GSF56 banner01-650

 

          Capitolul 6

         

          Un sfânt cu probleme

         

          Au trecut câteva zile cu Anton aerisindu-şi zilnic micul apartament dimineaţa, încercând să scape de mirosul de mirodenii, iar cât era ziua de lungă încărca gunoaie în containere sau ciocănea doze de bere ca să-l ajute pe Stelică. Într-una din zile, tocmai se pregătea să plece spre casă când văzu că se apropie de ghereta lui preşedintele de asociaţie, şi Stelică se făcu nevăzut în spatele gheretei ştiind că nu este foarte bine văzut de conducerea asociaţiei.

          Abia când preşedintele se mai apropie, văzu că este însoţit de o femeie şi de un copil care îi păreau cunoscuţi. Când se mai apropiară îşi dădu seama că erau femeia şi copilul din troleibuz, de acum câteva zile. „Oare ce s-o fi întâmplat?“ se întrebă îngrijorat şi ieşi în întâmpinarea lor.

          — Domnule Vlădăreanu, începu preşedintele, abrupt, aşa cum îi stătea în obicei, doamna te caută de câteva zile dintr-un motiv pe care nu l-am înţeles prea bine. Nici nu te cunoştea după nume, a aflat de la nişte cunoscuţi doar unde lucrezi. Sper că nu sunt probleme.

          Femeia, care îşi strângea sub braţ copilul, se întoarse repede spre omul de lângă ea.

          — Nu, nici vorbă, domnule dragă. Voiam doar să-l găsesc pe domnul… Vlădăreanu, să-i mulţumesc că mi-a vindecat băiatul.

          Buzele preşedintelui se strânseră până ajunseră ca o linie subţire şi făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi expediat toată problema spre containerele de gunoi.

          — Şi, te rog, fără misticisme şi vindecări miraculoase în asociaţia mea… altfel voi fi nevoit să mă dispensez de serviciile dumitale.

          Şi se depărtă grăbit.

          Femeia se apropie de Anton şi vru să-i apuce mâna dreaptă şi să i-o sărute, dar el îl auzi pe Stelică chicotind printre containere şi şi-o smuci ca arsă de foc.

          Cu ochii în lacrimi, femeia începu să vorbească:

          — Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru binele pe care ni l-aţi făcut. De când l-aţi atins atunci pe cap pe Mihăiţă, nu a mai avut nicio criză. Şi nici medicamente nu i-am mai dat… toate analizele i-au ieşit curate. Doctorii s-au mirat şi nu ştiu ce să creadă. Spun că aşa ceva n-au mai pomenit.

          Se scotoci în buzunar şi scoase un fişic de bani, pe care i-l întinse lui Anton.

          — Noi nu prea mai avem bani acum, că am cheltuit o grămadă cu boala copilului, dar am împrumutat ca să ne putem revanşa într-un fel.

          Anton rămăsese încremenit, apoi împinse înapoi mâna femeii.

          — Doamnă, eu nu i-am făcut nimic copilului dumneavoastră. I-am masat puţin fruntea ca să-i treacă ameţeala. Poate că este o coincidenţă… Copilul este tânăr, organismul lui este rezistent, o fi învins în cele din urmă boala singur.

          Privi spre copilul care se uita la el cu ochii mari şi, fără să vrea, îl mângâie iar pe cap, făcându-l să zâmbească.

          Se întoarse iar spre femeie.

          — Vă rog să nu mai spuneţi la nimeni aşa ceva. Vedeţi ce şefi ciudaţi am! Vreţi să mă dea afară?

          — Cum vreţi dumneavoastră, domnule Vlădăreanu, spuse femeia şoptit. Dar nu vă supăraţi că vă spun… nu ar trebui să staţi aici, printre gunoaie, dacă aveţi darul acesta. Ar trebui să vindecaţi lumea.

          — Nici vorbă de aşa ceva! se împotrivi Anton. A fost o simplă coincidenţă.

          Şi privi printre containerele de gunoi, de unde Stelică nu mai chicotea, ci îl privea cu ochii mari.

          Femeia dădu să plece, dar se întoarse şi îi spuse ridicând din umeri:

          — Spuneţi ce vreţi, dar pe mine nu mă păcăliţi… nu vedeţi că şi aici, înconjurat de gunoaie, totul în jurul dumneavoastră miroase a smirnă şi a tămâie?

          Şi plecă trăgând după ea copilul, care tot întorcea capul spre Anton, până au trecut amândoi de colţul blocului şi nu s-au mai văzut.

          „A scorţişoară miroase, femeie, nu a smirnă!“ spuse el şoptit în urma lor, dar acum îşi dădu seama că mirosul din preajma lui era mai greu şi mai persistent decât cel de scorţişoară. Cum Stelică considerase că este mai bine să plece fără să-i spună nimic, îşi luă şi el sacoşa şi plecă acasă.

           Abia intrat în apartament, închise geamurile, convins şi el până la urmă că mirosul vine din el. Făcu o baie fierbinte şi se frecă îndelung cu cel mai aspru burete pe care îl găsi, apoi se şterse bine cu un prosop nou, pe care îl cumpărase de curând. Se înfăşură cu el şi intră în dormitor să se îmbrace, când simţi un fulger prin ceafă.

          „Ce poate să fie asta?“ apucă el să se întrebe când îşi simţi dinţii clănţănind, apoi văzu patul urcând spre el cu viteză şi totul în jur se scufundă în întuneric.

          Când se trezi, prin geamul de la dormitor se strecurau ultimele raze ale soarelui înainte de a apune, iar el se simţea slăbit aşa cum nu se simţise nici atunci când avusese o gripă severă, cu mulţi ani în urmă. Probabil că s-a prăbuşit mai întâi în pat, de unde s-a rostogolit apoi pe covor, unde se vedea o pată mare. La gură avea urme de sânge, probabil de când se muşcase de buze, aşa că se deplasă cu greutate în baie şi se sperie de chipul cadaveric care îl privi din oglindă.

          „A fost apa prea caldă“, îşi spuse el, apoi, după ce curăţă de bine, de rău, merse în dormitor, se culcă şi adormi brusc, având, ca niciodată, un somn greu şi fără vise.

           Ajuns a doua zi la muncă, primul lucru a fost să-i explice lui Stelică să-şi ţină gura dacă vrea să-l mai păstreze pe lângă el. Copilul avea o limbă ascuţită şi o minte brici, iar întâmplările zilei de ieri în mod normal i-ar fi furnizat un subiect, pe marginea căruia să discute zile întregi. De parcă ar fi priceput despre ce este vorba, copilul a tăcut îndârjit toată ziua, ciocănind cu spor o grămadă bunicică de doze de bere. Le-a lăsat deoparte abia spre după-amiază şi aproape se făcuse ora de plecare când cineva a adus cu un cărucior o canapea destul de bună, cu gând să o arunce pentru că, aşa spunea, îşi luase alta. Avea doar câteva arcuri rupte şi Stelică, care cine ştie pe ce pat dormea acasă, a fost foarte interesat de ea. A încercat mai întâi să împingă cu o rangă arcurile rupte înapoi sub pânză, apoi a încercat să le lege cu o sârmă găsită prin apropiere.

          Anton nu şi-a dat seama ce se întâmplă până când nu l-a auzit pe Stelică ţipând. A lăsat repede din mână lopata cu care încărca ultimele gunoaie şi s-a repezit spre copil. Una dintre sârmele pe care le folosise ca să lege arcurile era ruptă, iar arcul eliberat a ţâşnit şi s-a înfipt în braţul subţirel al copilului, lăsând o urmă sângerie pe pielea tuciurie.  Când a privit spre rana băiatului şi-a dat seama că este mai gravă decât a crezut la prima vedere: arcul, când a zvâcnit să se elibereze, luase şi o bucată bună din pielea şi carnea de pe braţ. Stelică avea faţa cenuşie şi abia se mai ţinea pe picioare, încât cu greu a reuşit să-l tragă lângă robinet şi să-i spele rana.

          — Trebuie să te ducem la spital să-ţi coasă rana, Stelică, i-a spus Anton după ce a  curăţat rana şi a văzut cât de adâncă este. Altfel o să te infectezi şi cine ştie ce mai poţi păţi. Nu te uita, că eu o să încerc să-ţi potrivesc pielea peste rană şi să te leg cu ceva, apoi am să chem Salvarea.

          — Nu vreau la spital, nea Anton, şopti Stelică cu glas stins. Mi-e frică de spital! Nu vreau acolo, că o să-mi taie mâna.

          Şi Anton îşi aminti că, odată, copilul îi povestise de un vecin de-al lui care tot aşa se lovise la mână, iar doctorii, când rana s-a infectat, nici una, nici alta, i-au tăiat direct braţul în loc să încerce să i-l vindece.

          În timp ce vorbeau, mâinile lui Anton se mişcau parcă singure şi aşezau cu grijă pielea peste rană.

          Mirosul de scorţişoară sau ce o fi fost se simţi dintr-odată mai puternic şi copilul suspină:

          — Parcă nu mă mai doare aşa de tare. Poate că îmi trece dacă mă pansezi fără să mă mai duci la spital.

          Anton clătină din cap neîncrezător, dar când îşi luă mâna de pe rană sângele nu mai ţâşnea şi pielea părea destul de bine prinsă. Fără să vrea, mai mângâie puţin braţul tuciuriu, apăsând şi masând, şi simţi o căldură ciudată irizând din rană. Puse iar braţul sub şuvoiul de apă şi curăţă tot sângele din jurul rănii, ca să vadă mai bine. O linie albicioasă puţin mai groasă ca o aţă era tot ce mai rămăsese din rana urâtă de acum câteva minute. Dădu drumul braţului, apoi se şterse de apă pe mâini şi privi încruntat spre locul unde fusese rana.

          — Cred că nu a fost aşa de gravă cum mi s-a părut la început, spuse el cu un început de teamă în voce.

          Pipăi linia subţire unde fusese rana şi continuă:

          — Şi ai  mare noroc că eşti bun de carne. Uite ce repede ţi s-a închis.

          Stelică îl privea cu ochii mari, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar el îl  opri.

          — Să nu spui la nimeni nimic, auzi?

          Şi lăsă cele câteva grămezi de gunoi care mai erau pe jos printre containere, se îmbrăcă grăbit şi plecă spre staţia de troleibuz ca dus de vânt.

          A ajuns acasă fără să-l mai oprească nimeni pe drum şi, abia intrat în apartament, se dezbrăcă, dar evită să mai facă baie, ca să nu iniţieze de la căldura apei o nouă criză de epilepsie. Preventiv, se aşeză în pat şi luă o carte să citească. Apucă să răzbată cu greu prin vreo două pagini, pentru că nu-i stătea gândul la citit, când se simţi luat de frisoane şi îşi auzi iar dinţii clănţănind. Când se trezi peste câtva timp îşi dădu seama că se scăpase pe el şi udase patul, iar el era plin de sânge. Se târî cu greu până în baie, să estimeze dezastrele. Spre uimirea lui, de data asta nu-şi muşcase nici buzele şi nici limba. Abia când ridică braţul văzu că avea o rană destul de adâncă şi care încă sângera abundent.

          „Fi-ţi-ar canapeaua de râs, Stelică“, mormăi el înciudat. „Ai scăpat tu, dar uite că m-a tăiat pe mine.“ Deşi nu îşi amintea în ruptul capului când anume se tăiase. Probabil că în timp ce îl doftoricea pe copil atinsese şi el din greşeală capătul ascuţit al arcului oţelit.

          „Va trebui să am mai multă grijă altă dată“, gândi el după ce îşi obloji de bine, de rău rana. „Mai ales că nici nu am carnea aşa de bună ca ţigănuşul“, oftă el, văzând că rana rămâne deschisă şi a fost nevoie să o lege strâns cu un bandaj, ca să-i ţină marginile lipite şi să oprească sângerarea. Încercă să mănânce ceva, dar nu putu înghiţi nimic, aşa că se puse pe căutat şi până la urmă găsi într-un dulap o faţă de masă veche, din muşama, pe care o aşeză pe pat, sub cearşaf, după ce schimbă aşternuturile. Nu ştia să fie predispus la atacuri de epilepsie şi înainte de culcare căută în bibliotecă şi citi capitolul despre epilepsie dintr-o carte medicală pe care o cumpărase pe vremuri soţia lui. Află astfel că epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descărcări bruşte şi intense de activitate electrică în creier, manifestându-se clinic prin convulsii care afectează controlul vorbirii, al vederii sau chiar al stării de conştienţă. Deşi epilepsia este uneori urmarea altor boli, de cele mai multe ori cauza este necunoscută.

          „Poate că exista în stare latentă în mine şi s-a declanşat de la băiatul ăla pe care l-am întâlnit în troleibuz“, se gândi el înainte de culcare. „Nu-i nimic, bine că i-a trecut copilaşului. Eu mă voi descurca şi cu asta cât mai am de trăit!“ apucă el să-şi mai spună înainte de a se cufunda iar în somnul greu şi cleios.

          A doua zi, primul lucru pe care îl făcu atunci când ajunse la lucru fu să controleze rana lui Stelică, dar abia-abia dacă se mai vedea ceva şi numai dacă ştiai unde să te uiţi. Acasă, înainte de a pleca, îşi schimbase bandajul şi văzuse că rana tot nu avea de gând să se prindă, aşa că trebuia să dea cât de curând o fugă la spital, să fie cusut. Încercă să lucreze şi să nu ţină seama de durerea tot mai sâcâitoare din braţ, dar mai ales încercă să o ascundă de Stelică, fiindcă nu avea deloc chef de eventualele lui întrebări. De data asta făcu un efort suplimentar şi termină curăţenia în jurul containerelor la timp, ca să nu găsească niciunul din conducerea asociaţiei vreun motiv de nemulţumire.

          La plecare, când ajunse în staţie şi se amestecă cu lumea care aştepta troleibuzul, avu iar o senzaţie de căldură, aşa că se uită după o bancă, să se aşeze. Găsi un loc sub copertina de plastic, la adăpost de razele încă puternice ale soarelui. Chiar în spatele staţiei era un şantier şi gardul care îl despărţea de stradă era mai mult simbolic, astfel că o mulţime de materiale şi deşeuri erau împrăştiate pe trotuar, printre călătorii care aşteptau în staţie.

          „Ar trebui să le spună cineva să strângă tablele astea de aici“, gândi el, amintindu-şi de accidentul de ieri, dar chiar atunci troleibuzul intră zăngănind ca de obicei în staţie.

          Toată lumea se buluci la uşi, deşi nu era nici pe departe aglomeraţia de dimineaţă. I se păru că aude un ţipăt de copil, cineva strigă cu o voce exasperată: „Dar urcă-te odată, mototoalo!“, apoi uşile se închiseră şi troleibuzul porni. Abia apoi văzu că în faţa lui era o fetiţă de vreo doisprezece-treisprezece ani, ţinută de mână de o femeie corpolentă care părea a fi mama ei şi care era albă la faţă ca varul.

          — Acum ce mai ai? se răsti la biata fetiţă, care o privea cu ochii în lacrimi. Spune odată! se răsti iar mama, iar fetiţa ridică doar piciorul.

          — M-am tăiat într-o tablă când m-ai tras de mână.

          — Of, doamne, numai necazuri îmi faci! începu mama ei să ţipe, dar se opri ca lovită când a văzut rana de la genunchiul fetiţei: pielea era desprinsă de pe tot genunchiul copilului şi dedesubt se vedea, însângerat, osul rotulei.

          Femeia ridică ochii spre Anton, vru să spună ceva, apoi dădu ochii peste cap şi se lăsă moale cu toată suta ei de kilograme pe podeaua troleibuzului, iar lumea începu să ţipe, repezindu-se spre ea să o ajute. Pe fetiţă nu o mai băga nimeni în seamă, aşa că Anton o aşeză pe un scaun şi începu să-i aşeze pielea peste rotulă.

          — Am nevoie de o batistă, spuse el şi vreo două batiste apărură imediat, semn că nu toată lumea era preocupată de leşinul mamei.

          Desfăcu una dintre ele, care părea mai mare şi mai curată, şi legă bine rana, apoi ţinu strâns piciorul fetei care îl privea uimită.

          Încercă să-i zâmbească şi-i spuse:

          — Ţine doar batista legată şi până mâine îţi promit că n-o să mai ai nimic.

          De fapt rana fetei era deja vindecată, din câte putuse vedea, şi ceruse batista ca să lege şi să acopere rana ce se închisese ca să nu mai observe nimeni asta. Între timp îşi revenise şi mama suficient de mult ca să-i mai spună câteva cuvinte aspre fetiţei, care îl privea pe Anton cu ochii mari, ca şi cum ar fi încercat să-i spună ceva.

          — Nu mă mai doare, îi şopti ea lui Anton, dar acesta îşi recuperă geanta şi coborî la prima staţie, înainte să apuce lumea să-şi pună întrebări.

          Luă un taxi până acasă şi, de cum ajunse, se trânti pe pat, aşteptând să vadă ce o să se mai întâmple. Cam la aceeaşi oră ca şi ieri veni criza de epilepsie. Şi, tot ca ieri, se trezi sfârşit de puteri şi plin de sânge.

          De data asta sângera de la genunchi şi când văzu pielea dată la o parte de pe rotulă nu mai avu nicio îndoială. Se pansă cum putu şi, pentru a nu-şi alarma vecinii, nu sună la salvare, ci chemă un taxi şi plecă la spital.

         

         

         

         

         

          Capitolul 7

         

          Sfânt fără voie

         

          Îi explică medicului de la Urgenţă că s-a lovit în staţia troleibuzului de vizavi de şantier şi promise că va depune o sesizare pentru a evita ca şi alţi oameni să de accidenteze.

          — Totuşi, după atâtea ore, nu văd niciun semn de coagulare, deşi niciun vas de sânge nu este lezat, spuse medicul de gardă după ce îl examină. Cred că aveţi o deficienţă severă de vitamina K, aşa că am să vă fac o doză chiar acum, odată cu serul antitetanos, şi am să vă prescriu şi o reţetă pentru a fi mai sigur. Mâine, vă rog să veniţi la control ca să vedem cum evoluează rănile.

          O asistentă toaletă rănile şi se pregătea să le coasă când în camera de gardă intră un medic mai în vârstă, căruia i se citea oboseala pe faţă. După respectul pe care i-l acordară cei doi, se vedea că este unul dintre medicii importanţi ai spitalului.

          — Am plecat şi eu acasă, Dane, i se adresă el medicului de gardă. Pacientul de la trei este stabil acum. Dacă sunt ceva probleme nu ezita să mă suni, te rog, indiferent de oră.

          Doctorul de gardă dădu din cap, iar medicul mai în vârstă se pregătea să plece când ochii îi căzură pe rana de la genunchiul lui Anton, pe care asistenta tocmai se pregătea să o coasă. Făcu un gest să o oprească şi îşi puse ochelarii studiind cu atenţie rana.

          — Interesant, spuse el în şoaptă, ia să vedem noi ce avem aici.

          Se întoarse spre asistentă, care îl privea respectuoasă.

          — I-aţi făcut anestezie locală?

          — Da, domnule doctor Niculescu, confirmă asistenta.

          —  Şi la genunchi, şi la braţ?

          Asistenta confirmă din nou şi doctorul privi iar, mai atent, cele două răni.

          — Înseamnă că mai poate aştepta câteva minute până i le coasem. Du-l, te rog, la mine în cabinet, apoi vino şi dumneata, i se adresă el asistentei.

          Anton fu transportat cu un cărucior până la cabinetul doctorului Niculescu, în ciuda asigurărilor lui că se poate deplasa perfect şi singur.

          Când au ajuns în cabinet, doctorul căută într-un dulap şi scoase o lupă mare, cu care examină pe îndelete rănile, apoi îl privi atent pe Anton.

          — Rana asta de la braţ tot astăzi ai căpătat-o?

          Anton oftă din greu, apoi spuse:

          — Ieri, domnule doctor. Dar speram să se vindece şi să nu mai fie nevoie să vin la spital. Nu-mi place în spital.

          — Nici mie, încercă doctorul o glumă, dar eu aici lucrez.

          Încheie examinarea şi adăugă, în timp ce asistenta cosea cu dexteritate rănile:

          — Cu rănile dumitale este o problemă. Va trebui să-ţi recoltăm şi nişte sânge pentru un set complet de analize. Ceva nu este deloc în regulă şi nu cred că este vorba numai de o lipsă a factorului coagulant. Rănile astea sunt prea ciudate. Tai şi vindec tot felul de răni de aproape o jumătate de veac, dar asemenea răni încă nu am întâlnit.

          După ce asistenta termină de cusut rănile şi recoltă sângele necesar pentru analize, doctorul îi făcu semn că poate să plece.

          După ieşirea asistentei, doctorul îl invită să se aşeze comod pe unul dintre fotoliile din cameră, iar el se aşeză pe celălalt.

          — Ei, şi acum, că am rămas numai noi doi, poate că ar fi cazul să-mi spuneţi adevărul, stimate domnule Vlădăreanu.

          — Adevărul, domnule doctor, începu Anton cu greu să vorbească, este că nu o să mă credeţi.

          Se opri şi încercă să îşi aşeze gândurile în aşa fel încât să i le expună cât mai clar doctorului.

          — Nu văd ce-ai putea să-mi spui şi să nu pot crede, dragă domnule Vlădăreanu. Fiindcă rănile dumitale nu au fost făcute nici de tablă şi nici de arc. Parcă au fost făcute cumva din interior spre în afară, şi asta nu pot să înţeleg.

          Văzându-l că ezită în continuare, adăugă, încercând să destindă atmosfera:

          — Să ştii că şi lumea noastră este plină de mici mituri urbane, unele aproape adevărate, iar altele nici măcar pe aproape. Nu mai departe de zilele trecute am fost chemat să repar instrumentul unui tânăr mire care, în noaptea nunţii, s-a trezit cu muşcături pe penis, deşi ei erau nişte tineri inocenţi de la ţară, care s-au jurat că nu auziseră în viaţa lor de sex oral. Când a fost examinată mireasa, a fost găsită cu ceea ce, în termeni de specialitate, se numeşte vagina edentata, adică vagin cu dinţi. Unul din miturile medicale, despre care credeam că ţin mai degrabă de fobiile masculine decât de realitate, s-a dovedit că există. E adevărat că nu erau chiar nişte dinţi, ci doar o concreţiune osoasă care, în momente de stres, se putea strânge asemenea unor dinţi. Aşa că, după ce am văzut un vagin cu dinţi, orice mi-ai spune, nu mă poţi uimi, dragă domnule.

          Anton zâmbi aproape fără să vrea, apoi îi spuse doctorului dintr-o suflare tot ce i s-a întâmplat, începând cu ziua în care a simţit prima dată mirosul de tămâie şi scorţişoară şi până la întâmplarea de azi din troleibuz.

          — Deci de asta am simţit eu mirosul de tămâie când m-am apropiat de dumneata. Deşi un preot bătrân mi-a spus odată, demult, când am fost la muntele Athos, că nu tot ce miroase a smirnă şi tămâie este înger şi nu tot ce miroase a pucioasă este diavol.

          — Sunt sigur de asta, confirmă Anton, pentru că nu sunt deloc o persoană religioasă.

          Şi privi cum doctorul ia din dulapul cu instrumente un bisturiu mic.

          — După cum am spus, te cred, dar, cum sunt o fire carteziană, nu te superi dacă am să fac o mică experienţă, să văd şi eu cum se manifestă acest fenomen.

          Îşi apăsă uşor lama bisturiului pe antebraţ şi crestă o rană puţin adâncă, de doi, trei centimetri lungime. Apoi puse bisturiul jos şi se apropie de Anton.

          — Nu că nu aş crede, spuse el, dar aş vrea să văd cum se întâmplă.

          Anton nu avea nevoie să fie îndemnat, pentru că de când văzuse sângele pe mâna doctorului simţise uşoare furnicături în palme şi aproape involuntar prinse braţul care i se oferea. În timp ce masa rana îşi aminti de dorinţa aproape de neînfrânt pe care o simţise mai devreme la Urgenţă. Cât aştepta să coboare medicul de gardă, fusese adusă victima unui accident de circulaţie, cu fractură deschisă la braţul drept. Fără să vrea, s-a ridicat de pe banca unde aştepta şi a făcut doi paşi spre rănit, gata să-i pună mâna pe rană. Numai sosirea medicului de gardă l-a făcut să dea înapoi şi să se întrebe câte răni mai putea suporta corpul lui obosit.

          Pentru că rana era mică, avu nevoie de numai câteva secunde ca să o închidă complet. Doctorul îşi spălă îndelung mâna, apoi luă lupa, aprinse o lampă puternică şi îşi examină pe îndelete braţul. Veni apoi lângă Anton şi-i dădu lupa să privească şi el: pe locul unde fusese tăietura se vedea doar o urmă albicioasă, subţire cât o aţă, care se resorbea văzând cu ochii.

          Doctorul Niculescu oftă din greu.

          — Departe de mine să spun că înţeleg, măcar în parte, un asemenea fenomen. Dar, dacă această manifestare va putea fi studiată şi folosită de om, asta înseamnă că meseria de doctor nu va mai avea foarte mare căutare. Noroc că ies la pensie anul viitor, zâmbi el trist.

          Anton clătină neîncrezător din cap.

          — Chiar dacă se va afla cum anume se produce acest fenomen, mă îndoiesc că va deveni foarte repede reproductibil. Mai ales dacă rănile sau bolile trebuie neapărat să se transfere asupra cuiva.

          Doctorul îşi plimbă privirea peste şirul lung de cărţi, de parcă ar fi încercat să afle acolo un răspuns. Când îşi dădu seama că nu poate găsi nimic în cărţi, se ridică şi spuse:

          — E târziu, aşa că haideţi să vă duc eu acasă. Am să vă rog să treceţi mâine pe aici să vedem dacă analizele ne vor lămuri într-un fel sau altul. Oricum, vă sfătuiesc să staţi departe de răniţi şi de bolnavi în tot acest timp. Aveţi organismul destul de slăbit şi nu se ştie câte răni mai poate suporta.

          Au plecat cu maşina doctorului şi, pe drum, în timp ce conducea, îi simţea privirea cum i se oprea din când în când asupra lui, ca şi cum ar fi căutat să se lămurească ce-i atât de deosebit la el.

          Când au ajuns în parcarea blocului în care locuia Anton, doctorul a oprit motorul şi s-a întors cu totul spre el.

          — Acum câţiva ani am fost într-o excursie în Tibet, unde am văzut un fenomen oarecum asemănător. Dar, cum nu am avut ocazia să-l verific, am trăit tot timpul cu impresia că este doar o formă oarecare de truc magic. Şi tot atunci un bătrân lama tibetan mi-a spus câteva cuvinte care m-au urmărit foarte multă vreme: „Tigrul şi privighetoarea nu vor neapărat să ne înspăimânte sau să ne încânte atunci când îşi sfâşie prada sau îşi cântă trilurile. Tigrul vrea să se hrănească, iar privighetoarea să îşi găsească perechea. Că noi găsim motive de spaimă sau de încântare în acţiunile tigrului şi ale privighetorii, asta este cu totul altă poveste.“

          Tăcu câteva minute, privind în întunericul de afară, apoi spuse:

          — Mă întreb, aşadar, dacă nu cumva vindecările astea nu sunt de fapt cu totul şi cu totul altceva decât ceea ce vedem noi.

          Porni motorul maşinii şi îi dădu o carte de vizită, apoi îşi luă rămas-bun, iar Anton coborî în întunericul rece al nopţii şi urcă greoi spre apartamentul lui, chinuit de dureri, semn că îi treceau efectele anesteziei.

          Adormi greu, dar a doua zi se încăpăţână să meargă la lucru, pentru că nu ar fi suportat să fie singur acasă cu gândurile lui.

          Când ajunse la containere, îşi luă lopata aproape cu uşurare şi încărcă gunoaiele aruncate peste noapte, scrâşnind din dinţi şi încercând să nu bage în seamă durerea care îl săgeta în braţ şi în genunchi.

          Luat cu treaba, nici nu a simţit cum a trecut ziua. Chiar şi Stelică, deşi vorbăreţ de felul lui, parcă îi înţelegea nevoia de tăcere şi îşi vedea tăcut de dozele lui. Era foarte cald şi lumea umbla îmbrăcată subţire, ba unii mai curajoşi erau chiar numai în tricouri cu mânecă scurtă.

          Când ajunse în staţia de troleibuz, văzu şi tabla în care se lovise fetiţa. Era tot acolo, alături de altele la fel de ascuţite, gata să mai rănească pe cineva, aşa că îşi propuse chiar a doua zi să facă o sesizare sau chiar o vizită pe şantier, să caute un şef care să înţeleagă despre ce este vorba şi să ia măsuri. Clădirea la care se lucra se înălţa vertical, la numai câţiva metri de trotuar, şi putea cădea ceva oricând, de sus, în capul pietonilor. Încerca să-şi formuleze în minte o asemenea sesizare, când auzi o voce subţirică lângă el.

          — Dânsul este.

          Şi când întoarse capul văzu lângă el pe fetiţa de ieri, ţinută de mână, de data asta, de o tânără în pantaloni mulaţi şi cu un tricou subţire peste care purta o geacă descheiată. Înainte de a apuca să spună ceva, îşi imagină iar scena de mulţumire şi încercă să se facă pierdut printre călătorii care aşteptau în staţie. După cât de mult semănau cele două, în mod sigur erau surori, şi nu putu să nu observe cât de drăguţă şi cochetă era sora mai mare. Tricoul scurt lăsa să i se vadă buricul, în care avea prins un inel argintiu, dar nu stătu să privească mai mult, pentru că nu avea chef să i se sărute iar mâna.

          — Aşteaptă! se auzi strigatul fetei mai mari, dar el mări pasul, sătul de mulţumiri.

          — Aşteaptă, sau chem poliţia, se auzi din nou în spatele lui.

          Şi de data asta se opri ca lovit. La orice se aştepta, numai la asta nu.

          Cu paşi mari, cele două fete au ajuns lângă el. Cea mai mare se aşeză cu mâinile în şolduri în faţa lui.

          — Voiam să cunosc şi eu pedofilul care îmi pipăie cu neruşinare sora, profitând de neatenţia oamenilor.

          Anton rămase de-a dreptul perplex şi făcu ochii mari, aşa că fata continuă:

          — Sunt studentă în ultimul an la Medicină, aşa că pe mine nu mă poţi păcăli cu astfel de tertipuri ieftine, ţap bătrân ce eşti!

          Ridică rochiţa fetiţei şi-i arătă picioarele.

          — Uite aici, nicio rană pe niciunul dintre ele. Ştiu cum ai procedat şi am să mă duc la Poliţie, să te reclam. Ai avut o pungă cu sânge pe care ai spart-o pe genunchiul surorii mele, pentru că a ajuns acasă plină de sânge, dar nici urmă de rană. Ai făcut asta ca să ai motiv să o mângâi.

          — Iuliana, dar am fost rănită, mi se vedea osul de la genunchi cum se mişcă, şopti fetiţa cu ochii în lacrimi.

          — Andreea, tu să taci, că te-a prostit şi pe tine, şi pe mama, ca să te poată pipăi pe îndelete.

          Fetiţa se smuci din mâna surorii ei şi se repezi în braţele lui Anton, şoptind printre sughiţuri de plâns:

          — Eu i-am spus cum a fost, dar nu mă crede.

          Stupefiată, Iuliana dădu să se repeadă să-şi recupereze sora, dar chiar atunci de sus, de pe clădirea în construcţie, se auzi un zgomot vibrant urmat de câteva ţipete gâtuite. Cablul unei macarale care ridica o bucată uriaşă de tablă se rupsese şi tabla o pornise vibrând la vale. Mai întâi căzuse vertical spre staţia troleibuzului, apoi se lovi de ceva, se răsuci brusc într-un incredibil zbor orizontal şi zbură fâşâind periculos, ca o pasăre a morţii, spre Iuliana, o tăie în talie, chiar sub braţele încă în şolduri, ca pe o simplă foaie de hârtie şi se opri zăngănind într-o pubelă de gunoi. O clipă, păru că nimic nu s-a întâmplat, apoi Anton văzu cum Iuliana întinse braţele spre el, tot cu gândul să o recupereze pe cea mică, dar apoi partea de sus se desprinse şi alunecă spre spate, cu o clipă înaintea picioarelor şi a mijlocului. Împinsă de tabla care o tăiase, căzuse pe spate, iar acum părea că se odihneşte, atât doar că între cele două părţi ale corpului erau cam cinci centimetri distanţă una de alta. Mai întâi începu să ţipe sora ei mai mică, apoi ţipetele se înmulţiră, când oamenii din staţie se apropiară.

          Andreea îl strânse cu putere pe Anton, strigându-i chiar în ureche:

          — Salveaz-o, te rog! Numai tu poţi să o faci.

          — Biata copilă, spuse cineva, încă nu îşi dă seama că sora ei este pierdută.

          Altcineva voia să caute o lumânare, dar Anton se apropie tremurând de fata căzută. În ochii Iulianei mai pâlpâia parcă o uşoară urmă de înţelegere şi îi fixă, aşa stinşi cum erau, asupra lui. Buzele ei, din care culoarea fugise, se deschiseră în încercarea de a spune ceva, iar Anton se apropie şi mai mult şi auzi o şoaptă ca o părere:

          — Ajută-mă!

          Sângele, care până atunci încă nu începuse să curgă, s-a pornit dintr-odată să ţâşnească şi Anton se aplecă şi o prinse de mâini. Trase cu putere până când cele două jumătăţi ale corpului se uniră, apoi începu să maseze tăietura. Mai trase încă o dată de mâini, apoi încet o răsuci pe burtă şi continuă să o atingă cu mâinile de-a lungul tăieturii. În jurul lui lumea tăcea, iar de undeva din depărtare se auzea deja sunetul Salvării. Până când a ajuns ambulanţa, Iuliana îşi revenise destul de mult încât să se ridice în picioare sprijinită de sora ei mai mică. Îi căută ochii, dar Anton se făcu pierdut în mulţime şi luă primul taxi: întârziase şi voia să ajungă acasă înainte de criză.

          Când a ajuns acasă, a încuiat uşa de la intrarea în apartament ca şi cum ar fi vrut să rămână singur pentru vecie. Cu toate că cel mai bine ar fi fost să o lase deschisă „ca să nu fie nevoiţi să spargă uşa, atunci când o să mă caute“, gândi el înainte de a se prăvăli în pat. Deşi poate că ar fi trebuit să se ducă direct la spital, dar era convins că nici acolo nu prea aveau ce să-i facă. Există un echilibru în lumea asta şi niciun spital din lume nu îl poate încălca. Îl sună totuşi pe doctorul Niculescu, căruia îi povesti în câteva cuvinte ce i s-a întâmplat, apoi se aşeză în pat, în aşteptarea crizei de epilepsie. Sau a doctorului… sau a ceea ce avea să se întâmple, deşi nici el nu ştia cum să denumească ceea ce se va întâmpla cu el.

         

         

         

         

         

          Capitolul 8

         

          Câţiva faguri de miere

         

          Cosmin Ardeleanu îşi puse din reflex mâna la ochi când ieşi din casă. Iarna era spre sfârşite, dar primăvara părea că îşi intrase pe deplin în drepturi şi, în câte o zi ca asta, soarele strălucea cu putere pe cer. De câteva zile observase că îl supăra lumina puternică. Nu suficient de mult încât să-l facă să se gândească la o boală, dar se gândea tot mai serios să-şi pună o pereche de ochelari de soare. Îşi cumpără până la urmă o pereche, numai că a renunţat la idee atunci când s-a văzut într-o oglindă, cum îi stătea cu ei, chiar dacă a încercat mai multe modele. Toate îi veneau la fel. Avea capul mare şi rotund, iar o pereche de ochelari, fie ei şi de firmă, nu îmbunătăţeau foarte mult aspectul. Oricum îi purta, capul lui părea tot o minge de fotbal cu ochelari şi, văzând câteva priviri piezişe la cei pe lângă care trecea, i-a aruncat în primul coş de gunoi. Avea o constituţie masivă şi nu de puţine ori observase că oamenii îi făceau loc grăbiţi, cu toate că nu se ştia om violent şi nu avusese nicio altercaţie în viaţa lui. Şi tot de câteva zile observase că nu-i plăceau mulţimile şi făcea tot posibilul să le evite. Şi, dacă la început mulţime însemnau zeci de oameni, în ultimul timp nu suporta să fie mai mult de doi, trei oameni în preajma lui. Strânse din fălci, căutând nişte străzi lăturalnice, şi porni spre Piaţa Dacia, pregătindu-se sufleteşte pentru nenumăraţii oameni pe care avea să-i întâlnească acolo. Ar fi vrut să poată rezolva altfel ceea ce avea de făcut, dar nea Tomescu din Făgăraş era singurul apicultor care îi putea aduce faguri de albine.

          În drumul spre piaţă trecu pe lângă un bar unde un grup de tineri îşi făceau veacul. Erau cu numai câţiva ani mai tineri ca el, dar păreau mult mai blazaţi şi, mai ales, veşnic în criză de bani. Îl mai văzuseră de câteva ori trecând tăcut pe lângă ei, dar ceva din masivitatea lui, ori privirea posomorâtă, i-au făcut să-l lase în pace. Dar de data asta se părea că ajunseseră la fundul sacului, pentru că unul dintre ei, cel care părea a fi conducătorul grupului, i se aşeză ostentativ în faţă:

           — Hei, şefule, nu ne dai şi nouă câte o ţigară? şi arătă cu un gest larg spre cei din spatele lui, ca pentru a sublinia faptul că nu era singur şi, la o adică, puteau deveni periculoşi.

          Cosmin privi un timp lung la cel care îi bloca drumul ca şi cum nu ar fi înţeles ce vrea. În cele din urmă ridică din umeri şi mormăi scurt:

          — Nu fumez.

          Cum cel din faţa lui tot nu se dădu la o parte, se văzu nevoit să explice:

          — Dacă nu fumez, nu am nici ţigări…

          Fu rândul celui din faţa lui să ridice din umeri:

          — M-am gândit şi la această posibilitate. Ce-ar fi să ne dai atunci o sută de lei şi ne ocupăm noi de cumpăratul lor…

          Un timp Cosmin îl privi încruntat, ca şi cum n-ar fi priceput despre ce este vorba. Apoi din gâtlej îi răsună un mormăit prelung şi făcu un pas în faţă: îl prinse pe cel din faţa lui de un braţ şi îi făcu vânt spre grupul de tineri care aşteptau amuzaţi alături. Şeful se izbi de doi dintre ei, doborându-i la pământ, iar lor li se păru că acesta zboară de-a dreptul printre ei, oprindu-se abia la câţiva metri de ei, într-un arbust de tuia.

          Primul impuls a fost să se repeadă spre el, să-i dea o lecţie, apoi în mintea lor s-a petrecut o scurtă rememorare a ultimelor secunde şi instinctul căpătat pe străzi i-a făcut să-i culeagă pe cei doi căzuţi şi să se îndepărteze cât mai repede. Şeful, după ce şi-a văzut izbitura atenuată în mod miraculos de arbustul de tuia, a mijit uşor ochii, a măsurat distanţa parcursă de el în zbor şi i s-a părut mai înţelept să facă pe mortul. Se pare că a adoptat cea mai bună tactică posibilă, deoarece Cosmin şi-a aruncat în treacăt ochii spre el şi a mormăit supărat:

          — Dacă nu fumez nu am nici ţigări…

          Nu a mai privit nicio clipă după cei care au fugit, ci doar şi-a continuat cu paşi egali drumul spre piaţă. Revăzu în mintea lui cele întâmplate. De câteva zile i se părea că se întâmplă lucruri ciudate cu el.

          Când ajunse lângă piaţă, strânse din umeri şi din gâtlej îi ieşi un mormăit nemulţumit: astăzi era mai multă lume ca de obicei. Plecă capul şi pătrunse în lumea pestriţă şi zgomotoasă din piaţă. Vânzătorul pe care îl căuta avea taraba chiar lângă intrare şi, când îl zări, îi făcu semn cu mâna.

          — Am crezut că nu mai ajungi azi, domnule Ardeleanu, îi spuse apicultorul cu un zâmbet larg pe faţă.

          De câteva luni, de când îl cunoştea, tânărul arhitect îi era client fidel şi nu se uita niciodată la preţ de când îi povestise despre fagurii artificiali pe care îi foloseau alţi apicultori şi despre mierea obţinută din zahăr.

          — Ei, cum să nu vin dacă am promis, mormăi Cosmin şi privi spre sacoşa pregătită de vânzător. Sunt zece kilograme acolo?

          — Zece kilograme, cum am promis, domnu’ arhitect. Chiar un pic mai mult, aşa ca pentru dumneavoastră. Din partea firmei, zâmbi el în timp ce număra atent banii.

          Fagurii erau împachetaţi profesionist, aşa că tânărul ridică punga şi spuse:

          — Mulţumesc, atunci. Ne vedem săptămâna viitoare! şi se îndepărtă cu paşi mari, în timp de apicultorul privea lung în urma lui.

          Arhitectul era un cumpărător statornic care, în fiecare joi după-amiaza, se înfiinţa ca să-şi ia cele zece kilograme de faguri cu miere. Un timp a fost tentat să-l întrebe ce face cu atâta miere, apoi spiritul de comerciant l-a făcut să-şi pună lacăt la gură, mai ales că afacerea mergea atât de bine. În urmă cu vreo două luni, când şi-a terminat fagurii, a cumpărat o matriţă, ceară de albine avea destulă şi a început să confecţioneze faguri, pe care îi umplea apoi cu miere. După ce a livrat primul lot astfel contrafăcut, a stat un timp ca pe ghimpi aşteptând ca tânărul arhitect să observe falsificarea şi să-i reproşeze ceva. Văzând că acesta nu spune nimic, şi-a mai domolit temerile. În sinea lui nici nu i se părea că face o cine ştie ce mare nedreptate: în fond ceara din care confecţiona fagurii era naturală, iar mierea cu care umplea alveolele, cu atât mai mult. Şi de altfel tânărul client nu mai părea deloc dispus la confesiuni în ultimul timp. De unde la început tot mai povestea câte ceva, de la o vreme era tot mai posac şi mai închis în el.

          Cosmin Ardeleanu nu îşi făcea probleme din cauza apicultorului: el deja se gândea la întâlnirea de la miezul nopţii.

         

         

          (va urma)

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts