat, încât să fie dezavuat chiar şi în Uniunea Sovietică, mai ales după venirea lui Mihail Gorbaciov la putere, şi l-a adus în România. Sosirea lui, la fel ca toate informaţiile legate de el, au fost înconjurate de cel mai mare secret. Se bănuieşte că acest biolog a avut unele legături cu KGB-ul, legături la care nu a renunţat cu adevărat niciodată. Şi se mai bănuieşte că ar fi fost un nepot de-al lui Miciurin şi că avea ambiţia să facă cu oamenii exact ce făcuse bunicul lui cu pomii fructiferi, adică să-i încrucişeze în moduri controlate strict de el.

          — Păi, oamenii se încrucişează între ei tot timpul. Ce nevoie mai era de el şi de experienţele lui? întrebă Spiridon.

          Marcu zâmbi uşor înainte de a răspunde, ştiind dinainte că spusele lui aveau să-l uimească.

          — Anatoli Miciurin al nostru – o să-i spunem tot Miciurin, deşi nimeni nu ştia cum se numea cu adevărat, pentru că şi-a schimbat de prea multe ori identitatea – nu dorea să încrucişeze oamenii între ei, ci cu diferite animale. Deşi în anul 1985 nu se ştiau prea multe despre manipularea genetică, el reuşise cumva să facă acest transfer de la animale la oameni, în diferite proporţii.

          Făcu o pauză şi Spiridon privi spre cei doi subalterni ai lui, care îi întoarseră privirea zâmbind.

          — Văd că aţi început să înţelegeţi, continuă domnul Marcu. Ceauşescu a creat o unitate specială, sub protecţia Şcolii de Securitate de la Bran, şi, aducându-i copii de la orfelinatul din Sighetul Marmaţiei, l-a lăsat pe Miciurin să-şi desfăşoare experienţele, sub pază severă, într-o locaţie strict secretă. Tot ce ştim este că ar fi existat un laborator într-un buncăr subteran în apropierea Branului, dar locul exact nu l-a aflat nimeni. Făcu o pauză, încercând să-şi adune gândurile înainte de a continua.

          — Pe Anatoli Miciurin îl interesa prea puţin să-i creeze lui Ceauşescu omul nou, cât să îşi facă el, în linişte, experienţele lui ciudate. Copiii îi erau aduşi atunci când aveau numai câţiva ani şi, după ce erau supuşi procedurilor inventate de acest savant, se transformau într-un amestec dintre om şi animalul de la care provenea materialul genetic, în decurs de câţiva ani. S-au folosit tot felul de animale, ba chiar şi materialul genetic prelevat de la cadavrul vampirului găsit sub pavajul străzii Sforii şi care a stârnit atâta panică printre cei care ştiau povestea. La finalul experienţelor, din câte am putut afla noi, era suficientă o singură doză din mixajul preparat ca să se producă schimbările dorite. Spre deosebire de primele experienţe, preparatul final producea schimbările în doar două, trei zile şi, pe deasupra, ştergea complet subiectului amintirile existente înainte de injectare. Creierul copiilor devenea un soi de „tabula rasa” pe care apoi se putea înscrie orice informaţie se dorea. Tot în acest mod li se putea inocula copiilor o nouă identitate.

          Făcu o pauză, consultă câteva hârtii din dosarul aflat în faţa lui, apoi continuă:

          — Interesul era ca înfăţişarea fizică să nu fie foarte mult schimbată, ci ca noul om rezultat să îşi păstreze înfăţişarea umană, dar să fie înzestrat cu toate abilităţile animalului, eventual mult îmbunătăţite. Ca să existe totuşi un control, s-a decis ca aceste abilităţi să fie declanşate în totalitate doar atunci când subiectul va lua o substanţă de activare. S-a ales pentru asta dimextrozina, un compus complex şi care, pe atunci, era extrem de greu de obţinut. Adică gelulele rubinii pe care ţi le-a dat chestorul şi le ai dumneata acum în buzunar, arătă el spre Spiridon.

          Ridică din umeri a neputinţă:

          — Între timp chimia a făcut progrese şi s-a găsit o altă cale de sinteză a acestei substanţe, extrem de ieftină. Ba, pe deasupra, s-a descoperit că este numai bună de folosit ca agent de accelerare a coacerii şi, în acelaşi timp, un perfect agent de conservare pentru citrice.

          Spiridon cântărea cele auzite şi, pe de o parte, parcă nu-i venea să creadă, dar, pe de altă parte, îşi dădea seama că aşa se explică o mulţime de lucruri, dacă nu cumva chiar toate. Privi lung la Malamut şi la Pisică, apoi întrebă:

          — Şi câţi copii au suferit aceste modificări genetice?

          Marcu privi şi el spre cei doi:

          — Nu ştim foarte sigur, dar bănuim că între douăzeci şi treizeci de copii au fost supuşi acestor experienţe. Care, dacă primesc o doză suficientă de dimextrozină, ne aşteptăm în orice moment să-şi arate abilităţile lor de animale pe străzile Braşovului. Ca să nu mai vorbim şi de un posibil vampir.

          — Dar de ce credeţi că tocmai la Braşov i-am putea întâlni? întrebă Spiridon.

          — Fiindcă, după anul 1989, cei care păzeau buncărul l-au părăsit împreună cu Miciurin şi au venit în Braşov. În Braşov, unde au murit împuşcaţi în acele zile 76 de oameni şi s-au tras peste 300.000 de cartuşe. Putem presupune că cei din echipa lui Miciurin şi-au găsit sfârşitul, pentru că aveau o înfăţişare destul de dubioasă ca să poată fi confundaţi la o adică cu eventualii terorişti căutaţi pe atunci de toată lumea. Despre proiect aflasem, înainte de 1989, numai cinci persoane şi niciuna dintre ele nu era implicată în mod direct. Una dintre aceste persoane a decedat între timp, deci am mai rămas doar eu şi chestorul Nistorescu şi doi specialişti care au fost implicaţi în această poveste exact ca şi noi, adică fără să vrea.

          Înainte de a pleca spre Braşov, Miciurin şi oamenii din pază au eliberat copiii, au distrus toate documentele şi au aruncat buncărul în aer astfel că, în prezent, nu mai ştim nimic despre localizarea lui. Din când în când mai apare câte un fragment de informaţie pe care, după ce-l coroborăm cu ce mai avem, o să vi-l aducem la cunoştinţă.

          Se opri ca pentru a-şi căuta cele mai potrivite cuvinte, apoi continuă:

          — Cei care ştiam despre ce este vorba am încercat să ajungem la Braşov, dar am reuşit să recuperăm doar trei copii, cei doi aici de faţă – arătă el spre Malamut şi spre Pisică – şi încă unul, pe care nu îl putem scoate prea mult în lume pentru că seamănă din ce în ce mai mult cu o gorilă.

          Spiridon rămase tăcut minute în şir, încercând să asimileze informaţiile aflate. Pe de o parte parcă se aştepta la ele, pe de altă parte erau de-a dreptul năucitoare.

          — Bine, şi atunci cu al cărui animal a fost încrucişat ADN-ul meu? întrebă el în cele din urmă.

          Pisica îl privi dintr-o parte şi spuse cu un zâmbet maliţios:

          — În mod sigur nu al unei silfide. Şi probabil nici al unei gazele…

          — Ce e aia silfidă? întrebă curios Malamutul.

          — Nu e ceva despre care un câine din rasa Malamut să fi auzit, îl tachină Pisica.

          — Vreţi să vă opriţi odată şi să-mi spuneţi ce naiba sunt?

          Malamutul îl privi compătimitor:

          — Eu credeam că este evident.

          — Nu este, şi vreau ca cineva să-mi spună chiar acum.

          De data asta privise spre partea de masă în care erau Marcu şi fostul lui coleg de şcoală.

          Chestorul Nistorescu plecă ochii în jos şi spuse aproape şoptit:

          — Este vorba de ADN de elefant. Mai precis elefantul african, şi anume Loxodonta Africana. Este cel mai mare animal terestru şi cel mai inteligent.

          Spiridon era consternat:

          — Elefant… mai precis elefant african. Mulţumesc mult! Şi eu care mă tot întrebam de ce câştig an de an în greutate.

          Malamutul ridică mâinile dezolat:

          — Şefule, eu credeam că te-ai prins de multă vreme. Am tot bătut apropoul şi te-am numit când elefant, când pachiderm de câte ori am avut ocazia.

          — Credeam că e un fel mai colorat de a te exprima. Auzi la ei, elefant! Bine că nu mi-a crescut vreo trompă.

          Se ridică şi căută din ochi o oglindă, dar, nefiind niciuna în încăpere, se duse la vitrina în care se păstrau actele şi se privi în luciul sticlei, pipăindu-şi nasul.

          — Şefule, trebuie să vezi şi partea bună a lucrurilor, încercă Malamutul să-l îmbuneze. Gândeşte-te ce uşor ai dărâmat zidurile alea masive.

          — Ca să nu mai vorbim de faptul că vei trăi o sută de ani, încercă să îndulcească vestea Pisica.

          Spiridon privi urât spre ea:

          — Şi de ce crezi că aş fi încântat de faptul că voi putea să dărâm ziduri vreme de o sută de ani?

          Domnul Marcu, care tăcuse în tot acest timp, urmărind atent replicile celor din faţa lui, se văzu dator să intervină:

          — Domnule Spiridon… de fapt nu este vorba atât de puterea fizică, cât mai ales de inteligenţă şi puterea de procesare. Cred că pe asta s-a mizat mai mult atunci când s-a făcut acest mixaj. Dacă veţi lua o pastilă, sau două, de dimextrozină, pe lângă puterea fizică, veţi căpăta şi o capacitate de analiză ieşită din comun. Prin combinarea inteligenţei omului şi a elefantului veţi obţine o nouă perspectivă asupra oricărei probleme şi un raţionament aparte – un soi de gândire laterală care abia în ultimii ani se studiază cu adevărat.

          — Aş vrea să o văd şi pe asta! spuse Spiridon şi, înainte ca cineva să-l poată opri, scoase un flacon şi luă două gelule rubinii.

          Ridică ochii spre tavan şi îşi  încrucişă mâinile peste pântecul proeminent, aşteptând.

          Chestorul Nistorescu se uită la cei din jurul mesei cum îl priveau şi profită de momentul de tăcere ca să strecoare câteva vorbe:

          — Nu ştiu dacă ai observat, dar, în tot acest timp, deşi câştigai an de an în greutate, te bucurai de o sănătate perfectă, iar analizele curente erau tot timpul în parametri normali. Ba mai mult, poate ţi-au spus doctorii care te-au consultat: tu nu eşti obez, ci doar bine făcut. În ţesuturile tale nu este pic de grăsime, ci doar…

          Spiridon ridică mâna ca să-l oprească şi spuse:

          — Acum nu ştiu sigur dacă este efectul pastilelor, dar am senzaţia vagă că îmi ascundeţi ceva.

          Vorbise cu vechiul lui coleg, dar privirea îi era aţintită spre dosarul pe care domnul Marcu îl avea în faţă.

          Se aplecă peste masă şi puse un deget gros pe o hârtie îngălbenită al cărei colţ ieşea puţin în afară de sub colile albe de hârtie.

          — De trei ori aţi scos hârtia aceea îngălbenită la iveală şi tot de trei ori aţi pus-o înapoi în dosar, în cursul discuţiei. Poate este cazul să ne spuneţi ce scrie în ea.

          Domnul Marcu zâmbi parcă vinovat, apoi scoase foaia veche de hârtie şi le-o arătă:

          — Am primit, foarte recent, această informaţie şi aş fi vrut să o verificăm mai întâi, dar cu cine o pot verifica mai bine decât cu voi? întrebă el şi se vedea că întrebarea era mai mult retorică.

          Ţinând foaia în mână, continuă:

          — Miciurin avea tot timpul cu el o cutie în care am presupus că avea eşantioane cu diferite tipuri de ADN. O parte din eticheta lipită în interior a ajuns până la noi. Mototolită, udată de ploi, pe alocuri ştearsă, dar ceva tot se mai poate descifra.

          Puse hârtia îngălbenită într-o pungă de plastic, o închise şi rămase cu ochii pironiţi pe ea, fără să scoată un cuvânt.

          — Ne explicaţi odată despre ce anume este vorba în ea? izbucni în cele din urmă Malamutul.

          Domnul Marcu întinse fără niciun cuvânt hârtia spre ei ca să o cerceteze.

          — E în ruseşte, spuse dezamăgit Malamutul după ce privi fugar pe foaia de hârtie.

          — Parcă ar fi nişte nume, făcu Spiridon după ce privi hârtia pe care umezeala întinsese şi făcuse aproape ilizibile literele chirilice, scrise cu cerneală roşie. Cam zece nume…

          Domnul Marcu recuperă hârtia şi spuse:

          — Din câtă rusă mai ştiu eu şi din câte au descifrat specialiştii, aici a fost într-adevăr o listă cu nume. Patru dintre ele se mai pot citi destul de bine şi, chiar dacă au fost mai multe, restul nu mai pot fi descifrate decât fragmentar.

          Spiridon privi ţintă la el:

          — Deci vorbim acum de ADN uman şi nu despre ADN prelevat de la animale.

          Domnul Marcu plecă tăcut capul, iar chestorul Nistorescu completă:

          — Se pare că, spre sfârşitul lui 1989, Miciurin a început să adauge în mixajele pe care le prepara şi părţi de ADN uman. Totul pentru a experimenta sau poate pentru că aflase deja o cale de a stabili exact proporţiile pentru a obţine ce voia.

          Spiridon oftă adânc şi spuse grav:

          — Se pare că  Miciurin ăsta al vostru a fost cu adevărat tipul savantului nebun.

          În ciuda celor două pastile de dimextrozină nu observă privirile schimbate de cei din jurul mesei, pentru că era prea ocupat să examineze hârtia.

          — Primul nume, din câte îmi mai aduc eu aminte de literele chirilice pe care le mai ştiu, ar putea fi Nina Kul… nu se vede bine mai departe.

          — Este vorba de Nina Kulagina, preciză domnul Marcu.

          — Perfect, spuse Malamutul. Am aflat cum o chema, dar cine era şi ce făcea această Kulagina?

          Domnul Marcu ridică dezolat din umeri:

          — Prea multe lucruri sigure despre ea nu s-au putut afla din cauza secretomaniei care învăluia orice experienţă parapsihologică din fosta Uniune Sovietică şi, mai ales, din cauza faptului că orice astfel de fenomen era susceptibil de a fi folosit în scopuri militare. Dar, din câte se ştie, Nina Kulagina avea abilităţi deosebite în domeniul telechineziei…

          — Adică putea mişca obiectele cu puterea gândului, completă Spiridon văzând figura nedumerită a Malamutului.

          — Aşa este, aprobă domnul Marcu. Într-una dintre cele mai secrete experienţe, Nina Kulagina a reuşit să oprească prin puterea gândului inima unui porc, de la o distanţă de cincizeci de metri.

          Văzând privirile perplexe ale celor din jurul mesei, preciză:

          — Îngroziţi de rezultate, cercetătorii au oprit experimentele de acest gen sau, cel puţin, nu am mai aflat noi nimic.

          Spiridon clătină din capul său mare şi concluzionă:

          — Frumoase perspective ne aşteaptă la Braşov: un om care ne poate opri inima doar cu o privire.

          Oftă adânc, apoi arătă iar spre hârtie:

          — Şi ceilalţi cine sunt?

          — Alt nume de pe listă este Zoia Ivanovna, protagonista unei minuni care a avut loc în anul 1956, în orăşelul Samara, din Uniunea Sovietică. A fost făcut şi un film de succes după acest caz. Se pare că, în luna decembrie a anului 1956, în timpul sărbătorilor de iarnă, această tânără, supărată că prietenul ei a fost reţinut la muncă, a dat jos de pe perete icoana sfântului Nicolae şi a dansat cu ea. A fost pedepsită de sfânt şi a rămas înţepenită 128 de zile fără să mănânce şi fără să bea apă. După această perioadă şi-a revenit şi a căpătat puteri vindecătoare, dar a fost ascunsă de autorităţile comuniste într-un sanatoriu de boli mintale.

          — Şi de unde făcea rost Miciurin ăsta de ADN-ul acestor oameni?

          De data asta răspunse chestorul Nistorescu:

          — Dacă presupusele lui legături cu fostul KGB sunt reale, aspectul ăsta nu ar trebui să fie o problemă. Problema ar fi următoarele două nume de pe listă: Uri Geller şi… Iosif Vissarionovici Stalin.

          Privi calm spre feţele consternate din jurul mesei, apoi adăugă:

          — Pe listă mai erau încă şase nume, cel puţin, aşa că situaţia nu este deloc îmbucurătoare. Nu ştim cine sunt, dar dacă sunt de calibrul primilor patru, nu stăm deloc pe roze. Aştept de la dumneavoastră idei şi propuneri. Va trebui să-i găsim pe aceşti copii şi să vedem ce putem face pentru ei. Acum trebuie să fie adulţi, în jur de 30-35 de ani, şi este bine să fim lângă ei atunci când se vor activa aceste… cum să le zic? Talente, abilităţi. Oricum, va trebui să găsim o cale să-i integrăm. Şi este mai bine să-i găsim noi, înaintea altora.

          — Care altora? întrebă Spiridon.

          Domnul Marcu ridică dezolat din umeri:

          — Nu ştim nimic sigur, dar putem presupune că toţi cei care au lucrat cu Miciurin au murit în vâltoarea evenimentelor din Braşovul anului 1989. Dar dacă nu au murit? Dacă s-au dus în Est sau în Vest, să-şi vândă secretele?

          Privi spre ceilalţi şi, văzându-le ochii măriţi de curiozitate, continuă:

          — Imaginaţi-vă numai că, în zbuciumata Rusie de azi, s-ar răspândi zvonul că undeva există un om viu, în carne şi oase, obţinut din ADN-ul lui Stalin. După ochii mari pe care îi faceţi, înţeleg că aţi priceput ce s-ar întâmpla în acest caz.

          În încăpere se aşternu o tăcere mormântală şi fiecare încerca să şi-l închipuie pe Iosif Vissarionovici Stalin plimbându-se, cu mustaţa lui impunătoare, pe strada Republicii din Braşov.

          Oftând, chestorul Nistorescu sparse în cele din urmă tăcerea:

          — Cândva am prevăzut că o astfel de posibilitate ar putea să apară, aşa că am pregătit un plan de urgenţă.

          Captând atenţia tuturor continuă:

          — Ţinând seama că dimextrozina nu este toxică şi că nu are niciun efect asupra unor oameni obişnuiţi, ne-am gândit că am putea s-o adăugăm în reţeaua de apă potabilă, astfel încât să forţăm apariţia celor pe care s-au făcut experienţele.

          — Stai aşa! îl opri Spiridon. Eşti sigur că nu are efecte adverse asupra oamenilor?

          — În cadrul experienţelor făcute de Miciurin s-a dat unui om obişnuit să bea o jumătate de litru de dimextrozină. A făcut o diaree moderată, care a trecut de la sine după numai o zi.

          Spiridon îşi cuprinse tâmplele în palme şi le masă cu putere, apoi întrebă:

          — Şi credeţi că putem face faţă la 20-30 de oameni, despre care nu ştim ce puteri şi gânduri ar putea căpăta prin ingerarea dimextrozinei?

          Domnul Marcu şi chestorul Nistorescu au făcut un schimb de priviri şi au ridicat amândoi din umeri:

          — Nu ne putem gândi la altă soluţie, spuse în cele din urmă chestorul Nistorescu. Ai altă idee? întrebă el.

          — Păi, să vedem, spuse gânditor Spiridon. Aveţi un plan la scară mare al Braşovului?

          Domnul Marcu se ridică şi se duse spre dulapul cu documente, de unde reveni cu o hartă la scară mare a Braşovului.

          O desfăşură pe masă, în faţa lor, şi spuse:

          — O avem pregătită încă de când am aflat de Miciurin. Este actualizată la zi.

          Spiridon nu-l mai asculta, ci privea concentrat harta.

          — Uite-aici! arătă el un cartier al Braşovului. Cartierul Valea Cetăţii, numit şi Răcădău. Este suficient de izolat faţă de restul Braşovului şi, probabil, are şi alimentarea cu apă separată.

          Înconjură cu un marker cartierul şi adăugă:

          — Pe de altă parte, este situat în partea opusă a locului în care se află Branul, aşa că putem presupune că, dacă s-au îndreptat spre Braşov, doar câţiva din cei 30 de copii au ajuns în acest cartier. Copiii străzii – pentru că mai mult ca sigur asta au ajuns copiii de la Bran – se stabilesc, de obicei, pe lângă gări şi pieţe, nu în cartiere izolate, deci nu ar trebui să avem probleme deosebite în Răcădău.

          Ceilalţi priveau ţintă harta, iar chestorul Nistorescu spuse:

          — Da, asta este o treabă ce se poate face. Imediat după sărbătorile de iarnă, trecem Răcădăul pe dimextrozină. Dar asta înseamnă ca voi să fiţi deja acolo, să preîntâmpinaţi orice problemă. Am să vă fac rezervare tot la pensiunea Crizantema. Cred că v-aţi obişnuit deja cu locul.

          S-au despărţit, nu înainte de a-şi ura cuvenitele felicitări care se spun cu ocazia sfârşitului de an. În ciuda cuvintelor festive, atmosfera era mai degrabă sumbră şi Spiridon avea o vagă bănuială că nu atât umbra lui Stalin, care apăsa asupra lor, era cea care îi îngrijora, cât celelalte şase nume care nu se mai puteau citi pe listă.

         

         

          Capitolul 2

         

          Crima din Lodea

         

          Până la urmă groaznica crimă din Lodea s-a dovedit, în final, a fi un banal omor prin imprudenţă, dar ca Brigada Omucideri să scoată adevărul de la puţinii martori, a durat nu mai puţin de trei zile. Bărbatul de peste şaptezeci de ani a fost găsit mort pe una din străduţele ce mărgineau unicul complex comercial din Lodea, un orăşel aflat la vreo douăzeci de kilometri de Braşov.

          În Lodea nu mai fusese înregistrată o crimă de peste douăzeci de ani şi, chiar dacă muntenii care îl locuiau erau oameni aprigi la mânie, de obicei îşi rezolvau conflictele cu pumnii şi picioarele şi, numai rar de tot, apelau la câte o bâtă moştenită de la străbunii lor ciobani.

          De aceea, atunci când a convocat echipa criminalistă pentru a se deplasa la locul crimei, comisarul-şef Vasile Câmpeanu era foarte sceptic. Mai fusese solicitat şi altădată la crime care erau cu totul altceva, dar făcute să pară drept crime din diferite motive. Principalul martor al crimei era o femeie în vârstă de peste optzeci de ani, care nu mai vedea prea bine, dar susţinea sus şi tare că doi oameni l-au atacat pe bietul bătrân şi l-au lovit cu bâtele. A văzut toată scena de la geamul ei şi, cu toate că locul nu era luminat, ea era ferm convinsă că aşa s-a întâmplat. Stătea până noaptea târziu la geam, pentru că nu putea dormi de gălăgia pe care o făceau beţivii cartierului care se certau uneori şi câte o jumătate de noapte pentru motive numai de ei ştiute, împiedicând-o pe ea în acest fel să doarmă.

          Doctorul Rizescu era pe de altă parte ferm în concluzii: moartea se datora unei unice lovituri la cap, pe care victima o căpătase în cădere. Dacă fusese împins sau nu de cineva, asta urmau să afle membrii echipei omucideri. Bătrâna de optzeci de ani era şi ea fermă în ceea ce afirma, ba chiar a dat şi o declaraţie în acest sens.

          După câteva zile de căutat în stânga şi-n dreapta, lucrurile au părut în cele din urmă să se lămurească: bătrâna doamnă şi-a petrecut toată noaptea cu pricina la un nepot de-al ei, aflat în cealaltă parte a oraşului. S-a vădit că nu stătea prea bine nici cu ochii şi nici cu memoria. Apoi au apărut şi trei martori care, cam fără voie, au recunoscut că au asistat la aşa-zisa crimă. Era vorba de doi oameni ai străzii, care îşi petreceau timpul cerşind pe lângă complexul comercial. Aceştia obişnuiau să-şi cumpere apoi câte o sticlă de băutură ieftină, din care beau până târziu în câte o scară de bloc sau deasupra unei guri de canal care le oferea puţină căldură. Erau prieteni de când se ştiau şi, tot de când se ştiau aveau un joc al lor, pe care cei din jur nu îl înţelegeau prea bine: atunci când în sticlă mai rămâneau numai câţiva stropi de băutură, se prefăceau că se ceartă şi se împingeau ca să ajungă la ultimele picături din preţiosul lichid. În seara cu pricina lucrurile nu s-au petrecut altfel. Atât că peste zi fusese cald, zăpada se topise şi odată cu venirea serii a îngheţat şi s-a transformat în polei. Polei care i-a fost fatal unuia din bătrânii boschetari: din brânciul pe care i l-a dat bătrânul lui prieten, a alunecat şi a dat cu capul de bordură, şi a murit pe loc.

          Comisarul Ovidiu Brumaru confirmă faptele. Reuşise să preleveze de pe sticla pentru care se certau cei doi bătrâni două rânduri clare de amprente, aşa că Pascu Vasile, cum se numea bătrânul prieten al victimei, fu dat în urmărire. Lucru destul de greu pentru că bătrânul nu avea un domiciliu stabil, iar singurele rude erau plecate de ani buni în străinătate. A început o căutare febrilă şi, într-un târziu, a fost găsit cu totul întâmplător, după câteva zile de căutări intense, în beciul unei mori părăsite aflată undeva în afara localităţii.

          La întâlnirea de analiză a cazului comisarul-şef privi la inspectorul-şef Brumaru cum pregătea puţinele probe ale cazului pentru procuror şi în cele din urmă spuse:

          — Crima asta, care nu a fost crimă, parcă mi-a stârnit cheful pentru ceva mai complicat, care să ne pună cu adevărat talentele la lucru.

          Inspectorul Dăciulescu Alina făcu o grimasă:

          — Aveţi grijă ce vă doriţi, domnule comisar-şef! Ieri m-am întâlnit în Piaţa Sfatului cu domnul Radu Diaconu. Părea că se plimbă fără scop, dar privea atent cu ochii în toate părţile. Ca de obicei.

          — Cine naiba este Radu Diaconu? întrebă comisarul-şef încercând să-şi amintească.

          — Unul din detectivii din Bucureşti. Colegii lui îi spuneau Malamutul. Dacă vă aduceţi aminte, într-un final am ajuns şi noi să-i spunem aşa.

          Câmpeanu îşi masă fruntea gânditor, privind fix la Alina.

          — Ce naiba ar putea căuta Malamutul în Braşov?

          — Nu ştiu, dar din câte mi-a spus este însoţit de şeful lor, domnul Spiridon, şi de Pisica. Locuiesc tot la pensiunea Crizantema.

          — Îmi aduc aminte de ea. Este cea care a împuşcat Vampirul în umăr.

          Comisarul Ovidiu Brumaru terminase de aranjat probele şi se întoarse spre ei:

          — Poate că au venit pur şi simplu la schiat.

          Comisarul-şef scutură din cap:

          — Se vede că nu eşti din oraş. În perioada asta a anului, imediat după sărbătorile de iarnă, locurile de cazare sunt la fel de ieftine în Poiană ca şi în oraş. Dacă ar fi venit pentru schiat, precis s-ar fi cazat direct în Poiană.

          Tânăra se prefăcu preocupată de un pix căruia îi sărise arcul, apoi spuse gânditoare:

          — Ştiţi ce mi s-a părut interesant?

          Văzând că a captat atenţia tuturor adăugă:

          — A spus că, dacă cumva se întâmplă ceva mai ciudat, acum ştim unde să-i găsim.

          — Ce naiba ar putea să se întâmple aşa de ciudat, încât să avem nevoie de ajutorul lor? întrebă comisarul, dar niciunul dintre cei prezenţi nu i-au răspuns pentru că întrebarea lui nu părea să aştepte un răspuns.

          După evenimentele de la sfârşitul anului trecut când, fără îndoială, echipa de detectivi sosită de la Bucureşti a fost de un real folos, comisarul-şef  Câmpeanu a fost felicitat, inspectorul principal Ovidiu Brumaru a fost avansat comisar, iar – spre marea ei bucurie – subinspectorul Dăciulescu Alina a fost şi ea avansată, înainte de termen, la gradul de inspector, scăpând astfel de glumele colegilor. Echipa criminalistică a fost păstrată, dar redusă la numai cinci membri, urmând ca acest efectiv să poată fi suplimentat în orice moment, dacă împrejurările o cereau. Bineînţeles că au discutat şi despre cei trei detectivi. Mai ales despre Spiridon, a cărui performanţă referitoare la modul cum a dărâmat zidul şi la care au fost cu toţii martori, nu şi-o puteau explica în niciun fel. Până la urmă au ajuns la concluzia că, probabil, era vorba despre un stimulent nou şi  cei de la agenţia de detectivi au făcut cumva rost de el pe sub mână. Nu doreau să discute prea mult pe această temă, mai cu seamă că, una peste alta, toate se aranjaseră destul de bine pentru ei.

          Comisarul Brumarul îl luă pe inspectorul Budeanu să-l ajute să ducă probele şi, pentru că cel de-al cincilea membru al echipei – inspectorul Vladimir Crăciun – lipsea, comisarul-şef îi spuse Alinei:

          — Din câte am văzut, fata asta căreia îi spuneau Pisica avea un pic de simpatie pentru tine.

          — Aşa mi s-a părut şi mie, recunoscu cu o jumătate de gură inspectorul.

          — Departe de mine gândul să te pun să-i spionezi, dar n-ar strica să te duci pe la pensiunea unde s-au cazat şi să o inviţi la schi şi s-o tragi puţin de limbă.

          — Nu ştiu să schiez, spuse subinspectorul Dăciulescu Alina cu un zâmbet vinovat.

          — Atunci cheam-o într-un bar, la un film sau unde vă duceţi voi, fetele de vârsta asta, când ieşiţi în oraş. Am o presimţire neplăcută în legătură cu prezenţa lor aici.

          Tânăra fată acceptă în cele din urmă, dar se vedea pe faţa ei că nu o făcea cu dragă inimă.

(va urma)

          

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts