GSF58ban01-650

 

          Capitolul 12

         

          O zi plină

         

          Procurorul Virgil Aldulescu a preluat toate cele trei cazuri pentru că, în mod firesc, păreau toate interconectate. După ce a avut în mână dosarele, s-a prezentat la judecătorul de serviciu pentru eliberarea mandatelor de arestare. Întâmplarea a făcut ca judecător de serviciu să fie Adriana Husariu, temută de toţi pentru severitatea cu care verifica dosarele. Colac peste pupăză, de câteva zile aflase că băiatul ei mai mare a hotărât că, pentru el şi familia lui, este mai bine dacă rămân toţi definitiv în Germania. Unul dintre colegii ei, cam de aceeaşi vârstă cu ea şi care îşi putea permite asta, turnase gaz peste foc şi îi spusese: „Păi, la ce te aşteptai, Adriana, dragă? Îl dai pe copil la secţia de limbă germană încă de la grădiniţă şi acum te miri că pleacă dincolo?” Faptul că prietenul ei avea dreptate nu îi făcea deloc hopul mai uşor de trecut şi toţi se fereau, pe cât puteau de mult, din calea ei.

          Când procurorul îi puse, timid, dosarele pe masă, judecătoarea le privi crunt:

          — Trei mandate de arestare, domnule procuror? De ce nu zece, ca să ştim o treabă?

          Aplombul procurorului părea lăsat undeva la uşă şi abia după ce îşi drese vocea încercă să răspundă, dar judecătoarea ridică o mână, făcându-i semn să se oprească şi luă un dosar din teancul din faţa ei.

          Întâmplător sau nu, primul era dosarul în care era solicitat mandatul de arestare pentru Fabian Danielescu, cel care comandase crima de la Clubul Rothmans. Chiar deasupra, în dosar, era declaraţia Loredanei Marinescu, a lui Fabian Danielescu, urmată de câteva poze color cu victima, sau cât mai rămăsese din ea. Judecătoarea le privi atent, apoi ridică ochii din dosar şi îl privi aspru pe procuror:

          — Sper că asta nu este vreun fel de glumă proastă, domnule procuror. Nu aţi prelucrat în niciun fel fotografiile?

          — Doamne, cum puteţi crede aşa ceva, doamnă judecător?

          Judecătoarea împinse dosarul spre el, întrebând:

          — Şi atunci, unde-i capul victimei?

          Procurorul încercă să-şi disimuleze satisfacţia când răspunse:

          — Pe pereţi şi pe tavanul clubului, doamnă judecătoare. Mai sunt câteva fotografii la sfârşitul dosarului…

          După ce parcurse, mai calmă de data asta, dosarul până la sfârşit, semnă mandatul de arestare, atât pentru Fabian Danielescu, cât şi pentru Loredana Marinescu. La dosarul lui Vasile Tudorache ezită îndelung, apoi întrebă:

          — Deci dumneata presupui că acest om a cauzat, de la distanţă, într-un mod în care nu îl poţi preciza, moartea victimei de la Clubul Rothmans?

          Procurorul înghiţi în sec şi, în cele din urmă, îşi găsi curaj şi privi în ochii severi ai judecătoarei.

          — Da, doamnă judecător.

          Judecătoarea mai răsfoi încă o dată dosarul şi flutură cele două declaraţii şi copia după scrisoarea de adio a administratorului de bloc.

          — Pentru două declaraţii şi o copie după o scrisoare a unui sinucigaş, dumneata vrei să arestezi un om pentru că a comis o crimă?

          — Da, doamnă judecător.

          — Dar nu ştii cum a comis crima?

          — Nu, doamnă judecător, spuse aproape în şoaptă procurorul.

          Judecătoarea îi întinse dosarul şi îi spuse sec:

          — Atunci află, domnule procuror, şi abia pe urmă vino la mine!

          Procurorul Virgil Aldulescu şi-a luat cele trei dosare şi mandatele de arestare şi a ieşit plouat din birou, gândindu-se cum să rezolve problema. Pentru că, fără îndoială, Vasile Tudorache era vinovatul şi lăsarea lui în libertate reprezenta un real pericol public.

          Era bucuros pentru faptul că obţinuse arestarea preventivă măcar pentru cei doi, pentru că era convins că, în urma interogatoriului lor, va putea găsi în cele din urmă şi probele pe care le solicita judecătoarea. Şi mai era un gând ascuns, care îl făcuse să nu insiste foarte mult cu cel de al treilea dosar: nu era foarte sigur că se vor găsi amatori să se ducă şi să-l aresteze pe cel căreia Loredana Marinescu îi spunea, cu teamă, Căpcăunul.

         

          *

         

          A ajuns la arestul Poliţiei la timp ca să participe la interogatorul fetei. Comisarul-şef i-a lăsat şi de data asta pe comisarul Brumaru şi pe inspectorul Dăciulescu Alina să interogheze fata, iar el se mulţumea să privească totul din spatele geamului oglindă.

          — Ţinând seama de importanţa cazului, am dat ordin să se filmeze interogatoriul, ca să-l putem analiza la nevoie, îi spuse comisarul-şef procurorului când îl văzu venind. Doriţi să participaţi şi dumneavoastră?

          — Nu, nici vorbă, răspunse el, oamenii dumitale văd că se descurcă foarte bine.

          Îi comunică în câteva cuvinte insuccesul în ceea ce priveşte mandatul de arestare în cazul pentru Căpcăun, apoi se alătură şi el celor care se uitau la interogatoriu.

          Aruncă o privire posomorâtă spre cei trei detectivi care stăteau pe scaune, lângă perete, şi, deşi părea că nu îi convine foarte mult prezenţa lor, simţea instinctiv că va avea nevoie de ei în rezolvarea cazului, aşa că îi acceptă în mod tacit.

          După ce ascultă încă o dată expunerea fetei, privind-o cum scrie de zor declaraţia procurorului îi veni o idee şi se întoarse spre comisarul-şef:

          — Vă rog să o rugaţi pe subalterna dumneavoastră să o întrebe pe inculpată dacă acest aşa numit Căpcăun are un număr de telefon la care poate fi contactat.

          În timp de comisarul-şef lua legătura cu Alina,  Spiridon se ridică de pe scaun şi se apropie de procuror:

          — Credeţi că este bine să luăm legătura cu el?

          Procurorul îl privi rece şi spuse:

          — Va trebui să o facem până la urmă, nu? Măcar cât să-i comunicăm despre faptul că există un mandat de arestare pe numele lui.

          — Dar nu există.

          — Nu există ÎNCĂ… Mâine va fi alt judecător care, în mod sigur, îmi va semna mandatul.

          Spiridon clătină din capul lui mare şi în cele din urmă îl întrebă:

          — Şi cine credeţi că îl va aresta? După faima pe care şi-a creat-o, se vor găsi foarte greu amatori pentru treaba asta.

          Era exact problema la care se gândise şi el mai devreme, dar nu putea lăsa să se vadă asta, aşa că răspunse sec:

          — Vom apela, dacă este nevoie, la Tudor Ghervase, comandantul trupei de intervenţie, dar numai după ce vom obţine mandatul de arestare.

          Arătă spre agentul Sorin Postolache, care stătea ghemuit pe un scaun, lângă perete, pentru cazul în care va mai fi nevoie de el:

          — Asta în afară de cazul în care tânărul agent de acolo nu se va oferi voluntar să ne aresteze Căpcăunul, ca să i se mai ierte din păcate.

          Tânărul agent nu spuse nimic, dar se ghemui şi mai tare pe scaunul pe care stătea.

          După ce primi numărul de telefon de la comisarul-şef, procurorul puse să i se aducă un telefon fix prevăzut cu difuzor şi ceru să se facă linişte. Poate că voia să le arate tuturor cât de bine ştie să ţină sub control un infractor de teapa celui ce îşi spunea Căpcăunul.

          După ce sună de câteva ori în gol, într-un sfârşit răspunse o voce cavernoasă, uşor batjocoritoare.

          — Alo, Vasile Tudorache la telefon. Cine naiba mă deranjează la ora asta?

          Procurorul privi la ceas: era aproape ora unsprezece, aşa că nu i se părea deloc o oră nepotrivită. Îşi drese vocea şi spuse cât de sobru putu:

          — Domnule Vasile Tudorache, procurorul Virgil Aldulescu vă deranjează. Vreau să vă comunic că există un mandat de arestare pe numele dumneavoastră.

          Hohotul de râs fu atât de puternic încât reverberă prelung în încăperea mică. După ce râsul se potoli, aceeaşi voce, de data asta mult mai batjocoritoare, spuse:

          — Păi, şi ce mai aştepţi, procurorule? Trimite poliţiştii să mă aresteze. Sau vino personal, dacă ai cojones.

          Procurorul rămase cu receptorul la ureche, incapabil să mai scoată vreun cuvânt. De obicei, cei anunţaţi că urmează să fie arestaţi se comportau cu totul altfel, nu ca acest… Căpcăun. Începea să regrete ideea de a pune convorbirea pe difuzor, dar nu avu timp să blocheze sunetul pentru că vocea de la celălalt capăt al firului întrebă:

          — Să înţeleg deci că cineva m-a dat în gât? Precis că e curvuliţa aia mică de Loredana.

          Procurorul păru să-şi fi recăpătat aplombul pentru că răspunse sec:

          — Nu vă putem da amănunte din dosar. Vă comunică doar atât: există un mandat de arestare pe numele dumneavoastră şi ar fi mai bine să vă prezentaţi la sediul Poliţiei pentru a nu…

          Căpcăunul nu păru să audă ce spunea pentru că îl întrerupse brusc, cu aceeaşi voce răguşită:

          — Nu-i nevoie de nicio confirmare, pentru că sunt sigur de asta. Fata este, cumva, pe lângă voi acum?

          — Da, confirmă procurorul înainte de vedea cum Spiridon îi făcea semne disperate să nege.

          — Ei, atunci priviţi bine la ea, dar feriţi-vă dacă vreţi să nu vă murdăriţi pe haine.

          Înainte de a apuca cineva să spună ceva, văzură prin geamul oglindă cum Loredana se apucă dintr-odată cu mâinile de cap, se ridică brusc de la masă şi apoi capul îi explodă într-o jerbă de sânge, oase şi creier.

          Comisarul Brumaru şi inspectorul Dăciulescu au mai apucat doar să-şi ducă mâinile la faţă, în încercarea de a-şi feri ochii, dar în afară de asta au fost împroşcaţi peste tot cu bucăţi mărunte din capul fetei.

          Toţi au rămas împietriţi în timp ce cei doi poliţiştii din camera de interogatoriu încercau fără succes să se şteargă pe faţă şi pe haine cu şerveţelele pe care le-au scos din buzunar.

          — Interesantă privelişte, nu? întrebă vocea batjocoritoare, apoi continuă: Tânărul poliţist care m-a vizitat într-o seară este şi el pe acolo?

          — Nu le-am spus nimic! ţipă agentul Sorin Postolache de lângă perete, dar din telefon nu se auzi decât acelaşi râs şi vocea sarcastică:

          — Mutaţi-vă şi de lângă el şi, credeţi-mă pe cuvânt, că aşa vor păţi toţi care mă supără.

          Tânărul agent mai apucă să ţipe scurt înainte să-i explodeze craniul în aceeaşi masă informă de oase şi creier.

          — Gata, ajunge! Vă credem, îngăimă stins, în receptor, procurorul.

          — Ajunge când vreau eu, nu când îmi spui dumneata, se auzi vocea răguşită din receptor.

          După o clipă de tăcere, vocea întrebă iar:

          — Aveţi un televizor prin preajmă?

          Procurorul făcu ochii roată până când dădu cu ochii de televizorul prins pe perete.

          — Da, răspunse el stins.

          — Ei, atunci comutaţi pe postul local, ordonă vocea.

          Spiridon căută telecomanda şi, după ce o şterse de sânge, comută pe postul local.

          — Gata, confirmă cu acelaşi glas stins procurorul.

          — Hai să vedem dacă ne uităm la acelaşi program, spuse Căpcăunul. Este vorba de o emisiune cu trei invitaţi… Moderatoarea este o umflăţică îmbrăcată într-o rochie roşie ţipătoare, iar invitaţii sunt doi bărbaţi şi o tânără domnişoară slăbuţă, îmbrăcată în rochie albastră.

          — Aşa este, confirmă procurorul.

          — Bine atunci, domnule procuror, hai să vedem pe cine alegi pentru experienţa noastră. Pe care din cei patru de la televizor îl alegi să moară. Vreau să vă arăt o demonstraţie…

          — Credeţi-mă, nu este nevoie, vă credem, suspină procurorul şi se gândi ce bine ar fi fost să fie de faţă şi judecătoarea Adriana Husariu şi să fie ea cea nevoită să aleagă.

          — Dacă nu alegi pe nimeni, vor muri toţi patru, spuse după un timp vocea pe un ton egal. Aşa că hotărăşte-te mai repede.

          — Doamna în roşu, spuse procurorul şoptind şi câteva clipe mai târziu capul moderatoarei explodă, asemenea unei fântâni arteziene, într-o jerbă roşie.

          Hohotul de râs din receptor îl făcu pe procuror să se ghemuiască ca lovit de bici.

          — Ei, acum suntem în aceeaşi găleată, domnule procuror. Eu sunt cel care ucid, dar dumneata, la fel ca jucătorul de cărţi de la clubul Rothmans, ai comandat o crimă. Ce-ai să faci acum? Ai să te arestezi singur?

          Toţi din încăpere priveau consternaţi la procuror, care îşi muşca neputincios mâna.

          — Pot să te scap cumva de vina asta, domnule procuror. Cum ai spus că te numeşti? Virgil Aldulescu. Precis găsesc undeva o fotografie de-a dumitale pe internet: nici nu am nevoie de mai mult ca să-ţi aduc liniştea sufletească mult dorită, hohoti Căpcăunul.

          Procurorul tresări brusc şi ieşi din transă:

          — Să-i oprească cineva internetul şi curentul! Repede, vă rog!

          — Nici să nu te gândeşti, procurorule. Am un laptop şi o conexiune anonimă la internet, dar nu trebuie să mă iei în serios. Am glumit, omule, chiar eşti un interlocutor drăguţ.

          Din receptor se auzi un foşnet de hârtie şi apoi Căpcăunul spuse:

          — De fapt, chiar şi fără internet, cred că m-aş distra bine. Fata asta mi-a adus o mulţime de reviste înainte să mă trădeze. Majoritatea lor sunt reviste de scandal, doar cu fotografiile maneliştilor şi altor artişti de aceeaşi teapă. Dacă mă mai enervaţi mult, în câteva minute trimit în neant toată floarea artistică a ţării… lucru care nici nu ar fi aşa de rău, la urma urmei, dacă ţinem seama de felul în care cântă.

          Procurorul încă îşi căuta cuvintele, când uşa se deschise şi domnul Marcu, urmat de chestorul Nistorescu, pătrunseră în încăpere. Domnul Marcu privi scurt la dezastrul din încăpere, făcu câţiva paşi precauţi până ajunse lângă procuror, îi luă receptorul din mână şi îl puse în furcă, apoi spuse cu voce calmă:

          — Gata, ajunge cât v-aţi distrat. De aici încolo preluăm noi.

         

         

         

          Capitolul 13

         

          Experienţe

         

         

          După ce încheie discuţia cu procurorul, Căpcăunul, deoarece chiar şi când era singur se gândea la el ca fiind Căpcăunul şi nu ca la Vasile Tudorache, încercă iar să se privească scurt în oglindă, curios fiind de noile transformări pe care le simţea că se petreceau cu el. Abia ridică marginea  prosopului şi îşi simţi capul cuprins de o durere atroce, imediat cum îşi zări ochii. Era convins că era numai o chestiune de timp şi de antrenament până când îşi va putea controla această nouă putere. Şi la fel de mult era convins că, dacă va continua să ucidă la fel de haotic, în curând autorităţile vor sesiza că a trecut un prag nepermis şi îl vor distruge, fără să mai ţină seama de pierderile colaterale cauzate de aceasta. Dar simţea că mai era cale lungă până acolo, aşa că încă mai avea timp de experimente. Nu ştia prea bine ce se întâmpla cu el, dar simţea nevoia să ucidă şi, înainte de a-şi putea controla în vreun fel sau altul impulsul, se apropie de geam, privind afară în căutare de victime. Acoperişurile blocurilor din jur se vedeau limpede şi pe ele nu se zărea nici urmă de lunetist, dar era conştient că aceştia nu vor întârzia mult să apară, dacă îşi va pune planurile în aplicare.

          Blocul în care locuia avea patru etaje şi era format din opt scări: şase în linie, iar cele două de la capete, perpendicular pe ele, formând litera „U”, cu braţele verticale formate din câte o singură scară. Se forma astfel un fel de curte interioară, în care unii şefi de scară mai gospodari montaseră bănci de lemn, printre care plantaseră tot soiul de plante ornamentale şi flori. Din câte îşi putea da seama, cartierul îşi ducea viaţa liniştită mai departe, fără să fie afectat într-un fel sau altul de întâmplările de peste noapte.

          Avu un surâs rău pe faţă, un surâs venit de undeva din străfundurile fiinţei lui noi, pe care încă nu şi-o putea controla în întregime. Prea multă linişte se pare că nu-i pria Căpcăunului, aşa că se apropie mai mult de geam şi se pregăti de acţiune. Ideal ar fi fost ca prin curtea blocului, care se prelungea cu o mică parcare, să treacă acum câţiva dintre cei care într-un moment sau altul îl tracasaseră pe Vasile Tudorache, dar, după câteva minute bune în care nu trecu nimeni cunoscut, îşi fixă atenţia asupra unei femei care se certa cu alta, pentru un motiv pe care nu şi-l putea imagina pentru că erau prea departe şi nu se auzea ce spun, chiar şi cu geamul deschis.

          Nu cronometră timpul trecut între momentul în care şi-a fixat atenţia asupra ei şi clipa în care capul i-a explodat într-o jerbă de sânge şi oase, dar în mod sigur nu au fost mai mult de douăzeci de secunde. Pentru cea de a doua a avut nevoie de mai puţin de zece secunde şi cam tot atât a trecut până când un puşti, abia ieşit din adolescenţă şi care văzuse prea multe filme de război, le-a văzut. Ţipătul lui s-a auzit însă clar, străbătând distanţa:

          — Un lunetist! Ascundeţi-vă! Trage un lunetist!

          În toată curtea blocului nu erau mai mult de zece persoane, care au reacţionat la ţipătului tânărului: mai întâi au privit la cele două corpuri prăbuşite, apoi au început să-şi caute ascunzători în cele mai nepotrivite locuri. Puştiul s-a ascuns, de exemplu, după o bancă unde un lunetist l-ar fi putut ochi uşor, prin spătarul ei făcut din ţevi de metal.

          Adăpostul oferit de ţevile de metal nu l-a ajutat prea mult pentru că în curând şi-a împrăştiat creierii pe banca lucioasă de metal, urmat în curând de toţi cei care nu au avut precauţia să iasă din raza lui vizuală. Doi câini care s-au apropiat de trupul tânărului au avut aceeaşi soartă, apoi s-a oprit. Tensiunea insuportabilă care îl chinuise cu numai câteva minute înainte se domolise şi acum putea să judece la rece. Putea ucide pe oricine, cu o sigură condiţie: să-i zărească fie şi pentru o singură clipă faţa.

          În depărtare pe coasta muntelui se zăreau siluetele unor oameni, dar oricât îşi fixă atenţia asupra lor nu li se întâmplă nimic. Îşi forţă la maximum ochii, dar nu obţinu niciun rezultat palpabil. În cele din urmă cu ochii împăienjeniţi renunţă, dar chiar atunci îşi aduse aminte de un binoclu pe care îl cumpărase cu ani în urmă când fusese într-o excursie. Era mai mult o jucărie pentru copii şi când în cele din urmă îl găsi îşi dădu seama că nu măreşte cine ştie ce. Dar se pare că era suficient pentru că în cele din urmă cei de pe coasta muntelui sfârşiră şi ei în acelaşi mod ca şi cei din faţa blocului.

          Mai bău câteva căni de apă, apoi se întinse să se odihnească, dar noua putere căpătată nu îi dădea ghes la odihnă, aşa că se ridică şi porni televizorul. Butonă canalele până când găsi o emisiune în direct ca să poată urmări pe viu rezultatele. De data asta privi cu ochii mijiţi la invitatul pe care îl alese şi cumva încercă să transmită un altfel de gând spre el. Trecu destul de mult timp până când cel vizat începu să dea semne de nelinişte şi în cele din urmă se apucă de partea stângă a pieptului şi se lăsă moale pe canapeaua din studio. În primele clipe nu observă nimeni nimic, după care începură toţi să se agite şi mai apucă să vadă un medic care îi acorda primul ajutor înainte ca emisiunea să se întrerupă şi să se comute pe publicitate.

          Căpcăunul zâmbi satisfăcut, deşi nu simţise aceeaşi satisfacţie ca atunci când vedea artezienele celor ucişi ţâşnind. Dar, la o adică, atunci când lucrurile se vor înrăutăţi se va mulţumi şi cu atât.

          Închise televizorul şi luă un teanc de reviste lăsat de Loredana: avea o zi lungă în faţa lui; putea să tot experimenteze.

         

         

         

         

         

         

          Capitolul 14

         

          Capcană pentru Căpcăun

         

          Centrul de comandă a fost înfiinţat la Detaşamentul nr.1 de pompieri Braşov situat pe strada Mihai Viteazu la numărul 11. La început s-a intenţionat ca acest centru să fie în cadrul Detaşamentului nr. 2 Braşov, de pe strada Carpaţilor, care era situat cu vreo doi kilometri mai aproape de cartierul Valea Cetăţii, dar s-a renunţat la idee când s-a constatat că remizele pentru maşini, unde ar fi urmat să fie instalată aparatura de control, aveau uşile cu acces direct în stradă. Şi după cum a constatat domnul Marcu în cadrul comisiei care a ales această locaţie, între strada Mihai Viteazu şi cartierul Valea Cetăţii se afla muntele Tâmpa, aşa că până descopereau cum anume îşi transmite comenzile mortale Căpcăunul, era înţelept să se lase puţină distanţă şi un obstacol natural între ei.

          Au fost golite patru remize de pompieri, iar maşinile au fost trimise împreună cu oamenii care le deserveau la Detaşamentul nr. 2.

          Comandantul Detaşamentului nr.1, colonelul Dobriţoiu,  încercă să-l abordeze pe generalul cu cele mai multe stele pe care îl văzu prin curte:

          — Înţeleg că sunt ordine de sus, domnule general, se plânse el, dar vreau să vă spun că toată activitatea mi-a fost dată peste cap. Să ne ferească dumnezeu de două, trei incendii simultane în Braşov că suntem complet descoperiţi.

          Generalul Cărbunescu, cel pe care îl abordase colonelul, întâmplător era chiar şeful statului-major care comanda operaţiunea, îl privi în treacăt pe colonel ca şi cum nu ar fi auzit întrebarea, apoi îşi aruncă ochii spre stradă:

          — Că tot veni vorba, domnule colonel, caută undeva nişte panouri şi obturează vederea celor din stradă spre curtea detaşamentului.

          Privi la autoturismele care erau parcate chiar lângă poartă:

          — Maşinile astea sunt ale personalului?

          — Cele mai multe dintre ele da, domnule general, dar sunt unele şi ale riveranilor. După cum vedeţi pe partea cealaltă a străzii nu prea este loc de parcare şi uneori mai închidem şi noi ochii pentru că…

          Generalul dădu nerăbdător din mână şi îl întrerupse:

          — În trei ore vreau parcarea liberă şi maşinile parcate pe marginea străzii să dispară. La noapte vor ajunge aici zece tancuri şi cum nu au loc în curte le vom pune în parcare.

          — Bine, dar…

          — Executarea, colonele, spuse scurt generalul şi se grăbi spre remizele în care fusese instalat centrul de comandă.

          O mulţime de tehnicieni tocmai terminau de tras firele, iar în capătul mai îndepărtat al încăperii fuseseră prinse pe perete uriaşe ecrane care luminau fosforescent. În faţa lor o masă solidă tocmai era consolidată şi câţiva soldaţi puneau scaune în faţa ei.

          — Cât mai durează, domnule maior, întrebă generalul Cărbunescu pe un ofiţer tânăr care coordona echipa de tehnicieni.

          — Un minut, domnule general. Cât să-şi schimbe poziţia maşina în care sunt piloţii dronelor şi noi am terminat.

          Maiorul făcu rapid câteva reglaje de pe laptopul pe care îl avea pe masă şi mai întâi unul dintre ecrane, apoi şi celelalte  se luminară şi apărură imaginile unor blocuri în depărtare.

          Maiorul ridică un microfon de pe masă şi spuse:

          — Încet, ridică încă puţin Vulturul doi… Aşa este bine. Fixează-l acolo.

          Din unghiuri diferite se vedea acum un bloc cu opt scări şi patru etaje, iar în mica parcare şi piaţetă din faţă se zăreau mai multe corpuri căzute. Toate aveau în comun faptul că erau fără cap. La marginea parcării se vedeau şi doi câini de talie mare tot fără cap şi ei.

          — Experimentează, spuse Spiridon care împreună cu ceilalţi doi detectivi luaseră loc pe scaune fără să fie invitaţi de nimeni.

          Şeful de stat-major privi încruntat la ei şi spuse:

          — Aş dori ca toţi cei străini de acest caz să părăsească centrul de comandă. Este în curs de desfăşurare o operaţiune militară şi nu putem să ne permitem ingerinţe străine.

          Detectivii nu se mişcară şi priviră în continuare ecranele, iar domnul Marcu interveni împăciuitor:

          — Hai să nu ne certăm pentru fleacuri, domnule general. Ei sunt consultanţii noştri civili şi poate salvarea noastră în cazul în care dăm greş.

          Generalul Cărbunescu mormăi nemulţumit şi luă şi el loc la masa pe care era întinsă o hartă, la scară mare, a cartierului Valea Cetăţii.

          Înconjură cu un marker roşu blocul în care locuia cel numit Căpcăunul şi se adresă celor din jurul lui:

          — Avem nevoie de câte trei tancuri situate aici, aici şi aici, iar mâine dimineaţă, la o oră fixată, vor deschide focul spre acest apartament.

          Adjunctul lui se încruntă nedumerit:

          — Nu-s cam multe tancuri pentru un singur apartament, domnule general?

          Generalul Cărbunescu privi spre domnul Marcu şi spuse ca şi cum nu ar fi crezut în această ipoteză:

          — Consultanţii noştri civili aici de faţă spun că apartamentul trebuie distrus din prima salvă împreună cu locatarul lui, altfel nu vom avea a doua şansă.

          — Am înţeles, domnule general. Batalionul 814 din Turda tocmai a încheiat ieri o aplicaţie la poligonul de la Cârţişoara, lângă Sibiu, iar acum sunt în mentenanţă. Sunt sigur că am putea pregăti două plutoane de tancuri pentru a fi gata de drum în câteva ore, iar în cursul nopţii ar ajunge aici.

          Şeful de stat-major se gândi apoi aprobă:

          — În regulă, dă te rog ordinele necesare şi în şase ore le vreau aici în parcare, echipate cu saboţi de cauciuc pentru mers prin oraş. Şi cu cinci proiectile brizante fiecare. Dacă nu au la ele muniţie să oprească la depozitul din Făgăraş să ia.

          Adjunctul se pregăti să plece să dea ordinele necesare când domnul Marcu îl opri:

          — Numai puţin te rog… am putea afla ce tip de tancuri sunt în poligon?

          — Contează asta aşa de mult? întrebă adjunctul în timp ce îşi consultă hârtiile din mână.

          Domnul Marcu zâmbi uşor:

          — S-ar putea să fie diferenţa dintre viaţă şi moarte la o adică.

          După ce găsi ce căuta adjunctul răspunse uşor nervos:

          — Sunt tancuri T55, dar vă asigur că puterea de foc este exact la fel ca şi a celorlalte tancuri pe care le avem în dotare.

          Domnul Marcu zâmbi împăciuitor şi spuse:

          — Sunt sigur de asta, domnule colonel, dar aş prefera să aducem de undeva tancuri Bizon, mai precis TR85-M1.

          Colonelul ridică exasperat mâinile şi spuse:

          — Când este atâta grabă zău dacă este cazul să facem acum pe patrioţii. Or fi Bizonii modernizaţi, dar vă asigur că şi T55 sunt la fel de bune în acest caz.

          S-au întors amândoi spre şeful de stat-major ca pentru a arbitra disputa, iar acesta ridică din umeri şi îi spuse domnului Marcu:

          — Dacă îmi dai un singur motiv să aduc Bizoni în locul tancurilor T55, fii sigur că voi fi primul care te va susţine.

          — Blindajul, domnule general. Nimic altceva decât blindajul.

          Adjunctul vru să protesteze, dar, văzând că faţa generalului se luminează a înţelegere, preferă să tacă.

          — Mă rog, acceptă în silă şeful de stat-major. Credeam că informaţia asta este strict secretă, dar dacă văd că toată lumea o ştie, găseşte undeva, domnule colonel, două plutoane de Bizoni.

          Adjunctul plecă nedumerit să găsească tancuri de tip Bizon, iar generalul se apropie de domnul Marcu şi îl întrebă cu voce scăzută:

          — De unde anume aveţi informaţia asta? Am fost asigurat că este atât de secretă, încât numai vreo cinci oameni ştiu despre ce anume e vorba.

          — Aşa este, domnule general. În mod oficial numai cinci ştiu despre ea. Şi al şaselea, care se întâmplă să fiu eu. Asta pentru că sunt chiar cel care a făcut rost de prima mostră din acest tip de blindaj. Cam greu puteam să o aduc fără să ştiu despre ce anume este vorba, nu?

          Generalul încuviinţă din cap, apoi, după ce se convinse că nu sunt auziţi şi de altcineva, întrebă:

          — Şi totuşi despre ce material anume este vorba în acest nou tip de blindaj? Cei care ne-au făcut informarea au fost foarte evazivi, deşi din câte am văzut când a fost montat părea mai degrabă un soi de pâslă decât cine ştie ce mare scofală.

          După ce se asigură la rândul său că nu îi putea auzi nimeni, domnul Marcu spuse:

          — Evaziv voi fi şi eu, domnule general, şi asta în primul rând pentru că şi informaţiile despre organit, aşa se numeşte noul material, sunt foarte evazive şi contradictorii. Wilhelm Reich, un savant austriac, discipol al celebrului Sigmund Freud, s-a refugiat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în America unde a început să studieze o nouă formă de energie, numită de el energie orgonică. Din cauza faptului că a asociat această energie cu energia declanşată la om în timpul orgasmului, a fost repede incriminat şi exclus din lumea ştiinţifică într-o Americă atât de puritană cum erau Statele Unite la ieşirea din cel de al Doilea Război Mondial. A fost acuzat, arestat, apoi a murit în împrejurări nu prea clare, iar cercetările lui au părut că intră într-un con de umbră. Şi toate astea până când s-a observat că energia orgonică, într-un mod tare necontrolabil şi imprevizibil chiar există şi se manifestă în cele mai neaşteptate moduri. Lucru care, bineînţeles, a stârnit interesul atât al serviciilor secrete vestice cât şi a celor estice, ceea ce a relansat cercetările pe această temă.

          Arătă spre ecranele mari pe care vedeau imaginile transmise din faţa blocului unde locuia Căpcăunul:

          — Avem toate motivele să credem că individul căruia îi spunem noi Căpcăunul foloseşte cumva acest tip de energie şi nădăjduim că blindajele Bizonilor îi vor apăra pe tanchişti de acţiunile lui.

          Cum pe monitoare nu se mai vedea mare lucru cei trei detectivi s-au ridicat de la masă şi Spiridon i-a spus domnului Marcu:

          — Văd că domnul general se descurcă foarte bine, aşa că noi ne retragem la pensiune să ne odihnim şi să fim pregătiţi pentru atacul final. Ştiţi unde să ne găsiţi dacă aveţi nevoie de noi.

          — Bine faceţi, măcar unii dintre noi să fie odihniţi şi cu mintea limpede, comentă neutru domnul Marcu.

          Şeful de stat-major îi urmări din ochi evident uşurat: nu îi plăcea în niciun fel imixtiunea civililor în munca lui şi în afară de asta avea atât de rar ocazia să se implice direct în acţiune încât era o adevărată plăcere să arate subalternilor că încă nu a ruginit aşa cum speculau unii dintre ei. Mai rămânea e drept domnul Marcu pe capul lui, dar părea ceva mai rezonabil şi în afară de asta mai colaborase şi altădată cu el şi se dovedea destul de maleabil şi dispus la compromisuri.

          După plecarea detectivilor s-au adus cafele şi după ce le-au băut s-au aplecat cu forţe proaspete peste harta cartierului. După ce au studiat-o iar, îndelung, generalul Cărbunescu s-a întors spre domnul Marcu:

          — În general ezit să cer părerea unui civil despre desfăşurarea unei operaţiuni militare, dar ţinând seama de pregătirea dumneavoastră şi mai ales de insolitul situaţiei vreau să vă întreb: credeţi că procedăm bine?

          Domnul Marcu plimbă palma peste hartă ca şi cum ar fi vrut să simtă cu propria lui mână amplasarea tancurilor pe teren şi în cele din urmă spuse:

          — Nu văd, în situaţia dată, ce am putea face mai mult. Trebuie să respectăm planul de luptă şi să sperăm că vom reuşi să-l distrugem din prima salvă pentru că altfel…

          — Altfel, domnule Marcu? întrebă generalul.

          — Altfel vom avea probleme, pentru că pe acest om pe care îl numim noi Căpcăun se pare că tot ce nu îl distruge îl face mai puternic. Şi atunci va trebui să apelăm la cei trei detectivi şi asta tare nu îmi place pentru că, deşi sunt de partea noastră, uneori am impresia că sunt la fel de instabili în comportament ca şi Căpcăunul.

          — Civili, ce să faci, spuse sarcastic generalul, apoi continuă. Sper că nu vom fi nevoiţi să apelăm la ei pentru că avem pregătite şi câteva planuri alternative dacă tancurile dau greş. Să nu uităm că în Braşov avem situată o unitate de rachete pe care o putem folosi la o adică. În câteva minute după ce dau ordinul blocul în care este Căpcăunul poate fi transformat în ruine şi asta fără ca rachetiştii să se expună nici măcar o secundă.

          — Aşa este, domnule general, dar să nu uităm că aţi folosit expresia „blocul poate fi transformat în ruine”. Cine ne asigură că printre aceste ruine un Căpcăun furios şi dornic de răzbunare nu a supravieţuit? Asta ca să nu mai spun de nenumăratele victime colaterale care se mai găsesc încă în bloc şi în împrejurimi.

          — Mda, asta cam aşa este, trebui să admită generalul. De când am închis cordonul militar în jurul cartierului nu mai intră nimeni nici dinspre oraş, nici dinspre Tâmpa sau pădure, iar toţi cei care ies sunt cazaţi deocamdată în şcoli şi sfătuiţi să-şi contacteze rudele şi cunoştinţele din cartier şi să le sfătuiască să iasă ferindu-se strict de a trece pe lângă blocul Căpcăunului.

          — Asta este bine, spuse domnul Marcu. Dar ce rezultate concrete avem?

          — Destul de slabe, trebui să recunoască generalul. Cred că trupurile din parcarea blocului nu prea îi încurajează pe oameni să facă pasul hotărâtor, deşi în curând vor rămâne fără alimente. Să sperăm că mâine dimineaţă totul se va sfârşi.

          — Să sperăm, spuse şi domnul Marcu şi privi la adjunctul generalului care cu o mină preocupată intră şi se postă în faţa şefului de stat-major.

          — Permiteţi să raportez, domnule general, spuse acesta şi după ce căpătă permisiunea continuă:

          — Cele două plutoane de tancuri de tip Bizon TR85-M1 au fost încărcate pe trailere la batalionul de tancuri 631 Oituz şi au pornit deja spre Braşov. Estimăm că în cel mult cinci ore vor ajunge în parcarea din faţa pompierilor. De la depozitul militar din Făgăraş a pornit spre Braşov un camion cu proiectilele brizante necesare. În cel mult o oră va ajunge şi el aici, iar proiectilele vor fi descărcate în curtea Centrului de pompieri până când vor ajunge tancurile şi vor fi transferate.

          — Aţi văzut? se întoarse generalul triumfător spre domnul Marcu. Totul decurge conform planului şi mâine dimineaţă totul va fi doar o amintire urâtă, inclusiv Căpcăunul.

          — Să dea Domnul să meargă totul aşa de uşor cum aţi plănuit, spuse sceptic domnul Marcu şi se întoarse spre colonel care mai voia să mai spună ceva.

          Acesta, după ce văzu că toate privirile sunt aţintite spre el, continuă:

          — Juriştii noştri încă nu au găsit o modalitate de a declara starea marţială într-un singur cartier, dar încă mai caută… se pare că este o scăpare legislativă.

          — După ce vor vedea mormanele de cadavre din cartier sunt sigur că vor găsi ei o breşă în lege, mormăi generalul, apoi întrebă:

          — Cum stăm cu costumele de protecţie?

          — Au ajuns deja, domnule general, iar geniştii sunt la intrarea în cartier şi se echipează. Au cu ei şi cărucioare folosite de obicei pentru cărat bombe şi în câteva ore vor elibera parcarea de cadavre.

          Domnul Marcu deveni dintr-odată atent:

          — Staţi puţin, despre ce costume este vorba?

          Şeful de stat-major şi adjunctul său schimbară priviri complice şi în cele din urmă generalul spuse mândru:

          — În cadrul colaborării interarme am primit de la forţele NATO ultimele modele de costume de protecţie folosite pentru dezamorsarea bombelor şi chiar a dispozitivelor nucleare. Pe lângă o mulţime de facilităţi de comunicare au şi tot fel de protecţii şi blindaje încorporate…

          — Dar nu şi orgonit, spuse domnul Marcu.

          Generalul ridică din mâini neajutorat:

          — Nu din câte ştim noi, nu.

          — Atunci le poartă degeaba, domnule general, spuse serios domnul Marcu. La fel de bine s-ar putea duce în costume de baie. Încă nu ştim cum anume acţionează la distanţă Căpcăunul. Se pare că este nevoie să vadă faţa celui atacat, dar asta este numai o presupunere. Măcar vizorul costumului este opac, are vreun sistem indirect de transmitere a imaginii?

          Şeful de stat-major privi spre adjunctul său care spuse:

          — S-a considerat că nu este necesară o asemenea complicaţie…

          În remiza uriaşă se lăsă liniştea, apoi domnul Marcu spuse încet în aşa fel încât să fie auziţi numai de cei doi:

          — În cazul ăsta oamenii ăia sunt ca şi morţi. Puteţi de pe acum să le salvaţi viaţa anulând misiunea.

          — În niciun caz, spuse generalul. Oamenii aceştia sunt dintre cei mai buni pe care îi avem şi au participat la misiuni mult mai periculoase în Afganistan şi în Irak deci ştiu la ce să se aştepte.

          În timpul ce discutau pe unul dintre monitoare apărură doi bărbaţi în costume masive de protecţie care împingeau un cărucior în faţa lor. Înaintau încet şi, curând, în raza vizuală mai apăru un grup care înainta la fel de precaut spre locul unde se aflau cadavrele.

          Toţi din remiză urmăreau în tăcere strania procesiune şi aşteptau cu ochii ţintă pe monitoare să vadă ce se va întâmpla. Primul grup ajunse lângă primul cadavru şi cu greu, din cauza mănuşilor groase, reuşiră să-l încarce pe cărucior.

          — Aveţi comunicare directă cu ei? întrebă domnul Marcu.

          — Nu directă, răspunse adjunctul, ci numai prin intermediul maistrului militar care îi coordonează.

          — Să le transmită atunci pe cât posibil să acţioneze cu spatele spre blocul Căpcăunului. Asta presupunând că acesta are nevoie să le vadă faţa ca să-i poată ataca.

          În timp ce adjunctul transmitea ordinele, urmăreau în continuare desfăşurarea evenimentelor. Se pare că efortul depus pentru încărcarea cadavrului fusese destul de mare pentru că amândoi oamenii se opriseră ca să se odihnească. Au trecut câteva minute bune cu oamenii rămaşi în aceeaşi poziţie uşor nefirească, sprijiniţi de cărucior, până să-şi dea seama că ceva nu este în regulă.

          Adjunctul comută pe difuzor legătura cu maistrul militar care coordona acţiunea şi se auzi răsuflarea precipitată a omului:

          — Domnule colonel, am pierdut legătura cu prima echipă… cred că sunt morţi.

          Domnul Marcu făcu un semn către adjunct şi acesta, prea consternat pentru a se împotrivi, îi întinse microfonul:

          — S-a auzit vreun zgomot înainte de a pierde legătura cu ei?

          Maistrul militar era şi el prea impresionat pentru a obiecta la schimbarea interlocutorului şi răspunse automat:

          — Da, s-a auzit un zgomot ca şi cum cineva ar fi spart un balon cu apă foarte aproape de microfon. Aşa ca un plescăit…

          Domnul Marcu, acoperi microfonul cu palma şi se întoarse spre cei doi ofiţeri:

          — După cum am presupus, Căpcăunul a găsit o modalitate de a străpunge protecţia costumelor şi de a le exploda capetele.

          Şeful de stat-major oftă din greu:

          — Şi ce-i de făcut?

          — Să vedem, spuse domnul Marcu şi activă microfonul, apoi spuse:

          — Domnule maistru, mai ai legătura cu echipa a doua?

          — Da, răspunse într-un târziu maistrul.

          Pe un ecran se vedea cum cei din echipa a doua, fără să-şi dea seama ce anume se întâmplase cu camarazii lor, se apropiau de un cadavru.

          — Comunică-le urgent că misiunea se anulează. Să abandoneze căruciorul acolo unde se află şi să vină spre ieşirea din cartier cât de repede pot, dar tot timpul cu spatele spre bloc. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu privească deloc în urmă!

          Urmară câteva minute de tăcere câtă vreme maistrul retransmitea ordinele, apoi, când reveni, avu un râs amar.

          — Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Marcu.

          — Unul din subalternii mei cunoaşte bine Biblia, pentru că a spus că speră că nu se va transforma şi el în stană de sare ca Sara, soţia lui Lot, dacă încalcă interdicţia.

          — Să creadă ce vrea, numai să nu se întoarcă spre Căpcăun, spuse domnul Marcu şi urmări în continuare cum cei doi oameni se retrăgeau cât de repede puteau spre ieşirea din cartier. Cât se putea de repede era doar un mod de a spune, pentru că erau împiedicaţi de rigiditatea costumelor.

          Atunci când acţionau normal pentru dezamorsarea bombelor, specialiştii erau transportaţi cât mai aproape de bombă cu maşini de teren tocmai pentru a-i feri de efortul de merge pe jos o distanţă prea mare.

          Mai aveau doar câţiva metri, când unul dintre ei se opri şi împins de curiozitate privi în urmă. Chiar cu rezoluţia slabă a camerei de pe dronă, tot se zări la unul dintre geamurile blocului o strălucire ca şi cum soarele s-ar fi reflectat în ceva.

          — Spune-i să nu privească în urmă şi să nu se oprească! strigă domnul Marcu în microfon, dar chiar în acel moment văzură cum omul se poticni şi se înclină într-o poziţie nefirească.

          Celălalt pirotehnist ieşi din imagine, dar primul rămase în aceeaşi poziţie aplecat pe jumătate, ca şi cum ar vrut să se întindă la pământ.

          Domnul Marcu puse tăcut microfonul jos, apoi spuse:

          — Cred că numai rigiditatea costumului îl mai ţine să nu cadă – şi cei doi ofiţeri îl aprobară tăcuţi.

          În remiza în care era Centrul de comandă se lăsă o tăcere adâncă şi toţi încercau să înţeleagă cele văzute.

          După un timp domnul Marcu se ridică şi se întinse, apoi spuse:

          — Mă duc să mă întind puţin pentru că în curând vom avea nevoie de toate forţele pentru confruntarea finală. Vă rog să trimiteţi tanchiştii când vin să se culce şi ei şi odihniţi-vă şi dumneavoastră cu rândul.

          La plecare se apropie de cei doi şi spuse foarte încet, ca să nu audă ceilalţi din Centrul de comandă:

          — Şi, vă rog, fără iniţiative de ultim moment. Avem un plan care pare bun, aşa că hai să ne ţinem de el dacă nu vrem să mai pierdem oameni în zadar.

         

    

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts