GSF55 banner 01-650

Capitolul 3

         

          Sfântul din Răcădău

 

          Anton Vlădăreanu se trezi mai devreme decât în alte dimineţi, deşi nu ar fi putut spune de ce. De când se pensionase, cu ani buni în urmă, nu i se mai întâmplase aşa ceva. Rămase în pat câteva minute lungi, încercând să-şi dea seama ce anume l-a trezit. Nu era miercuri, deci nu era maşina de gunoi, cea care îl trezea cu noaptea în cap din cauza malaxorului vechi şi zgomotos al maşinii, sau muncitorii de la salubritate care trânteau de pământ, cu o plăcere sadică, tomberoanele goale. Şi totuşi era cinci dimineaţa, cu aproape o oră mai devreme decât se trezea el de obicei, iar lumina dimineţii abia îşi strecura primele raze prin geamul de la dormitor, acoperit cu o perdea veche de când lumea şi decolorată de soare. Nu îl durea nimic, deşi se aştepta de la o zi la alta să-l apuce şi pe el bolile de care se plângeau cei care se pensionaseră odată cu el.

          Îi mai întâlnea ocazional, sâmbăta sau duminica, în parcul de lângă fosta uzină. Nu făceau nimic altceva, între două partide de table sau de şah, decât să se plângă unul altuia de bolile pe care le aveau. Nu de puţine ori făcea greşeli intenţionate ca să încheie mai repede o partidă de şah şi să plece înainte de a-i veni rândul să-şi povestească viaţa sau durerile pe care ar fi trebuit să le aibă şi nu le avea. Pleca grăbit şi parcă ruşinat pentru starea de sănătate pe care o afişa la cei şaptezeci de ani împliniţi. Se uita uneori la fiecare în parte, atunci când nu se simţea observat, şi nu-i venea să creadă că timpul trecuse aşa de crud peste ei, lăsând urme atât de vizibile. Cu cei mai mulţi dintre ei lucrase în aceeaşi secţie şi, zeci de ani, îi văzuse zilnic, aşa că schimbările imperceptibile de care sufereau nu păreau atât de flagrante pe vremea când se întâlneau mai des. Dar după ce s-au pensionat cu toţii, i-a întâlnit mai rar şi schimbările pe care le observa la ei de la o întâlnire la alta i se păreau de-a dreptul catastrofale. Mai ales primăvara, după ce nu mai ieşiseră în parc luni în şir, abia îi mai recunoştea. Bărbaţi bine, pe care i-a invidiat, în taină, toată viaţa pentru succesul lor la femei, apăreau primăvara păşind greoi, sprijiniţi în baston, iar surâsul lor, altădată atât de cuceritor, era de-abia o amintire. Pielea de pe faţă lăsată, ridurile şi părul rărit, petele maronii care se întindeau pe mâinile şi feţele lor l-au făcut în cele din urmă să renunţe la întâlnirile din parc. Nu că la el nu ar fi fost prezente semnele bătrâneţii, dar parcă nu erau aşa de multe, parcă nu făcea atât de mult caz de ele şi, oricum, nu le vedea decât arareori, când trecea prin faţa oglinzii.

          Ce l-a îndepărtat cu totul de ei a fost faptul că în ultimul timp nu mai suporta sfaturile lor în legătură cu pensia lui micşorată, de parcă ar fi fost toţi mari avocaţi, nu frezori sau strungari pensionari, la fel ca şi el. Adevărul era că, după controlul care a avut loc acum vreo trei ani la Casa de Pensii, numai lui i-a fost micşorată pensia. Motivul era unul extrem de simplu, pentru cei care efectuaseră controlul: aproape jumătate din anii în care cotizase nu erau de găsit şi pace. Ceruse lămuriri, după ce îşi văzuse pensia înjumătăţită, şi aflase că toţi anii în care figurase ca lucrând la Secţia Specială nu mai apăreau nicăieri. Uneori îşi mai amintea ca acum ziua în care inginerul acela militar venise, însoţit de şeful secţiei, în atelierul de strungărie.

          — Vă rog să reţineţi că îl vreau pe cel mai bun om pe care îl aveţi, precizase militarul cu un ton care nu admitea replică.

          Nu a fost nevoie să întrebe care era acela, deoarece toate privirile din atelier s-au întors ca la o comandă spre el. Mulţi l-au invidiat pentru că mergea la un salariu mai mare, dar uite că, după ani de zile, blestemele şi invidia lor l-au ajuns din urmă. Secţia Specială unde a fost transferat avea un regim special, militarizat, şi toate documentele erau, mai mult sau mai puţin, secrete. Cine ştie ce or fi avut de ascuns cei de la Secţia Specială, destul că după ani de zile în care nu s-a întâmplat nimic în cele din urmă actele care îi dovedeau vechimea au fost pierdute, distruse şi nimeni nu mai ştia nimic de ele. Se putea face reconstituirea vechimii după declaraţiile a doi martori, dar uite că cei doi sau trei oameni pe care îi cunoştea din Secţie nu mai erau de găsit, iar când s-a dus la locul unde fusese, pe vremuri, fosta Secţie Specială, n-a mai găsit acolo decât câmpul şi câţiva excavatorişti care săpau fundaţia unor viitoare blocuri. Bani să angajeze un avocat nu avea, aşa că îi mulţumea lui Dumnezeu că nu trebuia să dea din pensia înjumătăţită pe la doctori. Dacă o cheltuia cu grijă, îi ajungea şi pensia lui ciuntită. După ce plătea gazul, apa, curentul şi întreţinerea, mai rămânea cu destui bani, din care îşi putea cumpăra câte ceva de mâncare. Nu-i rămânea nici măcar un bănuţ să îşi pună deoparte, pentru zile mai grele sau pentru un avocat, aşa cum plănuise după ce i se micşorase pensia.

          S-a angajat atunci îngrijitor la o asociaţie de locatari, să aibă grijă de tomberoanele de gunoi, pentru că oamenii aruncau mereu gunoaiele pe lângă containere. Puţina mândrie care îi mai rămăsese îl făcuse să aleagă o asociaţie de proprietari tocmai în partea cealaltă a oraşului, ca să fie sigur că nu îl întâlneşte niciun cunoscut. Şi totuşi, chiar în prima lună de lucru, îl întâlnise la gunoaie pe un fost frezor de la secţia lui. De vreo trei ori s-au salutat şi au vorbit numai banalităţi, apoi fostul lui coleg de secţie  n-a mai putut răbda şi a răbufnit:

          — Ai văzut ce-ai păţit dacă ai vrut să-i faci bombă atomică lui Ceauşescu!?

          A rămas pur şi simplu blocat şi a fost nevoie de încă două, trei întâlniri ca să afle tot adevărul. După plecarea lui de la secţia de strungărie, cazul lui a fost dezbătut pe toate părţile de foştii lui tovarăşi de muncă, mai ales că Secţia Specială era localizată în afara oraşului şi era păzită zi şi noapte de soldaţi. Unul dintre ei, care auzise câte ceva, a venit cu ideea că acolo se fabricau, în cel mai strict secret, componente pentru centrala nucleară de la Cernavodă şi, bineînţeles, piese pentru bomba atomică a lui Ceauşescu, de care se vorbea mereu la Europa Liberă. Nici n-a fost nevoie de mai mult, mai ales că, atunci când se întâlneau cu Anton şi-l întrebau ce face, acesta, cu gândul la teancul de hârtii pe care le semnase, era nevoit să fie foarte evaziv pentru a scăpa de întrebările lor. Adevărul era că nici el nu ştia la ce urmau să fie folosite piesele pe care le strunjea: primea cotele pieselor şi termenele de predare şi încerca să respecte cu sfinţenie şi unele, şi altele, motiv pentru care toată lumea era mulţumită de el.

          Totuşi, un episod l-a pus pe gânduri când, într-o dimineaţă, a fost anunţat că trebuie să meargă la un laborator specializat, în vederea unor analize. Unele dintre piesele la care lucra se întorceau, uneori, cu uşoare urme de radioactivitate şi era mai bine să fie precauţi şi să evite orice pericol. A fost transportat cu o maşină cu geamurile vopsite şi, după câţiva kilometri de drum accidentat, au ajuns la un laborator unde un medic ciudat, cu un uşor accent rus, i-a făcut o mulţime de analize. Medicul a părut mulţumit de rezultate, dar preventiv i-a fost făcută şi o injecţie. „Numai preventiv, dragă tovarăşe” l-a liniştit medicul cu accentul lui ciudat, pe care nu l-a mai văzut niciodată. Cum, după numai câteva ore, locul unde i-a fost făcută injecţia a căpătat o uşoară culoare roşie, o vreme a fost îngrijorat, dar, pentru că a doua zi nu mai avea nimic, după un timp a uitat cu totul de episodul cu pricina.

          Chiar şi Veronica, soţia lui, fusese mulţumită de noul lui salariu, dar tot nu se putea abţine şi îl mai trăgea din când în când de limbă. Exact cu trei zile înainte să moară în explozia din secţia de Turnătorie, îl întrebase din nou despre munca lui şi el i-a explicat cât a putut el mai bine că strunjeşte tot un fel de arbori cotiţi, ca şi înainte, doar că nu mai face muncă de serie, ci numai prototipuri, care veneau înapoi deteriorate ca de foc sau de explozii şi el trebuia să facă altele, puţin mai mari sau mai mici, după cum primea cotele de la inginerii militari. Biata Veronica murise fără să fie lămurită şi fără să fie convinsă că nu îi ascunde adevărul. Copii nu avuseseră, deşi au fost ani întregi pe la doctori atât el, cât şi ea. Chiar în noaptea cu pricina îşi schimbase tura cu o colegă de la Turnătorie pentru a fi liberă a doua zi, să meargă la un popă să-i citească. Nu a mai apucat şi, în timp ce conducea pe ultimul drum sicriul de zinc, sigilat, în care se odihnea ce mai rămăsese din ea, el nu se putea gândi decât la dorinţa ei de a avea copii.

          Gândul la Veronica îl făcu să-şi dea seama imediat de ce se trezise: în casă mirosea a scorţişoară. Fără îndoială, în toată casa se simţea un puternic miros de scorţişoară şi se ridică grăbit, ca şi cum l-ar fi împins cineva de la spate. Se duse drept în bucătărie şi deschise uşa, dar mirosul nu era mai puternic acolo, ca în restul apartamentului. O clipă se aşteptase să vadă masa plină de cornuleţe cu scorţişoară, aşa cum numai Veronica le ştia prepara. Puţin dezamăgit, porni curios prin apartament să identifice sursa mirosului, dar nu părea să fie în nicio parte mai puternic decât în alta. Intră în sufragerie şi deschise larg geamurile cu gândul să aerisească. În ciuda aerului proaspăt al dimineţii, mirosul parcă se înteţi.

          „Dacă ar mai trăi biata Veronica, ar spune că miroase a smirnă şi tămâie“, gândi el cu tristeţe, „şi precis ar mai da o fugă la biserică”.

          Se opri între cele două geamuri din sufragerie, unde avea pusă o oglindă mare, şi se privi pe îndelete, pentru prima dată după mult timp. Părul i se rărise şi lui, iar faţa i se stafidise. Acolo unde altădată erau muşchi şi piele întinsă, acum nu mai avea decât piele scofâlcită şi căzută.

          „Poftim, Veronico, acum am ajuns să semăn cu unul din sfinţii de pe icoanele tale” se gândi el privind peretele plin cu icoane, lăsate în urmă de soţia lui. După moartea ei nu se îndurase să le dea jos, cu toate că nu era deloc religios. Ba chiar a aprins de câteva ori, mai mult în amintirea ei decât a sfinţilor care îl priveau încruntaţi, candela aşezată la loc de cinste. O aprinse şi acum, privind în treacăt la sfântul din icoana de deasupra candelei: era sfântul Nicolae şi îi trecu prin minte că, dacă ar fi avut şi un pic de barbă, ar fi arătat exact ca sfântul.

          „De acum pot să mă duc iar liniştit în parc“, îşi spuse el, uimit de câte transformări observase dintr-odată, şi intră în baie să se spele şi să se bărbierească, pentru că, dacă cheliei nu avea ce să-i facă, începutul de barbă putea să-l dea jos fără probleme.

          Chiar dacă munca lui la containerele de gunoi era nenormată – „vii când vrei, pleci când vrei, dar pe lângă gunoi să fie tot timpul curăţenie lună“, îi spusese administratorul asociaţiei care îl angajase –, îşi pregătea drumul spre locul de muncă la fel de atent ca atunci când lucra la uzină sau la Secţia Specială. Pe drum, cum era nevoit să ia troleibuzul până în capătul celălalt al oraşului, încerca să se îmbrace cât mai bine, ca să nu atragă atenţia asupra lui, iar atunci când ajungea la containere se schimba în salopetă.

          Lăsă geamurile de la sufragerie larg deschise, cu gândul că poate se va aerisi până când se va întoarce de la muncă. Locuia la etajul trei, aşa că nu risca să-l lase alţii, mai nevoiaşi ca el, fără puţinele lucruri din apartament. Afară era cald pentru luna ianuarie, era frumos şi oameni tineri se grăbeau pe lângă el, care la lucru, care la şcoală. Staţia troleibuzului era numai la vreo trei străzi distanţă de blocul în care locuia şi, dacă troleibuzele ar fi circulat ceva mai regulat ar fi fost tare bine. Mai ales iarna, când aştepta câte un sfert de ceas interminabil să apară cutia veche şi zăngănitoare a troleibuzului, tare grea i se mai părea aşteptarea. Nu că înăuntru ar fi fost cu mult mai cald, dar măcar nu bătea vântul. Vara, nu era nici frigul şi nici vântul problema, ci aglomeraţia şi căldura. Părea că toată lumea are de mers undeva dimineaţa, cu troleibuzul, şi de multe ori abia, abia îşi găsea un loc pentru jumătatea de oră cât avea să-l zguduie troleibuzul de-a lungul oraşului.

          Nici în dimineaţa asta nu a fost altfel şi, după ce urcă, a fost mulţumit că a găsit un loc chiar lângă uşă. După ce se aşeză, îşi prinse în braţe sacoşa şi după numai câteva minute simţi iar mirosul de scorţişoară. Sau poate de tămâie… Şi nu l-a simţit numai el, pentru că cineva, cu vreo trei locuri mai în faţă, întrebă plin de năduf:

          — Cine naiba s-a parfumat aşa de tare în aglomeraţia asta?

          Nu răspunse nimeni, dar toţi au început să tragă ostentativ aer pe nas, încercând să depisteze sursa mirosului. Părea să vină de peste tot şi de nicăieri, aşa că în cele din urmă au abandonat căutarea. După o vreme, o femeie de lângă el a tras concluzia:

          — Bine măcar că miroase frumos! Acum câteva zile s-a urcat unul lângă mine care mirosea a tomberon.

          Un cor de voci aprobatoare a încheiat episodul şi troleibuzul şi-a continuat drumul zăngănitor. Pe la a treia sau a patra staţie s-a urcat o femeie cu un copil de vreo şase-şapte ani  care era atât de palid, încât Anton se ridică şi-i cedă locul.

          — Mulţumesc, spuse femeia cu glas stins, apoi continuă, parcă jenându-se de cei din jur. Are boala copiilor şi, după cum se arată, în curând s-ar putea să aibă o criză.

          Copilul nu părea foarte conştient de ce se întâmplă în jurul lui şi închidea mereu ochii, dar nici când îi avea deschişi nu părea să vadă multe. Erau nişte ochi goi, iar Anton îşi aminti că văzuse o pereche la fel, cu mulţi ani în urmă, la un coleg de serviciu, care suferea de aceeaşi boală. Fusese lângă el odată chiar când îl apucase criza şi, spre ruşinea lui, se îndepărtase grăbit, oripilat de ochii aceia goi, în care nu se putea citi nimic, de gemetele necontrolate ale omului, care îşi muşcase limba şi se scăpase pe el până să apuce cineva să-i dea vreun ajutor. Când copilul de lângă el începu să tremure şi să-şi dea ochii peste cap, femeia şopti vinovată:

          — Astăzi nu i-am dat carbamazepina, că îl duc să-i fac analizele şi mi-a zis doctorul să nu-i dau pastilele.

          Anton nu a auzit nicio voce care să-i şoptească să ajute copilul, aşa cum i s-a părut după ce totul a trecut, dar, simţindu-se poate vinovat de vechea întâmplare, a spus cu o voce hotărâtă:

          — Trebuie să-i facem loc aici, între scaune, să se întindă.

          Când pe copil l-a apucat criza cu adevărat, era deja întins între scaune, pe o bluză de salopetă pe care Anton o scosese la timp din sacoşă. I-a pus un pantof sub cap ca să nu se lovească din cauza spasmelor, a scos o batistă din buzunar şi a şters spumele de la gura copilului, apoi i-a aşezat între dinţi tocul de piele al ochelarilor. După o vreme, fără să ştie de ce, s-a aplecat peste copil şi i-a prins capul în mâini, masându-l uşor, şi încetul cu încetul copilul s-a liniştit.

          — Asta a fost scurtă, a spus femeia uşurată. De obicei are câte două crize pe zi şi ţin mult mai mult.

          După numai câteva minute copilul deschise ochii mari şi limpezi precum cleştarul şi îşi fixă privirea asupra lui Anton.

          — Mulţumesc, şopti el stins şi asta fu cea mai mare răsplată pentru Anton.

          Îi mulţumi şi femeia, apoi, la următoarea staţie, mama şi copilul coborâră. Multă vreme Anton privi pe geam şi văzu cum copilul îi face semne largi cu mâna. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simţea oarecum în atenţia celor din jurul său şi chiar nu voia asta. Îşi puse înapoi salopeta în sacoşă şi coborî cu o staţie mai repede. Voia să meargă pe jos ca să-şi limpezească mintea. Şi să se gândească la întâmplarea tocmai încheiată. Nu-i plăceau spitalele, bolnavii şi nici bolile şi îşi aduse iar aminte de fostul lui coleg şi de graba cu care se îndepărtase de el. Îi fusese milă şi atunci, dar dezgustul sau poate că numai dorinţa de a nu fi implicat, îl făcuse să se îndepărteze, lăsându-i pe alţii, mai pricepuţi, să-l ajute. Astăzi a fost cu totul altceva: astăzi el se simţea priceput şi nu i-a mai fost silă nici de spuma care îi ieşea copilului din gură şi nici de scrâşnetul teribil al dinţilor.

          Ajunse între blocurile de ale căror gunoaie avea grijă şi descuie mica gheretă unde îşi ţinea lopeţile. Se schimbă în salopete, apoi luă lopata şi începu să încarce gunoaiele aruncate peste noapte pe lângă containere. La una din şedinţele ţinute cu toţi administratorii de asociaţii, care foloseau acelaşi loc pentru gunoaie, s-a crezut că se poate renunţa la serviciile lui.

          — De ce să-i dăm o grămadă de bani unui om să pună gunoaiele în containere când, cu puţină educaţie civică, fiecare locatar ar putea să le aşeze direct unde trebuie?

          A fost concediat şi cutiile poştale ale blocurilor din jur s-au umplut de fluturaşi chemând la responsabilitate civică. Peste trei zile l-au rechemat, pentru că locatarii se simţeau acum îndreptăţiţi să lupte, în felul lor, împotriva sistemului şi lăsau absolut toate gunoaiele lângă containere. I-au mărit puţin salariul şi i-au plătit abonamentul la troleibuz pentru că lumea se obişnuise cu el şi, în curând, totul a reintrat în normal. Îşi făcuse şi vreo câţiva prieteni: două mâţe, care păreau a fi de rasă după blana mătăsoasă pe care o aveau şi după ochii albaştri, dar mai ales după mofturile pe care le făceau când venea vorba de mâncare. Răscolea câte o oră întreagă prin containere până să găsească ceva să le convină. Într-o vreme ajunsese să le cumpere câte o conservă, două cu mâncare pentru pisici, numai să nu le mai vadă cum îl privesc cu un reproş ascuns în ochii lor de un albastru glacial. Şi chiar şi atunci se simţea ca un servitor admis, după multe străduinţe, să servească masa unor prinţese de neam înalt. În timp ce le punea mâncarea în farfurii, mulţumea cerului că erau castrate, altfel nu ştia cum s-ar fi descurcat cu o liotă întreagă de pisoiaşi cu mofturi princiare.

          Erau şi vreo trei câini prin preajma containerelor, dar cu ei era cu totul altă treabă: părea că nu aveau nevoie decât de puţin apă şi mângâieri după urechi cât mai multe, pentru că mâncare păreau capabili să-şi găsească singuri.

          De vreo câteva luni se mai aciuase pe lângă el un ţigănuş la vreo zece-doisprezece ani. A venit la început să-şi încerce norocul la cerşit, dar Anton a început să râdă.

          — Păi, la unul ca mine ţi-ai găsit să ceri de pomană? De unde să-ţi dau, mă copile, că prin buzunarele mele bate vântul!

          A doua zi, văzându-l că insistă, l-a întrebat:

          — Dacă tot nu mergi la şcoală, de ce nu încerci să câştigi tu singur nişte bani, în loc să stai cu mâna întinsă? Eşti destul de mare… lumea o să-ţi mai dea câte ceva de milă un an, doi, cât mai eşti mic, dar după ce creşti nimeni n-o să se mai uite la tine şi nu o să-ţi mai dea nimic.

          L-a învăţat să strângă doze goale de aluminiu, au improvizat o mică presă, le turteau, apoi copilul le ciocănea cu un mic baros şi le ducea la un centru de colectare a metalelor. Aluminiul din doze era plătit destul de puţin: la un kilogram abia primea doi lei, dar, cum lumea din cartier bea destul de multă bere, în fiecare zi se adunau câteva sute de doze. L-a învăţat să aleagă cuprul din aparatele electrocasnice aruncate, care era plătit ceva mai bine, şi încetul cu încetul puştiul a prins un pic de cheag. Erau zile în care câştiga şi zece-douăzeci de lei. Într-una din zilele bune s-a întors parcă spăsit de la centrul de colectare şi a spus:

          — M-am întâlnit la centrul de colectare şi cu alţii copii care duc doze de aluminiu. Ei spun că-i dau omului de la gunoaie jumătate din bani… Dacă trebuie, îţi dau şi eu jumătate, numai să mă mai laşi aici.

          Anton a ridicat din umeri:

          — Mă Stelică, dacă nu ţi-am cerut până acum, n-o să-ţi cer nici de aici înainte. Mă bucur că mai am şi eu cu cine sta de vorbă cât e ziua de lungă. Numai să ai grijă ce faci cu banii… ajută-ţi familia sau pune-i deoparte, pentru că va veni o vreme când lumea poate n-o să mai aibă nevoie de aluminiul din doze.

          În ziua aceea, gândindu-se la întâmplările de peste zi, nu prea a avut timp de Stelică, dar acesta părea să ştie când să tacă şi când să vorbească, pentru că toată ziua a ciocănit îndârjit la dozele de aluminiu şi a adunat aproape zece kilograme.

          După-amiază, când să plece spre casă, Anton s-a spălat la robinetul din gheretă şi iar i s-a părut că simte mirosul de scorţişoară. A cercetat cu atenţie sacoşa în care îşi ţinea lucrurile, dar nu a găsit nimic suspect. I-a dat-o şi lui Stelică să o miroasă.

          — Nu miroase sacoşa, îl contrazise copilul. Mata miroşi, nea Antoane. Te-ai dat cu parfum. Ai vreo întâlnire? întrebă copilul râzând şi se feri de lovitura pe care Anton se prefăcu că vrea să i-o dea, în joacă.

         

          Capitolul 4

         

          Un căpcăun în depărtare

 

          Când Vasile Tudorache se visă prima dată pe treapta de la intrarea gării din Braşov, nu i se păru nimic ciudat în asta. Nu mai fusese prin gară de vreo cinci, şase ani, de când îşi condusese nişte rude la tren. Dar, într-un fel, era conştient că era doar un vis, aşa că i se părea normal să poată fi oriunde, fiindcă era doar un vis, nu? Mai puţin firesc i se păru să descopere că stătea aşezat pe o treaptă, pe un carton, undeva pe lângă intrarea în gară, sprijinit comod de unul dintre stâlpii clădirii. Alături o femeie vindea covrigi calzi şi, după modul în care se uita la el din când în când, cu o privire uşor complice, se vedea treaba că era obişnuită cu el acolo. După ce urmări ce se întâmplă în jurul lui, obişnuindu-se cu locul, îşi coborî privirea şi, spre uimirea lui, văzu că are la picioare un suport din lemn, ca un scăunel mai mic, iar alături o cutie plină cu creme de pantofi şi perii de toate felurile. Nu apucă să se gândească mai bine la asta, pentru că un pantof se şi ivi pe scăunelul din faţa lui, iar mâinile începură să i se mişte parcă fără să vrea cu o dexteritate pe care nu şi-o ştia. Abia când termină de lustruit pantofii ridică privirea şi văzu că de fapt îşi cunoştea foarte bine clientul, era un avocat din vecini, pe care îl mai întâlnea uneori, când ducea gunoiul, şi care tocmai îi arunca o bancnotă în cutie. Avocatul se uită la el uşor dispreţuitor şi îi spuse din mers, în timp ce se îndepărta:

          — Am auzit că eşti şomer, dar chiar nu ai găsit altceva de lucru? Asta mi se pare degradant pentru pregătirea dumitale.

          Abia după ce dădu colţul, Vasile se dezmetici, dar, cum nu mai avea cui să-i răspundă, îşi strânse înciudat cutia cu creme şi perii şi se pregăti să plece.

          — Gata pe ziua de azi? întrebă femeia cu covrigeii, cu un glas cântat, şi îi întinse un covrig cald.

          — Gata, spuse el, parcă dintr-odată obosit. La cum lucrez eu, îmi ajunge câte un client pe zi.

          Luă de la femeie covrigul călduţ şi, când se pregăti să muşte din el, se trezi brusc. Câteva momente visul păru atât de real, încât mai căută o vreme prin aşternuturi covrigul, apoi realiză că totul fusese doar un vis, aşa că îşi începu ritualul din fiecare dimineaţă, căpătat de când era şomer. Se spălă, se îmbrăcă şi se aranjă şi, cu toate că nu prea avea gunoi în găleată, mai puse câteva ziare vechi în ea, ca să pară plină, şi porni să ducă gunoiul, cu speranţa secretă că se va întâlni cu avocatul, deşi îşi dădea seama de absurdul situaţiei. Chiar dacă avea să-l întâlnească, avea să-l salute la fel ca ieri sau ca în alte dimineţi, că doar nu avea să se certe cu bietul om numai din cauză că acesta îi făcuse un reproş într-un vis. Totuşi, gândindu-se mai bine, îşi aduse aminte că avocatul chiar îl întrebase ceva cu o zi înainte, dar oricât îşi frământă mintea, nu îşi putu aduce aminte despre ce anume vorbiseră. Probabil că banalităţile  pe care le schimbă oamenii între ei în mod obişnuit, dar avu impresia că mai fusese ceva, aşa, ca un început de ceartă, lucru care îl făcuse să se uite lung după el atunci când s-au despărţit.

          „O să-mi aduc eu aminte până la urmă, dacă chiar o i fost ceva important“, mormăi el şi goli găleata într-unul dintre containerele înşirate de-a lungul unui zid, apoi trase puţin de timp, doar, doar se va ivi în cele din urmă şi avocatul, dar acesta nu-şi făcu apariţia. Se pregăti într-un târziu să ducă găleata înapoi în apartament, când văzu o femeie venind şi ea tot cu o găleată cu gunoi. Din câte i se părea, aceasta locuia pe aceeaşi scară cu avocatul, aşa că o întrebă:

          — Bună ziua! Avocatul ăla care locuieşte pe scară cu dumneavoastră… nu l-aţi văzut cumva azi?

          Femeia clătină din cap, în timp ce îşi golea găleata în container. Apoi păru să-şi amintească:

          — Aaa, vorbiţi de domnul Angelescu? Nu, nu l-am văzut… de fapt nu l-am mai văzut de vreo câteva zile. Da’ de ce întrebaţi de el? Vreţi să divorţaţi?

          Soţia lui era plecată de vreo trei, patru ani în Italia, la muncă, şi vecinii din cartier au aflat cu câteva luni înaintea lui că ea şi-a găsit pe cineva acolo şi că nu se mai întoarce în ţară.

          — Nu, nici vorbă, răspunse el oarecum înciudat. Dar l-am visat azi-noapte… Se făcea că îi lustruiam pantofi, răspunse el cu un ton pe care şi-l voia nepăsător.

          — Dacă îi spuneţi asta, precis o să vă ia mai ieftin la proces. Că am auzit că este tare scump. Dar, din câte am auzit, măcar nu pierde niciun proces, aşa că omul poate chiar îşi merită banii. Poate că o bagă la părăsire de domiciliu pe soţia dumneavoastră şi vă rămâne dumneavoastră apartamentul.

          În timp ce stăteau de vorbă, se auzi sirena unei salvări şi, după numai câteva minute, maşina opri exact în faţa blocului unde locuia avocatul.

          — Oare ce s-o fi întâmplat? se întrebă femeia şi îşi puse mâna la gură. Hai, să vedem!

          Nu mai aşteptă să vină şi Vasile după ea, ci o porni cu paşi grăbiţi spre  ambulanţă, şi începu să întrebe în stânga şi în dreapta astfel că, până ajunse şi el, era deja la curent cu toată întâmplarea.

          Ambulanţa venise chiar la avocat, care telefonase cu numai câteva minute în urmă anunţând că se simte foarte rău. Femeia ştia de mai multă vreme despre el că este bolnav cu inima şi că doctorii i-au interzis de ani buni să mai pledeze pe motiv că este o ocupaţie prea stresantă pentru boala lui, dar avocatul nu se îndura să se pensioneze. În numai câteva minute brancardierii au ieşit din bloc cu targa acoperită, şi toţi au înţeles că salvarea a ajuns prea târziu.

          După plecarea maşinii, majoritatea celor adunaţi acolo au rămas să întoarcă moartea avocatului pe toate părţile, iar Vasile, încă impresionat de coincidenţă, se întoarse să plece, când se auzi strigat de femeia cu care stătuse de vorbă mai devreme.

          — Domnule Tudorache… vă rog eu să nu mă visaţi la noapte! Sau, dacă tot mă visaţi, să nu îmi faceţi pantofii.

          Şi, în ciuda atmosferei încordate, toată lumea începu să râdă, deşi habar nu aveau de ce, iar femeia se apucă să le povestească despre visul lui.

          Abia când se îndepărtă suficient ca să nu mai audă râsetele celor rămaşi în urmă încercă să rememoreze visul, dar nu i se păru că ar fi fost nimic în el care să anunţe moartea iminentă a avocatului.

          — O simplă coincidenţă, îşi spuse el şi, după ce lăsă găleata de gunoi în casă, porni iar prin oraş, pe la firmele care aveau afişate locuri de muncă vacante.

          La fel ca în ultimele zile, nu găsi nimic, doar promisiuni vagi: „O să vă sunăm noi, dacă se iveşte ceva!“ îi spuneau toţi cei de la resurse umane. Se simţea inutil şi aproape bătrân, deşi de curând abia împlinise 33 de ani.

          Pe drumul de întoarcere îşi cumpără ceva de mâncare şi, când intră pe strada principală a cartierului în care locuia, avu senzaţia că toată lumea se uită ciudat la el.

          „Proasta aia de femeie, o fi spus la tot cartierul că l-am visat pe avocat înainte să moară“, se gândi el şi după ce intră în apartament trânti uşa, parcă puţin mai tare decât ar fi vrut.

          Îşi pregăti o masă frugală, apoi se aşeză la televizor şi urmări fără niciun chef o comedie clasică. Căută în frigider şi găsi un lichior de nuci, vechi de vreo trei luni. Mirosea cam ciudat, dar, din câte îşi aducea aminte, aşa mirosea şi când îi fusese oferit cadou, cu cine ştie ce ocazie. Bău două pahare mari, unul după altul, cu gândul să se ameţească şi să nu mai viseze pe nimeni în noaptea următoare.

 

          Capitolul 5

         

          Cum se naşte un căpcăun

         

          Dormi mai adânc ca niciodată. Se trezi spre dimineaţă, cu gura uscată de sete. Un timp cochetă cu gândul să se întoarcă pe partea cealaltă şi să-şi continue somnul. Era sigur că setea i se trăgea de la paharele de lichior dulce-amărui, pe care le băuse mai mult forţat şi, cum nu prea era obişnuit cu băutura, se pare că avea efecte ciudate asupra lui. Până la urmă nu mai rezistă, se dădu jos din pat, clătinându-se, şi bău pe nerăsuflate o cană mare de apă.

          „Bine, măcar aşa nu o să mai visez pe nimeni“, îşi spuse el cu o urmă de satisfacţie şi se prăbuşi înapoi în pat. După câteva minute o porni pe jos spre gară şi abia când ajunse lângă treptele pe care îl aşteptau cartonul şi cutia cu perii şi creme, îşi dădu seama că iar visează.

          — Ai întârziat azi, îl atenţionă femeia cu covrigeii.

          Vasile clătină din cap obosit.

          — Am băut cam mult aseară, spuse el spăsit.

          Dar se feri să-i spună că era vorba de numai două pahare de lichior. Chiar şi în vis îşi dădea seama că două pahare de băutură nu e o cantitate care să pună la pământ un bărbat ca el.

          — Se vede, spuse femeia, compătimitoare, şi îi întinse un covrigel cald.

          În vis se făcea că vremea trecea puţin mai repede decât în realitate, aşa că nu se miră când văzu că soarele era la un moment dat sus pe cer şi că pe lângă el au început să treacă tot mai multe perechi de pantofi, dar nimeni nu părea dispus să se oprească la el. „Poate am norocul să nu se oprească nimeni azi la mine“, îşi spuse el şi chiar atunci un pantof vişiniu, de damă, poposi pe suportul din faţa lui. Când ridică ochii nu fu prea surprins s-o vadă pe vecina de ieri, care îl privea cu reproş.

          — Şi doar te-am rugat ieri să nu-mi faci pantofii, spuse ea plină de obidă.

          Vasile căută în cutia cu creme şi răsuflă uşurat.

          — Oricum nu am cremă vişinie, aşa că o să-i şterg doar cu o cârpă.

          Femeia aprobă din cap fără să mai spună nimic şi, după ce Vasile termină de curăţat pantofii, urcă treptele spre gară, ţinând în mână un bilet de tren.

          — Crezi că ajută? întrebă femeia cu covrigeii şi Vasile ridică doar din umeri.

          Cât a depins de el, a făcut, îşi spuse, chiar şi când se trezi în patul lui, mai târziu ca de obicei. Mai bău o cană de apă, apoi se pregăti iar de patrularea zilnică pe la firmele din oraş. Tot fără succes, la fel ca în fiecare zi, aşa că atunci când reveni spre casă, îşi numără mărunţişul din buzunar cu mai multă grijă decât de obicei. Dacă vor mai urma câteva zile asemănătoare va trebui să accepte de lucru chiar şi cu ziua. Dar asta ar fi însemnat pentru el cu adevărat o degradare. Se întrebă la un moment dat într-o doară dacă nu ar trebui să ia de bun visul cu gara. În fond, ar scoate probabil atât cât să-şi asigure existenţa.

          „Mâine o să mă duc până în gară să văd ce şi cum“, îşi spuse el fără prea multă convingere şi intră în micul magazin alimentar din cartier, să-şi cumpere un pateu şi o pâine.

          Vânzătoarea de la chioşc era o fetişcană veselă, de vreo douăzeci de ani, care mereu glumea cu el, dar care acum îl privea cu ochii plini de spaimă, dar şi de o curiozitate nedisimulată.

          Îi dădu pâinea şi pateul, după care, învingându-şi spaima, întrebă cu glasul întretăiat:

          — Nea Vasile, azi-noapte ai visat pe cineva?

          Deşi era doar cu zece ani mai în vârstă ca ea, fata îi zicea de multă vreme „nene“, poate aşa, ca un fel de compromis, că doar nu era să-i zică „domnule“ unui şomer care mai lua pe datorie din când în când.

          — Vecina aia a ta are gura cam bogată, nu? Dar am visat-o azi-noapte şi i-am şters de praf pantofii, aşa, ca să se înveţe minte altă dată să mai vorbească prostii, spuse el vesel, încercând să o dea pe glumă.

          Loredana, aşa o chema pe fată, după cum scria cu litere de tipar pe eticheta de pe pieptul ei bogat, chicoti şi, profitând de faptul că erau numai ei doi în magazin, îi spuse:

          — Pe mine, dacă vrei, poţi să mă visezi, dar te rog să nu mă visezi că îmi faci pantofii. Mai bine visezi că îmi faci altceva, şopti ea şi, privind încă o dată spre uşă, să se asigure că nu vine cineva, îi luă o mână şi i-o lipi de unul dintre sânii ei tari.

          — Aşa ceva, de exemplu, spuse fata şi îi puse în punga cu pâinea şi pateul încă o ciocolată şi o sticlă de vin. Asta-i din partea firmei, spuse ea zâmbind şi îşi muşcă buzele provocator. Poate trec diseară pe la dumneata să bem un pahar şi să mai stăm de vorbă.

          Vasile ieşi buimăcit din micul magazin. De când se aflase că nevastă-sa nu mai vine din Italia, devenise destul de atrăgător pentru femeile din cartier şi asta în ciuda faptului că era şomer, cel puţin aşa îi spuneau vecinele lui. Şi poate că nu atât pentru o legătură permanentă, cât mai ales pentru câte o aventură ocazională  şi numai firea lui molcomă a făcut ca micul lui apartament să nu se transforme într-un adevărat bordel.

          Ajuns acasă, mâncă trei felii de pâine cu pateu, gândindu-se că, la câtă vâlvă se stârnise acum în jurul lui, ar fi putut lua orice pe datorie de la micul chioşc. Numai că ajutorul de şomaj venea tot mai târziu şi curând avea să se termine şi ăla, iar dacă Vasile ura ceva, ura să rămână dator. Altădată mai ieşea după-amiaza în parc, mai schimba o vorbă, mai juca o partidă de şah, dar astăzi chiar că nu avea niciun chef, cu tot soarele care strălucea pe cer.

          Se dezbrăcă, apoi privi apatic la ştiri, pe urmă la filmele după-amiezii, şi era gata să aţipească la un documentar de pe Discovery, când se auzi soneria la uşă. Se ridică să răspundă şi, cum întârzie să oprească sonorul de la televizor, pe lângă sonerie cineva începu să bată cu putere în uşă.

          — Vin, vin, spuse el, trăgându-şi din mers o pereche de pantaloni şi, când deschise uşa, văzu o Loredană palidă şi emoţionată, care aştepta cu o sacoşă în braţe.

          Păru incapabilă să spună ceva câteva clipe lungi, apoi îl întrebă muşcându-şi buzele:

          — Nu mă pofteşti să intru?

          — Scuze, făcu încurcat Vasile, dar să ştii, la mine este cam deranj. Mă pregăteam de culcare şi chiar nu mă aşteptam la vizite la ora asta. Am crezut că glumeşti când ai zis că o să vii… nu că nu ai fi binevenită, adăugă el, văzând cum ochii ei se întunecă.

          Îi făcu loc să treacă şi o urmări tăcut cum intră în bucătărie şi puse sacoşa pe masă, după ce împinse la o parte farfuriile murdare rămase acolo de câteva zile. Găsi o cârpă, şterse firimiturile de pâine, apoi începu să scoată una după alta bunătăţile din sacoşă.

          După ce termină, se întoarse spre Vasile şi se apropie de el, muşcându-şi buzele ca şi cum ar fi frământat-o o întrebare.

          — Spune, o încurajă el. Care-i problema?

          — Pot rămâne aici noaptea asta? întrebă ea, privind ruşinată în jos.

          Se apropie şi mai mult de el, aproape atingându-l, apoi şopti iar:

          — Pot?

          Vasile desfăcu larg braţele, arătând în jur.

          — Poţi, bineînţeles că poţi, numai că nu pricep ce te-a apucat aşa, dintr-odată. Că doar nu te-oi fi îndrăgostit brusc de mine.

          Profitând că el era cu braţele desfăcute, se apropie şi mai mult de el şi-l luă brusc în braţe, şi Vasile deveni conştient de trupul tânăr care se împingea în el. Gura ei cu buzele roşii ca focul se ridică spre faţa lui şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, îl sărută. Nici nu îşi dădu seama cum au ajuns în dormitor şi cum s-a desfăşurat totul, deşi avu clar la un moment dat senzaţia că era folosit şi manevrat.

          După ce totul s-a terminat şi au început să respire iar normal, Vasile se întoarse spre ea.

          — Şi acum spune-mi! De ce vrei să rămâi noaptea asta aici? Te-ai certat cu părinţii?

          Loredana îşi trase un colţ al cearceafului peste faţă şi şopti de sub el:

          —  Nu spun!

          — Va trebui să spui până la urmă, aşa că mai bine fă-o mai devreme decât mai târziu, spuse el şi trase cearceaful de pe ea.

          Deşi nu era nici vorbă de ameninţare în vocea lui, fata făcu ochii mari şi spuse repede:

          — A murit tanti Mia. A călcat-o o maşină azi după-amiază şi a murit în drum spre spital.

          — Cine este tanti Mia? întrebă el, dar îşi dădu seama chiar în timp ce punea întrebarea. Femeia pe care am visat-o eu azi-noapte, spuse el, şi acum era mai mult o constatare decât o întrebare.

          Fata încuviinţă doar din cap, tăcută, dar el tot nu era lămurit.

          — Bun, şi asta tot nu explică de ce vrei tu să dormi aici dacă a murit femeia aia. Ce legătură are una cu alta?

          Fata oftă, apoi spuse:

          — Până acum, pe toţi cei cu care ai vorbit mai mult ziua, în noaptea următoare i-ai visat că le făceai pantofi. Şi numai o zi mai târziu au murit.

          Îşi strânse iar cearceaful sub bărbie, iar ochii i se umeziră.

          — Eu nu vreau să mor, chiar nu vreau să mor. Sunt prea tânără ca să mor… Mai bine te ţin treaz toată noaptea, ca să fiu sigură că nu mai visezi pe nimeni… sau cel puţin nu pe mine.

          Văzând îndoiala de pe faţa lui, lepădă de tot cearceaful şi se ridică în picioare în pat, arătându-se în toată splendoarea celor douăzeci de ani.

          — Nea Vasile, mie de multă vreme îmi place de tine, dar nu am avut ocazia să-ţi spun până acum, începu ea să vorbească precipitat. Acum nu-mi mai pasă ce zice lumea…

          Vasile o lăsă să vorbească, apoi clătină din cap fără să spună nimic, luă un prosop şi plecă să facă un duş. La sfârşit dădu drumul la apă rece, cu gândul să-şi limpezească mintea: prea multe se întâmplaseră în prea puţin timp.

          O lăsă apoi pe Loredana să facă duş şi se duse în bucătărie, privind la pachetele întinse de fată pe toată masa. Pe când se uita la o sticlă de vin din cele aduse de Loredana, un gând năstruşnic îi trecu prin minte: avea impresia că este căpcăunul cartierului, căruia locuitorii îi aduceau ca jertfă bucate alese, băuturi fine şi chiar şi o fecioară. „Mă rog,“, recunoscu în sinea lui, „fecioara e mai mult nimfomană decât fecioară, dar totuşi, până la un punct, paralela se poate păstra“. Toate astea pentru a-i potoli furia, probabil. Atât că el nu se simţea deloc furios, ci doar nedumerit. În mod sigur era doar o simplă coincidenţă în faptul că el visează pe cineva care moare a doua zi. Sau poate că dezvoltase o sensibilitate aparte şi putea depista cu o zi înainte persoanele care urmau să moară. Îşi aducea aminte că citise în adolescenţă despre un vrăjitor sau şaman care îşi dezvoltase un aşa-numit miros al morţii, depistându-i din timp pe cei ce urmau să moară, dar nu îşi putu aminti nici în ruptul capului despre ce carte era vorba.

          Între timp Loredana ieşise de la duş şi se plimba  mai mult goală prin faţa lui, zâmbindu-i din când în când provocator, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva asta era o tactică: să-l ţină tot timpul excitat, în aşa fel ca să uite de preocupările lui morbide.

          Deschise frigiderul şi începu să aşeze din bunătăţile aduse de ea, care – subconştientul lui nu putea uita asta – erau toate menite să-i mute gândul de la visele cu pantofi.

          Până la urmă s-au culcat, deşi numai somn nu a fost acela: dormind, fata avea tendinţa să-i tragă capul între sânii ei, probabil ca să fie sigură că n-are timp de vise prosteşti.

          Dimineaţa nu şi-a adus aminte nici de câte ori au făcut dragoste şi nici dacă a aţipit vreun pic. Oricum îl usturau ochii de nesomn, aşa că, după ce Loredana a plecat la chioşcul ei, a lăsat jaluzelele şi a adormit aproape instantaneu. S-a trezit puţin după ora prânzului, fără să se simtă cu mult mai odihnit, şi, aproape frânt, şi-a făcut un sendviş cu ce a găsit prin frigider, fiindcă nu a găsit în el puteri să-şi încălzească ceva. După ce a mâncat cu noduri sendvişul, a încercat să-şi amintească dacă a visat ceva. Nimic! Nada! O foaie de hârtie mare, albă, presărată ici şi colo cu sâni tari şi muşchi fesieri rotunzi şi bine reliefaţi.

          După ce a ieşit din casă s-a simţit dator să intre şi pe la magazinul fetei să o vadă şi să mai vorbească cu ea. Mai erau câţiva clienţi, dar s-au risipit ca duşi de vânt când l-au văzut.

          — Ei, cum este? l-a întrebat fata, cu ochi strălucitori. Ai mai visat ceva?

          — Nimic, poţi să stai liniştită. Deşi am adormit după ce ai plecat tu, tot nu am visat nimic. Am dormit ca frânt, de parcă am tăiat lemne, spuse el şi simţi cum roşeşte puţin.

          — Ei, nu chiar lemne, ci numai nişte lemnişoare, spuse ea şoptit şi îi luă mâna şi şi-o puse iar pe sân. Şi nu le-ai tăiat, ci numai le-ai strâns, spuse ea zâmbind.

          Cineva vru să intre în magazin, dar, văzând scena prin geam, se precipită înapoi, încât era gata să cadă pe scări.

          — Diseară vin iar, spuse fata cu un amestec de ameninţare şi de promisiune. Şi vreau tot de şase ori, ca şi azi-noapte.

          „De şase ori într-o noapte“, îşi şopti Vasile în timp ce cobora scările. „Doar să mai chem vreo două ajutoare…“

          Se îndreptă ca în vis spre micul parc dintre blocuri, fiindcă azi nu se simţea în stare să hoinărească în căutarea unor iluzorii locuri de muncă.

          Se aşeză la o masă de şah liberă, dar nu găsi pe nimeni să joace cu el, până când fostul lui profesor de matematică îl lămuri:

          — Drăguţă, azi nu ai să găseşti pe nimeni dispus să rişte o partidă de şah cu dumneata. Dacă te bate… poate te superi şi cine ştie ce idei îţi mai vin, după cum vorbeşte lumea. Dacă se lasă bătut, iar nu este bine, că îţi vin alte idei… Mai bine renunţă azi la şah. Cu atât mai mult că am auzit că ai alte preocupări, mai lumeşti.

          Preşedintele asociaţiei de locatari, un om care nu îl putuse suferi niciodată pe Vasile, deşi nu ar fi putut spune de ce, pufni zgomotos.

          — De şase ori pe noapte, auzi la el. Dacă o fi şi adevărat, atunci chiar c-a devenit nepericulos. Mâncat bine, băut bine, drăgălit bine, cui să-i mai ardă de lustruit pantofi?

          Şi un hohot de râs general îi însoţi vorbele.

          Vasile aşteptă să se facă linişte, apoi se ridică de la masă şi, când trecu pe lângă preşedinte, îl întrebă scurt:

          — Te mănâncă, ai?

          Şi îl privi pe om doar atât cât să vadă cum devine alb ca varul la faţă, apoi plecă tăcut, urmărit de privirile tuturor.

          O luă pe jos până în centrul oraşului, unde nu îl cunoştea nimeni şi se putea plimba liniştit, fără să se simtă urmărit de privirile tuturor. Bău o cafea la o terasă, mai pierdu un timp vremea pe strada comercială, apoi vrând, nevrând, se întoarse spre casă şi imediat cum intră în cartier simţi atmosfera oarecum ostilă de care era înconjurat. Dacă era zărit din vreme, era ocolit, dar dacă era văzut prea târziu pentru a mai fi evitat, era salutat de bărbaţi şi femei de care nu-şi aducea aminte să-l fi salutat până atunci. O făceau neutru, cu privirile plecate şi preocupaţi de lucruri mărunte: priveau la ceas, îşi verificau conţinutul buzunarelor sau îşi numărau cu grijă mărunţişul: orice, numai să nu fie nevoiţi să-i întâlnească ochii.

          Ajuns acasă, îşi prepară o supă rapidă dintr-un plic adus de Loredana, apoi se trânti în fotoliu, urmărind cu ochii aproape închişi ştirile. Deşi era normal să nu se vorbească despre el şi despre „talentul“ lui, parcă se simţi puţin dezamăgit.

          „Mai e timp“, gândi el şi alunecă într-un somn adânc şi fără vise, din care îl trezi peste vreo oră soneria.

          Era Loredana, care de data asta avea două sacoşe cu ea: căpcăunul cartierului trebuia hrănit şi nu s-ar fi mirat deloc să audă că fata, cu spiritul ei întreprinzător, făcea o chetă de la toţi cei care călcau pragul micului magazin alimentar, pentru a asigura astfel liniştea tuturor.

          E adevărat că toate apartamentele din cartier erau cam la fel, astfel că fata se adaptă cu uşurinţă la micul lui apartament, de parcă ar fi locuit acolo de când lumea. Pe lângă asta, Vasile nu se putu abţine să nu observe că fata era sprintenă şi hărnicuţă, astfel că în mai puţin de o oră curăţă lună în bucătărie şi dinspre aragaz începu în curând să miroasă a mâncare adevărată.

          După ce au terminat de mâncat, s-au aşezat la televizor şi, simţind cum Loredana se cuibăreşte în braţele lui, aproape că începea să regrete anii pe care şi i-a petrecut singur în aşteptarea unei femei pe care o bănuise de la bun început că pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată. Nu apucă să adâncească prea mult ideea, că se auzi soneria. Fata se strecură din braţele lui ca o zvârlugă şi-i spuse:

          — Stai liniştit, că mă duc eu să văd cine este.

          Din holul de la intrare s-a auzit sunetul înăbuşit al vocilor, apoi Loredana a strigat tare, ca să se audă:

          — Te caută un poliţist… Ce fac, îi dau drumul?

          Vasile rămase un timp blocat, dar apoi, rememorând ultimele zile, îşi spuse că era firesc ca întâmplările din cartier să ajungă până la urmă şi la urechile poliţiei.

          — Da, pofteşte-l înăuntru, spuse el şi îşi aranjă cât de cât hainele, de care Loredana, în scurtul răgaz cât au stat la televizor, începuse să tragă.

          La uşă aştepta un poliţist în uniformă care îi părea vag cunoscut: probabil că era sectoristul cartierului, dar, cum nu avusese până acum probleme cu poliţia, era normal să nu îl cunoască prea bine.

          — Să trăiţi! spuse acesta cu voce sonoră. Agent Postolache mă numesc şi am venit la dumneavoastră pentru a rezolva o mică problemă. La Poliţie este înregistrată o reclamaţie pe numele dumneavoastră şi, cum tot am avut drum prin cartier, m-am gândit că o putem rezolva direct, ca să nu vă mai deranjăm cu o invitaţie la secţie pentru o declaraţie în acest sens.

          Cum Loredana eliberase deja masa din bucătărie, Vasile l-a poftit pe agent acolo. Agentul, în ciuda faptului că voia să pară calm şi sigur pe el, se vedea că era uşor timorat. Scoase din mapă, cu mâini care tremurau uşor, o foaie de hârtie pe care erau scrise vreo cinci, şase rânduri, nu mai multe.

          — Spuneţi, făcu Vasile şi privi mai atent foaia de hârtie, dar agentul o trase discret spre el, astfel că nu putu distinge semnătura.

          — Ei bine, făcu agentul Postolache, încurcat, sunteţi reclamat pentru faptul că dacă cineva vă supără în cursul zilei, în cursul nopţii îl visaţi într-o anumită postură care ulterior îi produce moartea.

          — Cine a putut să scrie prostia asta? întrebă Loredana revoltată şi întinse mâna să apuce foaia, dar agentul fu mai rapid decât ea şi puse hârtia înapoi în mapă.

          — Nu avem voie să arătăm…, începu agentul să vorbească, dar Loredana îl întrerupse brusc.

          — Nu zău, spuse ea, prinzându-l pe Vasile de după talie cu un braţ posesiv. Şi atunci, bărbatul meu la cine o să se gândească la noapte? La ăla care l-a reclamat, pe care nu îl cunoaşte, sau la dumneata, care stai aici ca o momâie şi nu vrei să-i arăţi o amărâtă de reclamaţie?

          Un timp, niciunul dintre ei nu a mai spus nimic şi, în timp ce întrebarea fetei plutea în aer, Vasile a văzut cum pe fruntea şi pe buza de sus a agentului au apărut brusc broboane de transpiraţie. Aproape că i se făcu milă de el când văzu cum începe să tremure şi cum, parcă fără să vrea, scoase reclamaţia din mapă.

          Loredana i-o smulse din mână şi o citi cu ochi lacomi.

          — Eram sigură! spuse ea cu năduf. E scârba aia de preşedinte de asociaţie.

          Îi înapoie hârtia agentului şi se întoarse spre Vasile, cu ochii scânteind.

          — Popescu Nicolae se numeşte… şi la noapte chiar te rog să-l visezi. Aşa, ca să se înveţe minte! Dar ce îşi închipuie el?

          Poliţistul se ridică în picioare cât era el de înalt, dar se vedea că tremura, era palid la faţă, părea cu totul depăşit de situaţie. Îşi închise mapa şi spuse cu glas stins:

          — Un pahar cu apă, vă rog, dacă se poate…

          După ce bău cu înghiţituri mari, se îndreptă cu paşi pe care şi-i voia hotărâţi spre ieşire, de unde se mai întoarse încă o dată spre Vasile.

          — Aţi văzut că noi nu… vreau să zic am avut toată bunăvoinţa, dar reclamaţiile au număr de înregistrare şi trebuie rezolvate într-un fel sau altul.

          Vasile dădu să spună ceva, dar Loredana îi luă iar vorba din gură:

          — Du-te liniştit, că nu are nimeni nimic cu dumneata. Iar cei care nu au loc de noi, o să vadă ei…

          Agentul salută uşurat şi Loredana închise furioasă uşa după el, apoi se întoarse spre Vasile.

          — Hai în pat. Astăzi eşti la regim: o singură dată, cel mult de două ori, apoi te rog să te culci şi să-l visezi pe nesimţitul ăla.

          A doua zi de dimineaţă, când s-a trezit, Loredana era întoarsă spre el şi îl privea cu ochii sclipind de curiozitate.

          — Ei, cum e? L-ai visat?

          Da, îl visase, şi când i-a spus asta fetei a obţinut o explozie de bucurie din partea ei şi încă o scurtă partidă de sex înainte de a pleca la lucru.

          Când a ieşit pe uşă l-a sărutat radioasă şi i-a spus:

          — Abia aştept să-l întâlnesc pe boşorogul acela libidinos şi să-i spun că l-ai visat. Ieri a venit pe la mine pe la chioşc şi a început să facă mişto de mine… nici nu pot să zic ce cuvinte urâte a folosit. Să-l mai văd acum ce zice!

          Şi a fugit iute pe scări înainte de-a apuca el să-i mai zică ceva.

          Vasile a rămas toată ziua în casă, fiindcă nu avea chef să iasă şi să înfrunte privirile speriate sau ostile ale oamenilor. Se uită câteva ore la televizor, fără să fie atent la emisiuni. Nu avea chef de nimeni şi începea să se întrebe dacă fusese o idee bună să o primească pe Loredana în casă. Viaţa lui o lua oricum razna, şi fără să mai pună ea paie pe foc. Tocmai se gândea la o metodă delicată de a-i face vânt din viaţa sa, când sună telefonul.

          Ridică precaut receptorul, de parcă s-ar fi aşteptat la cine ştie ce veşti proaste. Era Loredana, care deborda de fericire.

          — Gata, s-a rezolvat! spuse ea veselă şi Vasile avu nevoie de câteva clipe ca să-şi dea seama la ce se referea fata.

          Căută pe pipăite un taburet pe care îl ştia lângă telefon şi se aşeză bâjbâind. Respiră de câteva ori adânc, încercând să-şi revină, apoi întrebă cu glas stins:

          —  Cum s-a întâmplat?

          De la celălalt capăt al firului se auziră câteva voci, apoi fata îi răspunse:

          — Acum a venit cineva şi mi-a adus vestea: cică s-a aruncat de pe blocul turn. A lăsat şi un bilet că se sinucide pentru că nu mai poate suporta tensiunea şi că se aşteaptă să moară din moment în moment din cauză că l-ai visat tu.

          Vasile analiză un moment informaţia, apoi spuse:

          — Asta nu este bine, nu este bine deloc. Iar o să am probleme cu poliţia.

          — Ba este bine, spuse Loredana, calmă. Bileţelul este la mine. Prietenul nostru, ştii tu cine, mi l-a adus. A spus că este posibil ca preşedintele să aibă lipsă în gestiune şi de asta să se fi sinucis. Cel puţin asta o să fie varianta oficială. Şi… lasă asta, am o surpriză mare pentru tine când vin acasă.

          Vru să întrebe despre ce este vorba, dar parcă Loredana ar fi ghicit ce are de gând, pentru că spuse repede:

          — Nu mă întreba, pentru că nu am de gând să-ţi spun. Dar atâta să ştii: că este o surpriză foarte plăcută.

          Ros de curiozitate, dar şi de puţină teamă, fiindcă nu era prea sigur că avea aceleaşi motive de bucurie ca tânăra fată, aşteptă cu nerăbdare să treacă timpul, astfel că, atunci când aceasta sună la uşă, el era deja cu mâna pe clanţă să-i deschidă.

          Cum iar era încărcată ca un brad de Crăciun, o ajută să pună plasele şi pachetele pe masa din bucătărie, aşteptând veştile. Mai întâi fata îi dădu biletul preşedintelui de asociaţie, apoi, după ce el îl citi, îl luă înapoi şi îi dădu foc deasupra chiuvetei. Lăsă să curgă apa peste cenuşa biletul, se asigură că nu a rămas nicio urmă şi abia apoi se întoarse spre Vasile.

          — Aşa m-a învăţat să fac ştii tu cine. A zis că este mai bine aşa… Dar vestea cea bună nu este asta, ci…

          Cu gesturi de prestidigitator scoase dintr-o plasă o cutie pătrăţoasă de carton, care avea într-o parte o fantă.

          Cum Vasile nu pricepea, Loredana luă un cuţit şi desfăcu cu dexteritate capacul şi o mulţime de plicuri căzură pe masă.

          Vasile făcu ochii mari şi luă unul la întâmplare; înăuntru erau cinci hârtii de o sută, aproape cât şomajul lui pe o lună, şi un bilet – „Pentru domnul Vasile, multă sănătate din partea lui Alexandru Păun.“

          Mai luă un plic şi în el găsi de data asta şapte hârtii de o sută şi un bilet asemănător, tot din partea unui om pe care nu îl cunoştea.

          —  Ce-i asta? întrebă el pierdut. Ce naiba se întâmplă, Loredana?

          —  Nimic, făcu fata, inocentă. Oamenii vor să se asigure că sunt în relaţii bune cu tine. La început au venit câţiva de dimineaţă şi se tot chinuiau să-mi bage plicuri în buzunarul de la piept. Ei, atunci când mi-am dat seama că vor fi mai multe, am lipit o cutie de carton şi le-am spus să le pună acolo. Hai să-i numărăm.

          De numărat, i-a numărat numai Loredana, pentru că el era prea buimăcit ca să o poată ajuta; a privit la fată cum aşeza fişic după fişic. A clătinat nemulţumită din cap când a găsit un plic cu numai două sute în el, apoi, într-un târziu, a făcut totalul şi Vasile a rămas şocat când a auzit suma. Oare chiar atât de speriată de el era lumea din cartier?

          — Parcă aş număra darul de nuntă, se bucură Loredana. Deşi nu ştiu dacă atunci când o să mă mărit o să strâng un asemenea dar de nuntă. Poate numai dacă mă iei tu de nevastă…, aruncă ea şăgalnic, dar îi privi atent ochii ca să vadă cum reacţionează.

          Vasile se prefăcu preocupat de unul dintre bileţele, ca să nu fie nevoit să-i răspundă, mai ales că lui i se părea că plicurile seamănă mai puţin a dar de nuntă, cât a acatist ciudat şi păgân.

         (va urma)

          

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts