GSF 57 banner 01-650

         

          Capitolul 9

         

          Un căpcăun furios

         

          Au trecut câteva zile de o monotonie exasperantă. Vasile tot nu simţea nevoia să iasă din casă, iar Loredana aducea cutii tot mai pline de plicuri cu bani. Singurul lucru bun în toată afacerea asta era că acum putea să-şi comande zilnic câte o pizza Prosciutto Speciale. Ba în unele zile, când se răsfăţa, îşi comanda chiar câte două.

           Văzuse toate filmele şi telenovelele programelor de televiziune şi uneori i se părea că este unul dintre personajele neverosimile din filme. Avea totuşi impresia că, deşi cele mai multe dintre telenovele se terminau cu happy-end, filmul lui nu se va termina deloc aşa. Impresia asta i s-a întărit într-o seară, atunci când Loredana a venit acasă mai îmbujorată ca de obicei. Nu s-a mai apucat să numere banii, ca până atunci, ci cu gesturi misterioase a scos un plic mare, din carton alb-gălbui, şi din el a scos un teanc impresionant de euro, împreună cu fotografia unui bărbat.

          Îi flutură banii prin faţă şi îi arătă fotografia.

          — Zece mii de euro acum şi zece mii după ce îl visezi pe bărbatul acesta.

          Vasile rămase perplex, apoi izbucni:

          — Stai puţin, fată dragă… ce crezi tu că sunt? Un ucigaş profesionist, cu sânge rece?

          Loredana clătină din cap neîndurătoare.

          — Prea puţin contează cum ai sângele, atâta vreme cât rezolvi problema. Mai ales că,  dacă clientul este mulţumit, a promis că ne mai aduce pe urmă şi alte fotografii.

          Vasile ridică din umeri neputincios.

          — Nu te pot ajuta aici, şi gata! Nu sunt un ucigaş, orice ar crede lumea despre mine… au fost simple coincidenţe şi sunt sigur că până la urmă se vor lămuri. Mâine să faci bine să-i duci banii înapoi.

          Până la urmă fu nevoit să se culce cu fotografia bietului om în mână, convins de insistenţele şi de lacrimile fetei.

          „Trebuie să ne facem şi noi un rost, că doar nu o să rămân toată viaţa vânzătoare la chioşcul ăla nenorocit!“

          Nu reuşi multă vreme să adoarmă şi, în cele din urmă, se ridică din pat şi se duse în bucătărie. Deschise frigiderul cu un gest mecanic, dar nimic din ce era pe rafturile lui nu îi făcea cu ochiul. Opri caloriferul pentru că i se păru prea cald în apartament, apoi îşi luă un pahar de apă de la robinet. Deşi nu îşi explica de ce, în ultimul timp apa de la robinet i se părea mai bună decât orice băutură. Bău şi acum cu sete, apoi se opri ascultând: undeva se auzea un zgomot ciudat, pe care oricât se chinui, nu reuşi să-l localizeze. Închise ochii şi ascultă mai atent, iar în cele din urmă trebui să se dea bătut: zgomotul venea de peste tot şi părea să pulseze în ritmul inimii lui. O clipă se simţi îngrijorat, temându-se să nu facă un puseu de hipertensiune de la emoţiile din ultimele zile, dar apoi se linişti pentru că senzaţia era prea plăcută. Mai bău un pahar de apă şi, după câteva minute, auzi un trosnet uşor care părea că vine din ceafă. Se scutură uşor înfiorat şi se privi în oglinda de deasupra chiuvetei. Se trase înapoi înspăimântat: din oglindă îl privea un necunoscut care mai avea doar vag trăsăturile lui. Smocuri de păr îi încadrau faţa şi ochii îi erau injectaţi şi adânciţi în orbite. Faţa îi era roşie, iar deasupra orbitelor îi apăruseră un fel de excrescenţe osoase. În ciuda acestor transformări, nu se simţea deloc neliniştit, ca şi cum le-ar fi aşteptat cumva să vină, deşi nu era conştient de ele. Se simţea plin de energie şi, înainte de a-şi da seama ce face, deschise geamul şi scoase un urlet prelung care reverberă cu ecou prin cartierul adormit. Din depărtare îi răspunseră câţiva câini, dar al doilea urlet îi făcu să tacă.

          Spre marginea cartierului, pe lângă containerele de gunoi se vedeau lumini de maşini şi se auzeau voci încântate şi claxoane de maşini: era vorba de circul nocturn pe care urşii gunoieri îl ofereau celor care le dădeau de mâncare. Cândva va trebui să facă ordine şi acolo, îşi spuse morocănos şi închise geamul. Mai bău un pahar de apă, apoi se duse în dormitor, evitând să se privească în oglinda de pe hol: i se părea că ochii îi căpătaseră o strălucire roşiatică,  neomenească.

          Ajuns în dormitor, văzu fotografia celui pe care trebuia să-l viseze şi un rictus uşor îi strâmbă buzele. O luă în mână şi o privi concentrat până când i se păru că din cartonul lucios iese o dâră de fum ca atunci când, copil fiind, ardea hârtiile cu o lupă în lumina soarelui.

          Oftă adânc şi o trezi pe Loredana care îl privi nedumerită şi somnoroasă:

          — Ce s-a întâmplat cu tine? Te-ai umflat groaznic la faţă.

          — Lasă tu asta, îi răspunse el cu o voce răguşită pe care nu şi-o recunoştea. Cum afli că a murit cel pe care urma să-l visez?

          Loredana scutură din cap ca pentru a-şi alunga apele somnului, apoi căută în plic şi îi arătă un număr de telefon:

          — După ce l-ai fi visat, trebuia să dau un telefon la numărul ăsta, pentru a-mi confirma că a murit.

          Vasile arătă spre hârtie.

          — În regulă, atunci. Dă telefonul!

          Loredana nu ştia dacă să se bucure sau să fie îngrijorată, dar luă ascultătoare telefonul şi formă numărul.

          După ce vorbi scurt şi oarecum codificat, ascultă un timp fără să spună nimic, apoi acoperi telefonul cu mâna şi se întoarse spre Vasile:

          — Spune că jucau cărţi la clubul „Rothmans” şi dintr-odată, acum vreo zece minute, omului din fotografie i-a explodat capul, a căzut jos şi a murit. Ce să-i spun?

          — Să aducă restul de bani! spuse sec Vasile.

          Loredana vorbi iar la telefon, apoi spuse:

          — Trebuie neapărat acum? Nu se poate mâine dimineaţă?

          Vasile scutură încrâncenat din cap:

          — Acum sau altfel va urma el la rând!

          După ce vorbi cu celălalt, fata puse telefonul jos şi privi îngrijorată spre Vasile.

          — Într-un sfert de oră aduce banii. Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat cu tine? Eşti schimbat cu totul.

          Vasile ridică din umeri fără să-i răspundă şi au rămas amândoi într-o tăcere posacă, până când cineva a sunat la uşă şi, atunci când fata a deschis-o, o mână a introdus un plic şi pe scară s-au auzit paşi grăbiţi, îndepărtându-se.

          — Acum poţi să te culci, i-a spus Vasile cu o voce aspră pe care nu o recunoşteau niciunul dintre ei. Dar înainte să te culci, acoperă toate oglinzile din casă cu prosoape sau ziare.

          Loredana nu mai întrebă de ce şi în câteva minute acoperi cele trei oglinzi din casă cu ziare lipite cu scotch, apoi se culcă nedumerită.

         

         

         

         

         

         

         

         

         

         

          Capitolul 10

         

          Cu detectivii la plimbare

         

          Se înserase bine când inspectorul Dăciulescu Alina ajunse la pensiunea Crizantema, dar nu îşi făcea probleme pentru asta, deoarece aşa se înţelesese cu Pisica, mai devreme, la telefon. Spre surpriza ei, toată echipa de detectivi era adunată în sufrageria domnului Spiridon şi toţi erau hotărâţi să le însoţească pe fete.

          Malamutul zâmbi maliţios:

          — Sunt sigur că v-aţi programat o petrecere pe cinste, aşa, ca între fete, dar daţi-ne voie să vă stricăm petrecerea: şi noi ne plictisim la fel de mult ca şi Pisica.

          Alina simţi că roşeşte şi spuse grăbită:

          — Nici vorbă de petrecere. Voiam doar să-i arăt spectacolul nostru de sezon: urşii din Răcădău. Au ieşit mai repede din hibernare, sunt flămânzi, aşa că sunt foarte blânzi dacă le dă cineva de mâncare. S-au adaptat şi ei situaţiei, spuse Alina tristă: altădată când erau flămânzi atacau, iar acum fac giumbuşlucuri. Vin turişti din toată ţara ca să-i vadă… Dar ies ceva mai târziu, doar aproape de miezul nopţii.

          — Suntem invitaţii tăi, spuse Spiridon cu vocea lui baritonală şi o privi cu simpatie. Şi-aşa ne plictiseam pe aici…

          Tânăra fată simţi că acum ar fi momentul să pună o întrebare despre rostul lor în Braşov, dar i se părea că este prea repede şi preferă să mai aştepte.

          — Păi, dacă spectacolul are loc numai la miezul nopţii, eu unul zic că avem timp să luăm o cină pe cinste. Malamuţii nu refuză niciodată o masă bună, indiferent de oră, încheie el sentenţios, făcând-o pe Pisică să ridice exasperată din mâini.

          Doar Petrică declină oferta şi, pretextând că mai are ceva de lucru la microbuz, o şterse tăcut din sufragerie:

          — Şi cina? strigă Malamutul în urma lui.

          — O să iau un sendviş de la bucătărie, spuse Petrică. Prea mult timp din viaţă ne petrecem mâncând.

          După ce uşa s-a închis, Spiridon oftă dezolat:

          — Cred că la mine s-a referit, dar ce pot să fac dacă îmi este tot timpul foame?

          Malamutul zâmbi înţelegător:

          — Şefule, dacă ai nevoie vreodată de un umăr pe care să plângi, la mine ai să găseşti întotdeauna înţelegere. Măcar noi nu mâncăm degeaba, ca restul lumii…

          Restul serii a trecut apoi în mod plăcut, cu replici spumoase, cărora Alina nu le percepea în întregime sensul uneori, dar asculta cu atenţie, aşteptând momentul potrivit ca să-şi strecoare întrebarea.

          Spre sfârşitul cinei Malamutul se întoarse cu totul spre Pisică şi o întrebă:

          — Poate sunt eu prea curios, dar tu ai vreo plăcere în viaţă? De mâncat văd că nu prea mănânci. Cu băutura sau drogurile nici atât. Bărbaţii nu te interesează, altfel ai fi bătut vreun apropou până acum unui bărbat bine, ca mine. Iar dacă îţi plăceau fetele, precis ai fi făcut până acum o curte îndrăcită unui exemplar atât de reuşit ca domnişoara inspector.

          Alina simţi că roşeşte din nou, lucru care îl făcu pe Malamut să râdă în hohote, iar pe Spiridon să zâmbească stânjenit. Numai Pisica îl privi fix pe Malamut, cântărindu-l parcă din priviri, înainte să-i răspundă:

          —Sper că asta este o întrebare pur retorică. Doar ştii foarte bine că singura mea plăcere adevărată este să necăjesc căţei, iar alta este să-mi împlinesc curiozităţile ca orice pisică care se respectă. A, şi pe lângă asta, dacă se poate, să rezolv şi cazurile pe care soarta ni le scoate în cale.

          Spiridon împinse delicat farfuria şi spuse criptic:

          — Ai grijă, Pisico, ce îţi doreşti. S-ar putea ca în zilele următoare viaţa să-ţi dea la cazuri de rezolvat, câte să nu poţi duce.

          Toţi trei detectivii au schimbat priviri pe deasupra mesei şi Alina a simţit că era foarte aproape să descopere ceva important.

         

         

          *

         

          Petrecerea era în toi când au ajuns lângă containerele de gunoi din cartierul Răcădău. Taxiuri cu turişti şi multe maşini, cu numere de Bucureşti, erau poziţionate în aşa fel ca, la lumina farurilor, să se vadă mai bine locul unde veneau urşii de obicei, să primească de mâncare.

          De ani de zile urşii gunoieri din cartierul Valea Cetăţii constituiau spaima autorităţilor locale şi încântarea turiştilor şi a călătorilor prin Braşov. Autorităţile erau prinse la mijloc, între solicitările cetăţenilor din cartier, să se facă ceva în privinţa urşilor care deveneau cu fiecare an tot mai curajoşi, putând fi întâlniţi în ultimul timp plimbându-se pe străzile mărginaşe ale cartierului, şi între organizaţiile care apărau drepturile animalelor şi care solicitau un tratament adecvat pentru aceste animale. O vreme li s-a cumpărat, din magazinele oraşului, ciocolată şi dulciuri recent expirate care erau duse în adâncul pădurii, dar, după ce epuizau stocurile de bunătăţi, urşii reveneau cu încăpăţânare să-şi susţină spectacolul nocturn. Unii presupuneau, şi poate că nu erau prea departe de adevăr, că şi urşilor le plăcea să interacţioneze cu oamenii. Nu erau violenţi şi parcă bănuiau în sufletul lor de animal că bunăvoinţa aducătorilor de hrană era dată de faptul că se comportau frumos. A făcut înconjurul reţelelor de socializare poza unui bărbat care s-a fotografiat în timp ce dădea de mâncare unui urs direct din gură. Cei mai curajoşi, sau mai obraznici, dintre spectatori mai primeau câte o scatoalcă sau o zgârietură când depăşeau anumite limite, dar rănile, minore de altfel, erau trecute sub tăcere, ca nu cumva spectacolul să ia sfârşit.

          Alina, simţindu-se oarecum gazdă, după ce au găsit cu greu un loc de parcare, i-a condus până aproape de locul unde apăreau de obicei urşii. În timp de aşteptau, din depărtare s-a auzit un urlet care s-a repetat de câteva ori, dar toţi s-au pus de acord că sigur nu era produs de urşi.

          „Vreun tâmpit, care se prosteşte!” a fost concluzia unanimă a celor ce aşteptau şi urletul îndepărtat a fost repede uitat pentru că, dinspre liziera pădurii, şi-au făcut apariţia urşii. Ca în fiecare seară, prima a fost Stela, cu cei doi pui ai ei, şi apariţia ei a fost întâmpinată cu chiote şi aplauze de încurajare. Cei trei detectivi nu-şi puteau reveni din uimire, deşi fuseseră oarecum preveniţi de spectacol, din relatările Alinei. Ţipetele care ar fi îndepărtat orice animal sălbatic, şi cu-atât mai mult un animal solitar ca ursul, aveau asupra lor un efect exact invers pentru că, dinspre pădure, ca la o comandă au apărut imediat mai mulţi urşi.

          Numai Spiridon părea să accepte situaţia cu calm şi, după ce a privit un timp tăcut la spectacol, a comentat:

          — Urşii asociază bâlciul, strigătele şi gălăgia cu mâncarea, deci ei vin unde ştiu că este rost de mâncare. Şi cum probabil că nu au fost agresaţi niciodată aici, nu se simt în pericol, aşa că se complac în această tentativă grosolană de dresaj.

          La puţin timp după ce au ajuns toţi urşii la locul unde li se pusese din timp mâncare, a apărut şi prima problemă. Unul dintre puii Stelei, în încercarea de a găsi ceva mai bun de mâncare, s-a cocoţat pe marginea unui container de gunoi şi a căzut înăuntru, mârâind speriat. Stela a încercat un timp să-l scoată singură, apoi, după câteva încercări nereuşite, s-a îndreptat spre oameni, mormăind încetişor.

          Unul dintre spectatori avea o scară pliabilă în portbagaj şi, făcându-şi curaj, a trecut pe lângă ursoaica care îl însoţea liniştită, a introdus scara uşoară, de aluminiu, în container şi, în numai câteva clipe, ursuleţul a fost afară, lângă mama lui. Momentul a fost aplaudat îndelung şi fotografiat de nenumărate ori, iar cei doi protagonişti au fost răsplătiţi cu noi ofrande de mâncare.

          Trecuse bine de miezul nopţii şi se pregăteau cu toţii de plecare, mai ales că urşii păreau de acum sătui şi nu mai puteau fi ademeniţi cu niciun fel de trufandale. Parcă pe furiş, dinspre o alee laterală, îşi făcu apariţia un bărbat îndesat care ducea cu el o sacoşă destul de grea. Dacă nu ar fi privit direct în direcţia aceea, probabil că Pisica nici nu l-ar fi văzut, dar aşa a privit uimită la om cum se pierde, fără nicio reţinere, în mijlocul urşilor rămaşi.

          — Staţi, a spus ea încet. Priviţi acolo! i-a îndemnat ea pe prietenii ei.

          Majoritatea maşinilor plecaseră şi rămăseseră puţine faruri care să lumineze containerele, dar chiar şi aşa se putea vedea cum omul scoate din sacoşă ceva ce părea pe placul tuturor urşilor, pentru că s-au întors din drum chiar şi cei care tocmai plecaseră.

          Pisica, având vederea mai bună, se apropie câţiva paşi, apoi le spuse celorlalţi:

          — Le dă miere! Faguri de miere.

          Un bărbat din preajmă confirmă:

          — Ăsta este Ursarul şi le aduce faguri de miere în fiecare joi. Se amestecă cu ei, de parcă ar fi de-al lor, mai comentă omul înainte de a se depărta.

          Pisica şi Malamutul au schimbat o privire, iar Spiridon a făcut câţiva paşi într-o parte şi i-a spus lui Petrică să aducă furgoneta. I-a explicat în câteva cuvinte unde trebuie să ajungă, apoi s-a întors lângă ceilalţi.

          — Cum facem să-l reţinem până vine Petrică cu furgoneta? întrebă Spiridon făcând-o pe Alina să ciulească urechile.

          Malamutul îşi muşcă buzele gânditor:

          — Mă duc eu să stau de vorbă cu el.

          — Nu e bine, spuse Pisica. Urşii nu au o relaţie foarte bună cu câinii. Doar ştii asta!

          Înainte de a apuca cineva să o oprească, făcu câţiva paşi în direcţia urşilor făcându-i pe cei mai mulţi dintre ei să se oprească din mâncat şi să o privească. Pisica se opri şi scoase câteva sunete joase, care părea un amestec de mormăit de urs cu un tors de pisică, iar urşii îşi continuară masa. Pisica mai făcu câţiva paşi felini, dar de data asta niciun urs nu ridică ochii spre ea.

          — Ai grijă, strigă unul dintre spectatori, par ei blânzi, dar, la o adică, dacă îi superi, te pot răni.

          Pisica nu păru să-l fi auzit şi mai făcu câţiva paşi. Urşii terminaseră între timp fagurii de miere şi acum se îndepărtau, doar Stela, cu cei doi ursuleţi, mai rămăseseră lângă cel numit Ursarul. Ursuleţii îşi găsiseră de joacă cu un bidon de plastic, pe care îl aruncau de la unul la altul, iar ursoaica întinse braţele spre bărbat, ca şi cum l-ar fi chemat. Fără nicio ezitare, Ursarul se strânse la pieptul ei şi, dacă ar fi fost puţin mai întuneric, toată lumea ar fi putut crede că este doar un pui de urs ceva mai mare, pentru că totul, din mişcările lui, îl făcea să semene cu un urs.

          Pisica mai făcu câţiva paşi, scoţând sunete ce păreau să liniştească ursoaica pentru că aceasta nu reacţionă în niciun fel când li se alătură şi ea. Un turist întârziat făcu la repezeală câteva fotografii, apoi se retrase şi el chemat de ceilalţi prieteni ai lui.

          Ursuleţii şi-au pierdut răbdarea după o vreme şi au început să tragă de ursoaica bătrână care, cu vădită părere de rău, i-a abandonat pe Pisică şi pe Ursarul şi s-au pierdut toţi trei în întunericul pădurii. O clipă bărbatul păru că vrea să se ia după ei, dar glasul liniştitor al Pisicii îl opri.

          — Stai aici, Ursache! Rămâi cu mine şi ai să vezi că o să fie bine. Ştiu ce se întâmplă şi crede-mă că o să am grijă de tine. Ai răbdare puţin şi o să te duc acolo unde o să fii bine îngrijit şi lumea o să aibă grijă de tine.

          Pentru Ursar nu păreau atât de importante cuvintele, cât tonul şi, mai ales, mormăitul adânc, gutural, al Pisicii care rezonau cu ceva din el, cu ceva ce aştepta de mult, aşa că îşi lăsă capul mare pe umărul delicat al Pisicii şi păru gata să adoarmă.

          După ce Petrică sosi cu microbuzul şi îl parcă cât mai aproape de containere, Ursarul nu se împotrivi deloc atunci când Pisica îl ridică de jos şi îl conduse spre microbuz. Nu se împotrivi nici când îi făcu o injecţie şi se întinse cuminte pe cele trei scaune din microbuz care fuseseră trase în mijlocul maşinii, pentru a se face din ele o canapea confortabilă.

          — Du-l în Bucureşti, la Centrul de Primiri, îi spuse Pisica lui Petrică şi, după ce maşina plecă, se întoarse spre cei trei, dar evită să se uite în direcţia inspectorului Dăciulescu Alina, care o privea cu ochii mari.

          Cum se simţea în continuare urmărită de privirea întrebătoarea a fetei, în cele din urmă spuse:

          — Mai târziu, Alina. Îţi promit că în cele din urmă se vor lămuri toate, dar acum chiar nu pot să-ţi spun nimic. Te rog doar să ai încredere în mine.

          Alina vru să răspundă ceva, dar chiar în acel moment îi sună telefonul. Se trase câţiva paşi mai la o parte, ca să poată răspunde, dar, pe măsură ce asculta, se apropie iar de cei trei detectivi şi în cele din urmă se întrerupse din vorbit ca să-i întrebe:

          — Domnul comisar-şef Câmpeanu m-a solicitat la o crimă care a avut loc chiar aici, la câteva străzi depărtare. Când a auzit că suntem împreună, m-a rugat să vă întreb dacă nu aţi vrea să veniţi cu mine. Se pare că este o crimă mai ciudată.

          După ce s-au privit scurt, Spiridon a fost primul care a răspuns, parcă un pic prea repede:

          — Cu plăcere, cu cea mai mare plăcere.

          În timp ce se urcau cu toţii în maşină, Malamutul nu se mai putu abţine şi întrebă:

          — A spus cumva şi despre ce este vorba?

          Puse maşina în mişcare, apoi se întoarse spre Alina:

          — Adică prin ce fel este această crimă mai ciudată faţă de altele?

          Alina ridică din umeri:

          — Nu ştiu decât că este ciudată. De obicei nici nu ne spune mai multe la telefon pentru că oricând poate trage cu urechea un ziarist când vorbeşte. Nu era singur pentru că se auzeau mai multe voci care discutau în jurul lui…

         

         

         

         

         

         

         

         

          Capitolul 11

         

          Moartea unui sfânt

         

          Alina i-a spus Malamutului pe unde să conducă şi, în mai puţin de cinci minute, au ajuns la un bloc cochet, cu patru etaje şi trei scări. La una din intrări erau adunaţi câţiva oameni, dintre cei care simt orice eveniment mai aparte, indiferent la ce oră se întâmplă, chiar dacă era trecut ca şi acum de miezul nopţii. O panglică cu „Trecerea interzisă”, păzită de doi poliţişti în uniformă, oprea trecerea şi Alina, care nu era în uniformă, a fost nevoită să se legitimeze pentru a putea trece dincolo, împreună cu cei trei detectivi.

          La intrarea în scara blocului au fost întâmpinaţi de comisarul-şef Câmpeanu, care i-a tras puţin într-o parte, pe una din băncile care mărgineau aleea care ducea spre uşa de la intrare.

          După ce s-au salutat iar, comisarul-şef a privit precaut în jur şi a spus mai mult în şoaptă:

          — O crimă dată dracului! Dintre cele despre care înveţi la primul curs de Criminologie că este imposibil să se întâmple.

          Toţi au făcut ochii mari şi Câmpeanu, după ce se asigură încă o dată că nu erau ascultaţi, continuă:

          — Pe scurt, este vorba despre o crimă comisă într-un apartament perfect închis.

          Alina zâmbi inocentă şi sesiză imediat punctul slab al problemei:

          — Atunci poate că nu a fost vorba despre o crimă! Poate a fost o sinucidere.

          — Da! făcu exasperat Câmpeanu. Un om s-a tăiat în două jumătăţi, în zona ombilicală, numai aşa, ca să ne creeze nouă probleme. Ar fi cea mai ciudată cale de sinucidere pe care am întâlnit-o până acum.

          Malamutul interveni şi el:

          — Atunci poate că a fost tăiat de cineva care a reuşit cumva să dea impresia de cameră închisă pe dinăuntru.

          — De fapt…, începu comisarul-şef să explice, dar se opri exasperat:

           — Nu ar fi mai bine să mă lăsaţi voi să vă spun totul, de la început? Mai ales că nici nu avem prea mult timp la dispoziţie. Doctorul Rizescu este sus, în apartament, unde examinează cadavrul şi poate coborî în orice moment.

          Privi în jurul lor şi, văzându-i pe toţi pregătiţi să-l asculte, continuă:

          — În seara asta, doctorul chirurg Lucian Niculescu a vrut să-l viziteze pe domnul Anton Vlădăreanu, pe care îl tratase cu o zi înainte. În cursul zilei l-a aşteptat la spital pentru o consultaţie, dar, cum nu a venit, s-a gândit că pacientul ar putea avea probleme şi s-a hotărât să-l caute acasă. Cum nu răspundea nimeni la uşă, şi-a făcut griji şi a sunat la urgenţe şi, în scurt timp, a sosit o echipă de intervenţii şi câţiva pompieri care au spart uşa.

          Se întoarse spre Malamut şi preciză:

          — Uşa era încuiată, lanţul de siguranţă era pus, aşa că au fost nevoiţi să-l taie, iar victima locuia la etajul trei, fără niciun pom prin preajmă, care ar fi facilitat intrarea unui prezumtiv criminal.

          Se uită la oamenii care stăteau tăcuţi dincolo de banda de protecţie a Poliţiei şi i se păru că unii dintre ei au aprins lumânări. Scutură din cap şi continuă.

          — Pentru că doctorul Niculescu îl cunoştea bine pe patologul nostru, doctorul Rizescu, când au văzut ce au găsit în apartament, l-a sunat direct pe acesta, care ne-a anunţat apoi şi pe noi.

          Privi spre intrarea în bloc, apoi spuse:

          — Apartamentul este destul de mic, aşa că nu am rămas şi eu cu ei, să-i încurc. La locul crimei sunt acum doar doctorul Rizescu şi comisarul Brumaru, să vadă ce poate găsi…

          Rămase cu ochii pierduţi în gol. După câteva momente le explică:

          — Când termină, va trebui să mergeţi şi voi să vedeţi, dar, credeţi-mă, aşa ceva nu aţi mai văzut!

          La privirile mirate ale celor din jurul lui preciză:

          — Am mai văzut cadavre la viaţa mea, dar aşa ceva niciodată. Şi sunt sigur că nici voi, se adresă el detectivilor.

          Respiră de câteva ori să-şi revină, apoi le descrise scena care îl impresionase atât de mult:

          — Imaginaţi-vă un pat pe care este culcat un bătrân îmbrăcat în pijamale. În apartament becurile sunt mici, din cele de tip economic, şi deasupra patului este aprinsă o candelă care aruncă o lumină pâlpâitoare în jur. La lumina ei, omul din pat seamănă exagerat de mult cu sfântul din icoana de deasupra patului. Cred că era vorba de Sfântul Nicolae. Omul avea faţa liniştită, de parcă ar fi murit în somn, numai că…

          Se poticni şi răsuflă adânc de câteva ori înainte de a continua:

          — În dreptul mijlocului avea pijamaua ridicată şi se vedea că avea corpul secţionat perfect în două jumătăţi, depărtate cam la cinci centimetri una de alta. Nu se vedea nicio urmă de sânge şi nicio urmă de violenţă…

          Făcu o pauză şi ridică ochii acolo unde ceilalţi au presupus că se află apartamentul victimei. La geam se zărea o lumină slabă, străpunsă din când în când de fulgerele bliţului, când Brumaru făcea fotografii.

          — Şi, colac peste pupăză, în tot apartamentul nu e nicio urmă de mirosul fetid la care te-ai aştepta de la un asemenea cadavru… Se poticni din nou, apoi continuă în şoaptă, ca şi cum ar fi vrut ca ceilalţi să nu îi audă foarte clar spusele. Peste tot mirosea a smirnă şi tămâie…

          Cei trei detectivi şi subalterna lui îl priviră suspicioşi, iar în cele din urmă Alina întrebă:

          — Şefule, poate că eşti doar surmenat. Cât mai ai până la pensie?

          — Şapte luni, răspunse automat comisarul-şef, dar să mă ia naiba dacă, după ce rezolvăm şi cazul ăsta, nu mă pensionez anticipat. Nu mai suport să am de-a face cu vampiri, sfinţi şi cine ştie ce o să mai apară, dacă mai întârzii mult pe aici.

          Făcu ochii roată şi, zărind privirile lor circumspecte, spuse:

          — Ştiu că nu mă credeţi, dar aşteptaţi până ajungeţi în apartament sau, şi mai bine, întrebaţi-l pe el, arătă spre doctorul Rizescu care tocmai ieşea din bloc.

          Când doctorul se apropie de ei, comisarul-şef se ridică şi îi ieşi în întâmpinare. Se opri când văzu privirea posomorâtă a patologului, care nu prea îndemna la conversaţie, dar în cele din urmă îşi învinse reţinerea şi întrebă:

          — Spune-le, doctore, a ce miroase în apartament?

          Rizescu ridică o privire obosită spre ei, apoi zâmbi trist:

          — A scorţişoară miroase, domnule comisar, a scorţişoară şi nu a smirnă sau tămâie cum îţi place dumitale să crezi. Cineva, poate chiar victima, a turnat litri întregi de esenţă de scorţişoară prin tot apartamentul, iar acum comisarul vostru caută peste tot să găsească sursa mirosului.

          Văzând figura dezamăgită a vechiului lui prieten, ridică din umeri dezolat:

          — Ştiu că tu ai fi vrut să spun că miroase a smirnă şi tămâie, însă sunt nevoit să spun scorţişoară, pentru că altfel cred că aş înnebuni.

          Oftă lung şi privi în jur:

          — Ştiţi că nu fumez, dar acum zău că aş vrea o ţigară. Putem găsi una pe-aici?

          În cele din urmă a găsit una la agenţii care păzeau perimetrul şi, după ce o aprinse cu mâna tremurând, le spuse:

          — Ştiţi ce vă zic, de obicei, în stadiul ăsta al investigaţiei: am să vă pot spune mai multe după autopsie. Ei bine, nici acum şi nici după autopsie nu o să vă pot spune mai multe, pentru că nu am mai întâlnit aşa ceva. Nu numai eu, dar niciunul dintre cei care scriu tratate de medicină legală.

          Mai trase un fum de ţigară, se înecă şi tuşi, iar după ce îşi reveni adăugă:

          — Rana este recentă şi curată, dar în mod curios nu pare făcută cu un bisturiu sau cu un alt obiect ascuţit. Cele două jumătăţi de corp parcă s-ar fi desprins de la sine… E ceva pur şi simplu incredibil…

          Stinse ţigara fumată numai pe jumătate şi o aruncă într-un coş de gunoi, apoi întrebă:

          — De ce nu urcaţi voi până sus, să vedeţi cu ochii voştri? Comisarul Brumaru o fi terminat între timp de fotografiat şi strâns probe.

          Au urcat toţi patru, cu comisarul-şef în frunte, şi, după ce au salutat agentul de la intrare, au pătruns în apartamentul aflat parcă în semiîntuneric, chiar dacă avea toate becurile aprinse.

          Comisarul Brumaru terminase într-adevăr şi, când au intrat ei, tocmai îşi aşeza ultimele pungi cu probe în cutie.

          Comisarul-şef se opri în uşa dormitorului şi înainte să intre trase adânc aer în piept, apoi se întoarse victorios spre cei patru din urma lui:

          — Ei? Fiţi sinceri acum şi spuneţi-mi a ce miroase?

          Cum niciunul dintre ei nu răspunse, intră triumfător în dormitor, iar comisarul Brumaru riscă un răspuns:

          — Miroase a moaşte de sfânt.

          Văzând privirile lor nedumerite adăugă:

          — Când eram copil, una din mătuşile mele mai bisericoase m-a dus odată să văd moaştele unui sfânt. Mirosul era exact la fel.

          S-au apropiat cu toţii de pat şi, deşi stăteau înghesuiţi, niciunul dintre ei nu spuse nimic pentru că erau prea absorbiţi de cercetarea cadavrului. De fapt, de cele două jumătăţi de cadavru, pentru că doctorul Rizescu, în încercarea de a vedea mai bine, depărtase între ele bucăţile, astfel că acum tăietura se putea vedea perfect. Pentru că doctorul Niculescu spusese că a vorbit cu victima în cursul după amiezii, decesul nu putea să se fi produs mai devreme de ora douăzeci. Asta însemna cinci-şase ore, dar rănile arătau ca şi cum ar fi avut o vechime de ani de zile. Comisarul Brumaru aprinse o lampă portabilă şi le întinse o lupă mare, ca să se poată uita mai bine: cele două tăieturi erau perfect cicatrizate şi toţi au avut senzaţia că rănile parcă aşa trebuiau să fie. Mai mult decât atât, în momentul în care s-au aplecat, pe rând, asupra victimei, nările le-au fost invadate de un miros puternic de mirodenii. Şi dacă alte mirosuri nu le puteau distinge foarte uşor, cel de tămâie era pregnant, de parcă tocmai ar fi trecut un preot, cu cădelniţa aprinsă, pe lângă ei.

          — Să mergem, atunci, spuse comisarul-şef. Să aşteptăm concluziile doctorului patolog, deşi, după cum aţi auzit, nici după autopsie nu o să ne poată spune mai multe.

          În timp ce Alina chema brancardierii în apartament, comisarul Brumaru le atrase atenţia:

          — Sigilaţi cât mai bine sacul, să nu răzbată prea mult mirosul, altfel ne vom trezi în curând cu un pelerinaj la sfântul… Căută pe un bileţel numele victimei şi completă: …la sfântul Vlădăreanu.

          Comisarul-şef privi lung în urma lor şi le strigă chiar când să iasă:

          — Şi, pentru numele lui Dumnezeu, spune-le tuturor să nu scape niciun cuvânt presei sau familiei. Alina, du-te cu ei şi asigură-te că totul este în regulă.

          — Asta cu familia o să fie ceva mai greu de respectat, spuse Spiridon, pentru că fiecare dintre ei cum vor ajunge acasă numai despre asta vor vorbi.

          Comisarul-şef nu putu să-i răspundă, pentru că exact atunci îi sună telefonul.

          — Acum ce mai e? întrebă el în surdină în timp ce se pregătea să răspundă.

          După ce vorbi câteva minute, se întoarse zâmbind amar spre ceilalţi:

          — Copii, nu spargeţi gaşca! Mai este nevoie de noi în noaptea asta.

          La privirile întrebătoare ale celorlalţi, răspunse oftând:

          — Se pare că asta este noaptea cadavrelor ciudate. La numai câteva străzi distanţă de aici, la clubul Rothmans, unui bărbat i-a explodat capul, în timp ce juca cărţi.

          Îi lăsă pe cei trei detectivi şi pe comisarul Brumaru să privească uimiţi unul la altul, iar el se duse la fereastră şi, după ce o deschise, o căută din ochi pe Alina.

          — Domnişoară inspector, strigă el de la geam, caută-l pe doctorul Rizescu şi spune-i să ne aştepte.

          Inspectorul Dăciulescu Alina, care stătea de vorbă cu un agent, răspunse cu un sonor: Am înţeles să trăiţi! şi plecă ca din puşcă spre doctorul Rizescu, care tocmai se pregătea să se urce în maşina care urma să transporte cadavrul la morgă.

          Spiridon şi ceilalţi doi detectivi au rămas mai în spate şi când a prins un moment favorabil le-a spus:

          — Cred că aici este vorba de ADN-ul Zoiei Ivanovna, sfânta din Samara. După ce a murit trupul ei nu s-a descompus, iar moaştele i-au fost păstrate pentru că aveau darul de a face minuni.

          Agentul care o abordase pe inspectorul Dăciulescu Alina era agentul Postolache, cel care fusese acasă la Vasile Tudorache. Se perpelise câteva zile, dar, în cele din urmă, în seara asta, după ce auzise cu numai câteva minute în urmă de omul mort la clubul Rothmans, a simţit că nu mai poate păstra tăcerea. Mai ales că omul care comandase crima se lăudase şi la prieteni cu isprava sa. A profitat de faptul că a văzut-o pe tânăra inspector Dăciulescu Alina, pe care o cunoştea din vedere, ca să-i spună pe scurt ce se întâmplase.

          După ce l-a adus pe doctorul Rizescu înapoi, Alina i-a spus agentului:

          — Aşteaptă aici, până coboară comisarul-şef Câmpeanu. O să fie foarte interesat de povestea ta.

          Agentul privi în sus, spre apartamentul la ferestrele căruia se vedeau mişcându-se umbrele celor dinăuntru.

          — Oare ce o să mi se întâmple? întrebă aproape şoptit agentul.

          Alina ar fi vrut să-l încurajeze, dar nu se simţea deloc îndemnată la asta: nici măcar nu se putea gândi că cineva ar fi putut distruge sau înstrăina probele unui posibil caz de crimă.

          — Nu ştiu, răspunse ea şi se strădui ca vocea să nu-i sune prea dispreţuitoare. Eu nu am făcut niciodată aşa ceva, ca să ştiu.

          Agentul îşi muşcă buzele, apoi adăugă chiar în timp ce grupul celor din apartament cobora scările:

          — Mi-a fost frică, spuse el înainte ca grupul să ajungă lângă ei. Şi încă îmi mai este frică să nu mă viseze, dacă află că v-am spus…

          — Prostii! spuse mai dur decât ar fi vrut Alina şi ieşi în întâmpinarea grupului.

          Vru să spună ceva despre cele aflate de la agent, dar comisarul-şef îi luă vorba din gură:

          — Noaptea asta parcă este noaptea vârcolacilor, Alina, aşa că nu vreau să aud nimic.

          Se apropie mai mult de ea şi, privind în jur să nu fie auzit de vreun ziarist, continuă.

          — Ne deplasăm cu toţii la o nouă crimă. Să sperăm că este ultima pe noaptea asta!

          Vru să se îndepărteze cu paşi repezi, dar inspectorul Dăciulescu Alina făcu ce nu mai făcuse în toată cariera: îl prinse de braţ şi îl opri.

          La privirea lui consternată, se apropie şi îi şopti la ureche:

          — Va trebui să-l luăm cu noi şi pe agentul Sorin Postolache. Are o poveste foarte interesantă de spus.

          Comisarul-şef ridică exasperat din umeri şi spuse grăbit:

          — Indiferent ce are de spus, cred că mai poate aştepta. Ne aşteaptă un cadavru căruia tocmai i-a explodat capul, dacă am înţeles eu bine.

          — Chiar despre asta este vorba, domnule comisar-şef. Povestea lui cred că explică totul.

          Comisarul-şef se opri şi privi scurt spre agentul care aştepta, aproape în poziţie de drepţi, lângă ei şi în cele din urmă spuse:

          — Bine, ia-l cu noi în maşină. Sper să merite…

          Imediat după ce au urcat, comisarul-şef îl înghionti pe agentul care se aşezase în faţă, lângă şofer.

          — Spune, acum, ce ai de zis. Şi grăbeşte-te să termini până ajungem la locul crimei.

          Agentul aprobă tăcut frământându-şi buzele, apoi, chiar când comisarul-şef se pregătea să-l mai înghiontească o dată, începu cu glas stins:

          — Permiteţi să raportez… şi în numai câteva cuvinte îşi spuse povestea.

          Cam în cinci minute au ajuns în dreptul clubului Rotary, dar comisarul-şef tot nu se grăbea să coboare, gândindu-se la cele auzite de la agent.

          — Sper că ţi-a dat măcar prin cap să faci o copie după biletul sinucigaşului.

          Agentul se scotoci în buzunarul vestei şi scoase o foaie de hârtie şi i-o întinse comisarului-şef care, după ce o citi, i-o înmână Alinei:

          — Păstrează-o tu până când vom avea nevoie de ea.

          Deschise portiera, dar încă nu coborî pentru că încă se mai gândea la cele auzite.

          — Auzi, îl întrebă el în cele din urmă pe agent, eşti sigur despre cele petrecute aici, la clubul Rotary?

          — Da, domnule comisar-şef. Informatorul care mi-a comunicat vestea este un om de toată încrederea.

          În cele din urmă coborâră cu toţii şi pătrunseră dincolo de banda galbenă, care interzicea accesul.

          Doctorul Rizescu a fost condus înainte, spre locul crimei, iar comisarul-şef s-a oprit la biroul de recepţie, unde îi aştepta directorul clubului, galben ca ceara.

          — Ia spune, domnule Codreanu, ce s-a mai întâmplat iar, în selectul dumitale club?

          Chiar dacă cuvintele păreau în regulă, directorului nu îi scăpă uşoara nuanţă peiorativă din glasul comisarului-şef, aşa că ridică palmele neajutorat în sus:

          — Zău că nu ştiu ce se întâmplă cu lumea din vremurile de azi, domnule comisar-şef. Parcă a înnebunit, zău aşa… doar ne cunoaştem de atâta timp şi ştiţi că sunt un om corect, care colaborează cu autorităţile şi care nu creează probleme.

          Ofiţerul îl privi circumspect şi îl lăsă să vorbească: într-adevăr, omul nu crea probleme, chiar dacă se mai întâmplau lucruri în clubul lui, la care s-a mai închis ochii uneori. Motivul era simplu ca lumina zilei: se câştiga mai mult dacă se făceau uitate câteva partide clandestine de poker, dar se afla câte ceva despre dealerii de droguri.

          — Bine, lasă trecutul acolo unde este, îl întrerupse în cele din urmă comisarul-şef, şi spune mai bine ce s-a întâmplat în seara asta, aici.

          Directorul arătă cu mâna în direcţia în care dispăruse doctorul Rizescu şi spuse:

          — Şase clienţi vechi au dorit să închirieze Sala Albastră în seara asta, pentru o petrecere privată… Se întrerupse şi privi încurcat în jur, dar cei trei detectivi, comisarul-şef, comisarul Brumaru şi inspectorul Dăciulescu Alina erau cu ochii aţintiţi asupra lui, aşteptând să continue.

          Oftă şi spuse în cele din urmă:

          — Cum au cerut să nu fie deranjaţi, am presupus că urmau să joace cărţi… uneori se mai întâmplă, dar nu pe mize mari, ca să fie probleme ulterior…

          — Lasă asta, scutură comisarul-şef din mână, spune ce s-a întâmplat mai departe.

          — Totul decurgea normal şi în linişte. De câteva ori au sunat şi au mai cerut cafele şi băuturi, apoi, dintr-odată, s-au auzit ţipete şi toţi au năvălit pe uşă afară. Erau murdari pe feţe şi pe haine cu un fel de mâzgă şi abia când am intrat în cameră am văzut despre ce anume era vorba: unul dintre ei era căzut peste masa de joc şi nu mai avea cap. Ceea ce era împrăştiat pe pereţi şi pe hainele şi feţele celor care au fugit afară era de fapt sânge şi bucăţi din creierul lui.

          Toţi îl priviră cu îndoială şi comisarul-şef întrebă:

          — Înainte de a năvăli pe uşă, afară, jucătorii de cărţi, s-a auzit vreo detunătură, ceva care ar fi putut să fie o împuşcătură?

          Directorul clătină vehement din cap:

          — Nimic, niciun sunet! Nimic până când au început să ţipe.

          Comisarul-şef îşi muşcă buzele gânditor, dar voia să mai afle ceva înainte de-a vedea locul crimei:

          — Cei cinci jucători de cărţi care au rămas sunt pe aici, pe undeva?

          — Da, a confirmat directorul. Le-am pus la dispoziţie Salonul Roşu, le-am dus băuturi şi cafele şi le-am spus că este mai potrivit şi spre binele lor să aştepte să vină autorităţile şi să declare ce au văzut.

          — Altceva? întrebă comisarul-şef şi privi pătrunzător spre director.

          Acesta îşi feri privirea, aşa că ofiţerul spuse.

          — Mai bine vorbeşte acum pentru că, dacă aflăm noi mai târziu, nu-ţi va fi prea bine.

          — Aşa este, aprobă în silă directorul şi continuă: unul dintre ei, Fabian Danielescu, m-a rugat să-i găsesc un comisionar, să trimită un plic la adresa asta.

          Le întinse un bileţel şi, când văzu adresa, Alina spuse:

          — E aceeaşi adresă de care ne povestea agentul Postolache.

          Comisarul-şef o privi tăcut, apoi se întoarse spre director:

          — Ce era în plic?

          — Era sigilat, dar…

          Directorul privi nehotărât în jur, dar în cele din urmă spuse şoptit:

          — L-am desfăcut pentru că ştiam că pot avea probleme dacă nu colaborez, mai ales în caz de crimă…

          — Bine, bine, îi scurtă pledoaria comisarul-şef. Spune odată! Ce era în plic?

          — Zece mii de euro, în bancnote de câte o sută.

          Toţi amuţiră, numai Malamutul fluieră scurt, iar când îl priviră ridică nevinovat din umeri:

          — Mi se pare o sumă mare, atâta tot, se scuză el şi Pisica vru să-i răspundă ceva, dar se opri la timp pentru că tocmai atunci îl văzură pe doctorul Rizescu apropiindu-se de ei. Păşea gârbovit şi părea mai bătrân cu zece ani, decât în urmă cu o oră.

          — Cum este, bătrâne prieten? îl întrebă comisarul-şef şi, în prima clipă când doctorul ridică ochii spre el, păru că nu îl recunoaşte, apoi scutură din cap şi spuse:

          — Groaznic, cum să fie? Aşa ceva nu am mai întâlnit niciodată, dar parcă am mai folosit cuvintele astea în noaptea asta. Zău că nu este vina mea că mă repet!

          Privi în jur căutând din priviri ceva şi în cele din urmă spuse:

          — Mai daţi-mi o ţigară şi daţi-mi voie să mă citez:  nici acum, şi nici după autopsie, nu o să vă pot spune mai multe, pentru că încă nu am mai întâlnit aşa ceva.

          După ce primi o ţigară de la directorul clubului şi o aprinse, arătă spre camera din care tocmai ieşise:

          — Ştiţi ce se spune, că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, aşa că ce rost are să vă povestesc, mai bine mergeţi şi vedeţi. Aveţi grijă numai pe ce călcaţi, mai spuse el în urma lor.

          Au intrat precauţi în Salonul Albastru şi s-au înşirat toţi pe lângă peretele de la uşă. Salonul Albastru avea vreo patruzeci de metri pătraţi, dar părea mai mare datorită oglinzilor încastrate în pereţi. Albastrul în care erau zugrăviţi pereţii era un albastru pal şi, din loc în loc, se puteau vedea pe ei bucăţi din ceea ce, cu puţină vreme în urmă, fusese creierul unui om. La fel de multe erau şi pe tavan, şi pe oglinzi, dar, în ciuda avertismentelor doctorului, pe podea nu se prea vedeau, ca şi cum toată puterea exploziei ar fi fost dirijată în sus şi în lateral.

          Corpul jucătorului era cu spatele spre uşă şi, cum era căzut peste masă, au fost nevoiţi să se apropie ca să vadă că, într-adevăr, capul îi lipsea. Fâşii de carne însângerată şi câteva oase rămăseseră acolo unde fusese odată gâtul omului.

          Malamutul fluieră a uimire şi comentă:

          — Mai bine solicitau de la bun început Salonul Roşu, poate că scena nu ar fi fost atât de macabră.

          Nimeni nu a răspuns şi au mai petrecut câteva minute privind în tăcere, apoi comisarul-şef a spus:

          — E clar, aici nu mai avem ce vedea. Să-l lăsăm pe comisarul Brumaru să facă fotografii şi să culeagă probele, iar noi să mergem să ne organizăm. Avem multă treabă pentru restul nopţii şi vom începe cu interogatorul celor care au participat la partida de poker.

         

         

         

          

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts