GSF59 ban01-650

 

          Capitolul 15

         

          Pregătiri de taină

         

          Pe cei trei detectivi îi aştepta la pensiune chestorul Nistorescu, care a considerat că este mai sigur să nu se implice direct în operaţiune, considerând că patru civili puneau destulă presiune pe un biet general obişnuit să se descurce de obicei fără intruşi prin preajmă.

          — Ei bine, cum este? întrebă el de cum îi văzu.

          Chestorul Nistorescu închiriase tot un apartament, aşa că au hotărât să ia masa la el şi să-l pună la curent cu ceea ce văzuseră. Unul dintre motivele ascunse pentru care stăteau la această pensiune era, pe lângă prietenia veche care îl lega pe patron de chestor, şi faptul că, la cerere, se servea masa în camere, astfel că puteau discuta în voie, fără să atragă atenţia altor consumatori.

          În timp ce li se servea masa, Spiridon l-a pus scurt la curent:

          — Militarii sunt eficienţi, dar cam rigizi în gândire şi e clar că nu sunt făcuţi pentru aşa ceva. Vor da greş mai devreme sau mai târziu, aşa că va trebui să pregătim un plan de rezervă.

          După ce chelnerul a plecat, a fost chemat şi Petrică, care, fără să arunce nici măcar o privire mesei bogate, a meşterit ceva la televizorul prins pe perete şi l-a întrebat pe Malamut.

          — Nu prea am semnal, cât de aproape de pupitrul de comandă ai plantat dispozitivul?

          — Chiar sub masă, dragul meu, chiar sub masă.

          — Atunci să sperăm că masa nu este metalică în întregime pentru că, în acest caz, va trebui să te întorci şi să spui că ţi-ai uitat ceva ca să-l poziţionezi în altă parte…

          Malamutul se strâmbă, dar chiar în acel moment ecranul se lumină şi pe el apăru imaginea transmisă de cele două drone ale armatei, pe două jumătăţi separate de ecran.

          — Ei, atunci hai să mâncăm! De acum măcar îl avem sub ochi pe general, spuse chestorul.

          Tocmai terminau când, în josul ecranului, au apărut pirotehniştii îmbrăcaţi în costumele lor masive.

          — Doamne, oamenii ăia vor muri! Ce naiba fac acolo? întrebă consternat Spiridon.

          — Şi domnul Marcu de ce nu face nimic? întrebă şi Malamutul.

          Chestorul clătină nedumerit din cap:

          — Cred că este depăşit de situaţie, sau pur şi simplu militarii au vrut să-şi impună punctul de vedere, fără să ţină seama de consecinţe şi de posibilele pierderi.

          Au asistat neputincioşi la moartea pirotehniştilor, apoi au sunat după chelner să vină să strângă masa, pe urmă s-au mutat în apartamentul lui Spiridon, care era puţin mai mare.

          Spiridon a scos flaconul cu pastile în faţa lor, a luat două, apoi a spus:

          — Să sperăm că mă vor ajuta să găsesc o cale pentru a ieşi din această încurcătură fiindcă, să nu uităm, tot două pastile din astea ne-au adus în situaţia de faţă.

          Malamutul părea nedumerit, aşa că îl întrebă:

          — Cum aşa? Eu unul nu văd legătura.

          Spiridon ridică supărat din umeri:

           — Cum nu vezi legătura? Ai uitat că planul ăsta minunat, de a alimenta cartierele Braşovului, pe rând, cu dimextrozină a fost al meu? Şi că mi-a venit ideea exact după ce luasem două minunăţii rubinii din astea?

          — Nu ar trebui să te simţi vinovat, spuse chestorul împăciuitor. În situaţia dată, era cea mai bună soluţie. Ia imaginează-ţi cum ar fi fost dacă am fi alimentat cu dimextrozină întreg Braşovul, dacă numai un cartier ne-a creat atâtea probleme? Măcar acum suntem pregătiţi să o rezolvăm, într-un fel sau altul… Încă nu ştiu cum, dar sunt sigur că vei găsi şi de data asta o soluţie.

          Spiridon se apropie de flipchart şi începu să deseneze şi toţi îl urmăreau cu atenţie, fiindcă aşa începuse şi rezolvarea cazului Vampirul.

          — Mai daţi-mi o dată copiile după interogatoriul Loredanei, prietena Căpcăunului. Am impresia că este acolo o informaţie pe care am omis-o.

          După ce i-au dat vraful de hârtii pe care îl primiseră de la Poliţie, ceilalţi s-au retras într-un colţ, discutând în şoaptă şi lăsându-l să le studieze. După graba pe care au dovedit-o când i-au dus copiile după interogatoriile fetei, se vedea că aşteptau de la el într-un fel sau altul o rezolvare.

          Timpul trecea, iar dinspre Spiridon se auzeau numai mormăituri din care nu se înţelegea nimic. Din când în când se ridica şi mai făcea câte un desen pe flipchart, după care se întorcea la hârtii.

          După o oră şi ceva se ridică bucuros şi se apropie încă o dată de flipchart:

          — Cred că am găsit soluţia, deşi zău că nu ştiu cum o vom aplica.

          Cei doi detectivi şi chestorul ridicară curioşi privirile şi îl priviră pe Spiridon desenând, destul de stângaci, o cutie de pizza pe foaia lucioasă. Pentru a-şi suplini lipsa de talent, scrise pe cutie, cu litere mari, PIZZA, să fie sigur că o recunosc toţi şi apoi se uită triumfător spre ei, parcă aşteptând aplauze.

          Văzând că niciunul dintre ei nu reacţionează, bătu cu markerul în cutia de pizza desenată şi-i întrebă:

          — Ei? Ştie careva cum vom proceda?

          Într-un târziu Pisica îndrăzni:

          — Cred că am înţeles: îi livrăm o pizza şi când ajungem cu ea acolo i-o trântim în faţă, în loc să i-o punem frumos în mână.

          În ciuda atmosferei încordate, gluma făcută de Pisică destinse atmosfera şi toţi izbucniră în râs.

          După ce râsetele s-au potolit, Spiridon completă:

          — În principiu ai dreptate, Pisico… dar numai pe jumătate.

          — Dumneavoastră chiar vreţi să-i livrăm o pizza? întrebă consternată Pisica.

          Spiridon nu răspunse, ci doar înclină afirmativ din capul lui mare.

          Pisica pufni dispreţuitoare şi întrebă:

          — Şi cine, mă rog, o să facă prostia asta?

          Toate privirile se întoarseră ca la comandă spre ea şi, în cele din urmă, Spiridon răspunse:

          — La o astfel de întrebare se răspunde de obicei: cine-ntreabă, ăla e!

          Văzând strâmbătura de pe faţa Pisicii, Spiridon spuse:

          — Dacă mă lăsaţi să vă explic, o să vedeţi că totul este cât se poate de simplu.

          Se apropie de teancul de hârtii, ridică una şi le-o arătă:

          — Prietena lui, Loredana, a spus în vreo trei rânduri că Vasile Tudorache adoră pur şi simplu pizza Prosciutto Speciale, pe care o coace o singură pizzerie din Braşov, la un preţ destul de piperat. Iar primul lucru pe care l-a făcut, după ce a avut acces la bani, a fost să-şi comande Prosciutto Speciale, de câteva ori pe zi. Ei, cu speranţa că şi Căpcăunul a moştenit gusturile lui Vasile Tudorache, vom încerca să-i livrăm pizza lui preferată, cu totul şi cu totul specială.

          — Ei, aşa începe să-mi placă, comentă Malamutul. Îi otrăvim pizza… sau îi punem o bombă în ea?

          La privirea dojenitoare a lui Spiridon, Pisica încercă să-l domolească:

          — Taci, omule, şi lasă-l să vorbească!

          Spiridon îi mulţumi din priviri şi continuă:

          — Coroborând această informaţie cu faptul că Vasile Tudorache a pus-o pe Loredana să acopere toate oglinzile din apartament chiar în timp ce avea loc transformarea lui în Căpcăun, avem şi rezolvarea problemei.

          Urmară câteva clipe de tăcere întreruptă, de data asta, de Malamut:

          — Am înţeles, spuse el, deşi nu părea foarte convins de asta. Până haleşte Căpcăunul pizza, Pisica va înlătura ziarele de pe oglinzi…

          — Eşti pe aproape, Malamutule, doar cu o mică modificare…

          Urmărit de privirile tuturor se apropie iar de flipchart şi începu să deseneze, dar, dându-şi seama că subiectul este prea complex pentru talentul lui, se întoarse spre ei:

          — Mai bine vă explic, pentru că e greu de desenat. Să presupunem că Petrică va meşteri cutia de pizza în aşa fel încât să-i ataşeze o tavă grea, în partea de jos, lustruită suficient de bine încât să joace rolul unei oglinzi. Dacă Pisica, în loc să-i servească pizza, va ridica tava pentru ca monstrul nostru să se vadă în toată splendoarea, sunt convins că va fi impresionat suficient timp cât să-i dea Pisicii timp să acţioneze.

          Desenă un interior de bloc, cu interiorul scării evidenţiat, apoi, consultând planurile blocului, spuse:

          — Căpcăunul locuieşte la etajul patru din câte ştim noi, iar intervalul dintre o balustradă şi alta este de un metru. Mă gândesc ca dacă, profitând de momentul de stupoare al Căpcăunului, Pisica l-ar lovi, să spunem, în testicule, acesta s-ar apleca, iar ea l-ar apuca de părul care i-a crescut mult în ultimele zile şi i-ar da un brânci peste balustradă, totul s-ar termina perfect. Bănuiesc că nici măcar un căpcăun nu ar supravieţui unei căderi de la etajul patru, pe o suprafaţă de beton…

          Un timp ceilalţi au rămas tăcuţi, apoi Pisica întrebă:

          — Într-adevăr, planul pare perfect, dar am o singură nedumerire: de ce eu şi nu el? arătă ea spre Malamut.

          Spiridon oftă greu şi întoarse laptopul spre ei:

          — După cum vedeţi, unul din atuurile Pizzeriei Adela este că livrarea la domiciliu se face de către tinere fete îmbrăcate în uniforme roz, care le conferă o înfăţişare inocentă.  Am foarte mare încredere în talentele Malamutului de a-şi schimba înfăţişarea, dar nu cred că i s-ar potrivi niciuna din rochiţele pe care Pizzeria Adela le are în garderobă. Poate doar Petrică s-ar mai potrivi, dar am înţeles că el are cu totul alte talente…

          — Aşa este, spuse în cele din urmă Pisica, Petrică are cu totul alte talente, mai degrabă tehnice, pe care am să mă duc chiar acum să le pun în valoare.

          Ieşi din apartament înainte ca cineva să apuce să o întrebe ceva, iar Malamutul spuse privind la uşa închisă:

          — Între noi fie vorba, cred că aş fi preferat să mă duc eu, dar îmi dau seama că nu se poate…

          Chestorul Nistorescu aprobă şi el, fără plăcere:

          — Sunt sigur că te-ai fi descurcat mai bine, dar îţi dai seama cum ar fi reacţionat Căpcăunul dacă în locul unei fete tinere şi delicate, s-ar trezi în faţă cu o masă de muşchi ca a ta? Sunt convins că nu ţi-ar permite să te apropii foarte mult.

          Văzând feţele înnegurate ale celorlalţi continuă:

          —Nu uitaţi că acesta este doar un plan de rezervă. Să sperăm că tancurile armatei vor reuşi să-l termine, fără ajutorul nostru.

          Un murmur de aprobare îi însoţi vorbele, dar fiecare se gândea, în sinea lui, că foarte curând planul lor secundar este posibil să devină singurul plan viabil.

         

         

         

         

         

         

         

         

         

          Capitolul 16

         

          Zece tancuri pentru Braşov

         

          Proiectilele brizante de la depozitul din Făgăraş au ajuns în cursul serii şi camionul în care au sosit a fost parcat în curtea Centrului de Pompieri, în aşteptarea tancurilor. Cei patruzeci de tanchişti, care formau echipajele, au sosit înaintea tancurilor şi au fost încartiruiţi în dormitoarele libere ale Centrului Militar de pe strada Lungă. Trailerele cu tancuri au ajuns pe la ora trei dimineaţa şi tehnicienii de la întreţinere au început imediat să roiască în jurul lor. Au fost descărcate, alimentate, muniţia a fost încărcată în rastele şi, pe la ora cinci dimineaţa, au fost aduşi şi tanchiştii pentru instruire.

          În sala mare, puternic luminată, era afişată pe un perete o hartă la scară mare a cartierului Valea Cetăţii, iar adjunctul şefului de stat-major le-a explicat pe îndelete ce aveau de făcut:

          — Nu uitaţi că este posibil să nu aveţi ocazia să trageţi o a doua salvă, deci este imperios necesar să nimeriţi ţinta din prima salvă, a încheiat el pe cel mai serios ton posibil.

          Tanchiştii au aprobat şi ei din cap la fel de serioşi,  dar pe furiş au schimbat priviri conspirative: majoritatea erau veterani care participaseră la misiuni de război în afara ţării şi acolo chiar nu puteau greşi pentru că, după prima lovitură, dacă ratau ţinta, o grenadă reactivă se îndrepta spre ei.

          Şi-au notat poziţia apartamentului pe care trebuiau să-l distrugă, apoi au ieşit în noaptea rece şi au pornit imensele maşini de război.

          Deşi erau considerate tancuri de mărime medie după normativele NATO, Bizonii româneşti aveau o lungime de zece metri cu tot cu ţeavă, o greutate de cincizeci de tone şi o lăţime de aproape trei metri şi jumătate. Pentru că distanţa în marş între ele a fost stabilită la treizeci de metri, coloana de tancuri se întindea pe mai bine de patru sute de metri şi, cu toate că viteza era de numai 20 de kilometri pe oră, iar motoarele funcţionau la minimum de putere, duduitul lor ritmat se transmitea prin sol, asemenea unui cutremur îndepărtat. La geamurile blocurilor care mărgineau bulevardul era plin de oameni care fotografiau şi filmau de zor insolitul eveniment. Din câte îşi aminteau, cei care priveau acum de la geamuri nu văzuseră până atunci niciodată tancuri pe străzile Braşovului.

          Comandantul formaţiei de luptă, maiorul Vladimir Berceanu, se afla în primul tanc şi privea neliniştit, din capacul ridicat al turelei, la mulţimea de oameni care urmăreau de la balcoane coloana de tancuri. Ştia că în zona aceasta nu erau în pericol direct, dar întâmplările din anii petrecuţi pe câmpurile de luptă, când putea porni spre tancul lui o grenadă reactivă de la orice balcon sau geam, erau greu de şters din memorie. Intră în zona de interdicţie şi oftă uşurat, apoi îşi conduse tancurile spre punctul de afluire. După ce s-a asigurat că toate tancurile au ajuns cu bine, a închis capacul turelei, a dat ordin prin staţia radio să se stingă farurile şi să se deplaseze numai cu aparatura de vedere pe timp de noapte până la locurile programate din timp pentru fiecare tanc.

          La ora cinci şi zece minute raportă Centrului de Comandă că fiecare tanc din subordinea lui se afla pe poziţie şi ţinta era fixată.

          — Bine, se auzi din căşti vocea şefului de stat-major. Aşteptaţi pe poziţii şi trageţi numai la ordinul meu.

          — Am înţeles, domnule general. Tragem numai la ordinul dumneavoastră, răspunse maiorul şi apăsă mai bine căştile pe urechi, în aşteptarea comenzii de declanşare a focului, aşezându-se mai bine în scaunul incomod.

          Era pentru prima dată când avea ceva mai mult timp să reflecteze la ciudăţenia acestei misiuni. Că acţiunea era condusă de însuşi şeful de stat-major mai înţelegea, în fond omul voia şi el să simtă puţin gustul acţiunii, nu putea în schimb pricepe nici în ruptul capului ce se afla în apartamentul pe care tocmai se pregăteau să-l distrugă.

          În schimb, generalul Cărbunescu radia de bucurie şi se întoarse spre ceilalţi cu microfonul în mână:

          — Ei, acum va vedea şi domnul Căpcăun ce înseamnă o salvă formată din nouă obuze percutante. Credeţi-mă, am văzut cum acţionează unul singur şi este de-a dreptul înfricoşător.

          Se adresa mai mult celor trei detectivi care reveniseră de la pensiune şi care din nu se ştie ce motiv, nu prea păreau impresionaţi de aerul lui belicos. Ba mai mult, cel mai gras dintre ei, căruia ceilalţi îi spuneau Spiridon şi păreau să-i acorde un respect deosebit, ridică mâna ca la şcoală şi o flutură ostentativ în aer.

          Generalul se strâmbă nemulţumit, ca şi cum gestul i-ar fi luat ceva din momentul lui de glorie.

          — Spune, te rog, despre ce este vorba, dar să fii scurt. Oamenii mei aşteaptă pe poziţii.

          — Am înţeles, domnule general. Voi fi foarte scurt. Mă gândeam, dacă tot avem numărul de telefon al Căpcăunului, nu ar fi indicat ca, înainte de a deschide focul, să ne asigurăm că acesta încă se mai află în apartamentul în care veţi trage?

          Generalul nu avu nevoie mai mult de câteva clipe ca să-şi dea seama că Spiridon avea dreptate şi ordonă unui tehnician:

          — Adu-mi, te rog, un telefon.

          Apoi se întoarse spre Spiridon:

          — Dumneata ai perfectă dreptate şi regret că nu mi-a trecut mie prin cap ideea asta.

          Spiridon acceptă mulţumirile cu un zâmbet absent. Simţea că ceva foarte important, legat de telefoane, a fost omis. Ar fi vrut să mai ia o pastilă şi să se retragă într-un colţ liniştit, să se poată gândi la problemă, dar îşi dădea seama  că acum nu era momentul potrivit.

          Încet, generalul formă numărul la telefonul adus de tehnician, citindu-l de pe o foaie de hârtie adusă de adjunctul lui.

          După ce sună de câteva ori în gol, o voce răguşită, şi plină de veselie, răspunse:

          — Alo! Cine naiba mă deranjează la ora asta barbară?

          O clipă generalul rămase blocat. Nu era obişnuit să i se vorbească pe tonul ăsta. Îşi reveni imediat şi întrebă:

          — Domnul Vasile Tudorache?

          De la celălalt capăt al firului se auzi un mormăit nemulţumit şi vocea confirmă:

          — Mă rog, se poate spune şi aşa, dar am auzit că oamenii m-au numit Căpcăunul şi parcă am început să mă obişnuiesc cu noul meu nume, aşa că hai să rămânem la Căpcăunul. Despre ce este vorba?

          Generalul îşi revenise suficient de mult încât să-i comunice cu voce fermă:

          — Există un mandat de arestare pe numele dumneavoastră, aşa că, pentru a evita pierderile colaterale, e de preferat să vă predaţi dumneavoastră.

          — Domnule… uite-acum îmi dau seama că nici nu v-aţi prezentat.

          În ciuda semnelor disperate pe care i le făceau atât Spiridon, cât şi domnul Marcu, ofiţerul se prezentă în mod automat.

          — General-locotenent Cărbunescu Ion, Şef de stat-major interarme.

          — Mă bucur de cunoştinţă, domnule general. Mă gândeam că, dacă există un mandat de arestare, poate că ar trebui să vină cineva să mă aresteze. Zornăind din cătuşe, cu o mulţime de televiziuni care să transmită ştirea în direct. Parcă aşa se procedează în ultimul timp, nu?

          Generalul tuşi încurcat, acoperind în acest timp cu mâna microfonul receptorului, apoi, când îşi reveni, spuse:

          — Există unele impedimente, aşa că ar fi mai bine, aşa cum am spus, să vă predaţi singur…

          De dincolo nu se auzi un timp decât o respiraţie grea, ca şi cum Căpcăunul ar fi fost preocupat de altceva.

          — Alo, spuse generalul în receptor şi Căpcăunul răspunse după un timp:

          — Sunt aici, doar că mă întrebam de ce naiba vorbesc cu un general de armată şi nu cu un poliţist? Auzisem eu ceva mai devreme, aşa ca un zgomot surd, prin preajmă. Sper că n-aţi adus cumva tancuri!

          Generalul nu apucă să răspundă. pentru că de la celălalt capăt al firului se auzi un râs batjocoritor:

          — În acest caz puteţi să vă faceţi testamentul, domnule şef de stat-major. Sunt convins c-o să găsesc fotografia dumneavoastră undeva şi am să vă fac să regretaţi această impertinenţă.

          Generalul rămase blocat din nou şi privi la receptorul telefonic, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca din el să iasă un şarpe, apoi îl duse iar la ureche şi spuse batjocoritor:

          — Nu prea cred.

          Activă microfonul care îi făcea legătura cu cele două plutoane de tancuri şi comandă scurt:

          — Foc!

          După o secundă dinspre cartierul Valea Cetăţii veni un zgomot surd, ca un huiet îndepărtat, iar pe faţa generalului se întinse un zâmbet larg. Din receptorul telefonului se auzi un vaier, urmat de acelaşi zgomot de explozie şi de ziduri dărâmate.

          — Ei, s-a terminat şi cu domnul Căpcăun şi în acelaşi timp şi cu problema noastră.

          Toţi din sală au aclamat zgomotos, numai grupul detectivilor stătea rezervat.

          — Ce-i, domnilor, nu vă bucură victoria noastră? întrebă şeful de stat-major dând cu ochii de figurile lor preocupate.

          Spiridon răspunse în numele tuturor, clătinând neîncrezător din capul mare:

          — Am să mă bucur, domnule general, doar atunci când am să văd cu ochii mei corpul Căpcăunului făcut bucăţele.

          Scoase apoi flaconul din buzunar şi luă două pastile rubinii, fără să se mai ferească de nimeni, şi le înghiţi fără apă.

          — Nu mai durează mult până atunci, domnule Spiridon. În curând vom trimite şi infanteria să verifice.

          Vru să mai spună ceva, dar chiar atunci atenţia le fu atrasă de o mişcare pe un monitor. Unul dintre tancuri, şi după indicativ se vedea că este al comandantului, se puse în mişcare şi, ocolind cadavrele din parcare, se apropie de blocul în care se vedea la ultimul etaj apartamentul complet distrus.

          — Vă rog să-i comandaţi să se oprească, se ridică Spiridon de pe scaun, apropiindu-se de general.

          — Dacă omul nostru este mort, ce rost mai au atâtea precauţii? întrebă dispreţuitor generalul.

          Toţi ochii erau fixaţi pe tancul comandantului care se mai apropie câţiva zeci de metri, apoi se opri. Capacul turelei se deschise şi maiorul Vladimir Berceanu îşi scoase pe jumătate corpul din turelă. După ce se răsuci în toate părţile, atenţia lui se fixă asupra apartamentului distrus.

          — Domnule general, raportez! se auzi vocea lui din difuzor. Ţintă distrusă în întregime şi, dacă îmi permiteţi o părere personală, nu văd cum ar fi putut supravieţui cineva unei asemenea lovituri.

          Pentru că imaginea sosea instantaneu, mai întâi s-a văzut pe monitoare cum capul bravului maior se face bucăţele şi abia apoi s-a auzit plescăitul îngrozitor al sângelui care se împrăştie, transmis de microfonul staţiei de bord.

          O clipă mai târziu se auzi din microfon o voce precipitată:

          — Domnule general, comandantul nostru a fost doborât. Repet, comandantul a fost doborât. Aici ochitorul de pe tancul comandant, indicativ 14E18. Suspectăm că a fost acţiunea unui lunetist izolat, care l-a împuşcat în cap.

          Pentru că şeful de stat-major a rămas încremenit, Spiridon i-a luat delicat microfonul din mână şi a ordonat:

          — Atenţie, ochitor! Dacă este posibil, trage corpul comandantului în tanc, închide capacul turelei fără să te expui şi dă comandă pentru toate celelalte tancuri să se adune la locul de afluire.

          Spiridon nu se prezentase, dar cum ordinele erau de bun-simţ, ochitorul răspunse scurt:

          — Am înţeles, domnule, trag în turelă corpul comandantului, închid capacul şi ordon formaţiei de tancuri adunarea la locul de afluire.

          Generalul ar fi vrut să protesteze pentru faptul că i-a fost luat microfonul de la care tocmai conducea o operaţiune militară de către un civil, dar în mintea lui se strecură gândul că, deoarece Căpcăunul nu este mort, în cele din urmă şi-ar putea pune în aplicare ameninţarea rostită cu puţin timp în urmă. Privi la fel de absent cum receptorul telefonului îi este luat din mână şi nu părea să fie foarte conştient că din receptor se auzea o voce. Spiridon duse receptorul la ureche, fără ca nimeni să se împotrivească, apoi spuse:

          — Alo, este cineva acolo?

          Cum telefonul rămăsese comutat pe difuzor, toată lumea din apropiere putu auzi râsul sarcastic, care părea să umple toată încăperea.

          — Este, cum să nu fie! Sper că n-aţi desfăcut şampania pentru că mai aveţi de aşteptat pentru asta. Dar cu cine vorbesc? Nu mai este generalul la telefon?

          — Nu, nu mai este generalul, răspunse calm Spiridon. Domnul general este reţinut momentan cu alte treburi.

          Hohotul de râs se auzi iar, apoi vocea spuse:

          — Păi, din două una: ori a leşinat, ori a plecat să-şi scrie testamentul. Cu cine am onoarea acum?

          — Mă numesc Spiridon Breazu, sunt de meserie negociator pentru cazurile de criză şi vă rog să nu pierdeţi timpul căutându-mă în reviste sau pe internet. Chiar dacă am rezolvat multe cazuri, numele meu, şi cu atât mai mult fotografia, nu apare pe nicăieri.

          De dincolo se auzi un mormăit dezaprobator, iar în cele din urmă vocea Căpcăunului se auzi veselă:

          — Sunt curios, ce vă gândiţi că aţi putea negocia cu mine? Ce credeţi că aţi putea să-mi oferiţi?

          — Orice doriţi, în limite rezonabile.

          — Limite rezonabile… Ce înţelegeţi prin limite rezonabile?

          — Destul de multe, ţinând seama că tocmai ne-aţi dovedit aptitudinile dumneavoastră deosebite.

          Mârâitul din difuzor se transformă într-un mormăit aprobator şi Căpcăunul spuse:

          — Discuţia începe să devină interesantă, numai că pierde din vedere esenţialul.

          — Să auzim, spuse Spiridon şi se întoarse repede spre şeful de stat-major pentru că i se păruse că vrea să spună ceva. Îi făcu semn să tacă punându-şi un deget la buze şi se făcu că nu observă că Malamutul se dădu mai aproape de el. Nu voia să se gândească ce s-ar putea întâmpla dacă generalul ar fi scos vreun cuvânt, pentru că trebuia să se concentreze asupra dialogului, dar, după figura încruntată pe care o avea Malamutul, ofiţerului  nu i-ar fi fost deloc moale dacă ar fi încălcat interdicţia.

          — Plecaţi, probabil, de la presupunerea că eu aş dori să plec undeva în linişte şi pace şi tot ce îmi doresc este să pun mâna pe o sumă consistentă de bani şi pe un avion cu care să plec…

          — Cam aşa ceva, recunoscu Spiridon.

          — Ei bine, treaba nu stă deloc aşa, spuse Căpcăunul. Nu vreau să plec! Vreau să rămân pe loc şi să ucid cât mai multă lume. Pentru mine a ucide a devenit ceva tot atât de necesar, cum este pentru dumneata să respiri, nu ştiu dacă mă poţi înţelege. Chiar dacă ştiu la ce consecinţe va duce asta: în cele din urmă veţi sacrifica cu totul cartierul, sau chiar oraşul, şi veţi lansa o bombă de vreo tonă, două, în locul unde bănuiţi că mă aflu. Ştiu că Armata Română nu are aşa ceva în dotare, dar prietenii din NATO probabil abia aşteaptă să experimenteze aşa ceva.

          Spiridon clătină din capul mare şi privi la feţele consternate din jur, apoi spuse:

          — Cred că sunt printre puţinii oameni din lume care te poate înţelege… şi tot printre puţinii care au şi o soluţie.

          — I-auzi! se auzi vocea Căpcăunului urmată de un chicotit. Adică eu, care mă cunosc cel mai bine, nu am găsit nicio soluţie, şi ai găsit dumneata una?

          — Da, încuviinţă Spiridon. Am o soluţie şi încă una bună pentru toată lumea.

          — Să o auzim, spuse de-a dreptul curios Căpcăunul.

          După o pauză de câteva secunde, Spiridon spuse în receptor:

          — Numai o clipă, trebuie să fac puţină ordine pe-aici…

          Se întoarse spre general şi spre ceilalţi militari şi spuse tare:

          — Domnilor, vă rog să părăsiţi cu toţii încăperea, pentru a putea desfăşura negocierile în linişte.

          — Dar nu este posibil! se revoltă generalul. Aceasta este o operaţiune militară în curs de desfăşurare şi nu este permis nimănui…

          — A fost o operaţiune militară până când ai dat chix, generale. Dacă tot ai greşit, lasă-i pe alţii să se ocupe de problemă. Eu voi încerca să salvez o mulţime de vieţi, printre altele şi pe a dumitale. Şi nu mă mai ţine de vorbă pentru că, poate chiar în acest moment, Căpcăunul îţi caută pe internet fotografia şi ştii că are nevoie doar de atât ca să te facă fântână arteziană.

          La semnul şefului de stat-major se ridicară toţi să plece, dar Spiridon le făcu semn celor doi detectivi şi domnului Marcu să rămână pe loc.

          După ce ultimul militar părăsi remiza, Spiridon luă iar receptorul.

          — Omule, să ştii că sunt impresionat, spuse Căpcăunul. Să dai afară un general din propriul lui Centru de comandă, chiar că este ceva. Încep să capăt încredere în propunerea ta, aşa că dă-i drumul.

          — Te rog să nu te grăbeşti şi să o cântăreşti cu grijă. S-ar putea să fie singura alternativă viabilă, cu pierderi minime.

          Din difuzor se auzi un mârâit de nerăbdare şi Căpcăunul izbucni:

          — Lasă-mă pe mine să apreciez asta. Vreau să aud odată propunerea aia!

          Spiridon ezită câteva clipe, ca şi cum şi-ar fi formulat mai întâi în gând ce avea de spus, conştient că nu va avea a doua şansă.

          — Probabil că ştii deja că, în anumite comunităţi din Orientul Îndepărtat, mai există încă aşa numita instituţie a căpcăunului local, care execută tot felul de sarcini utile pentru comunitate, cum ar fi apărarea de duşmani sau, pur şi simplu, pentru că aşa cere legenda locală. Drept ofrandă pentru serviciile aduse, căpcăunii locali, care uneori se mai numesc acolo şi dragoni, primesc tineri şi tinere, la intervale regulate, cu care el poate face ce vrea. Cu cât comunitatea este mai mare, cu atât numărul de tineri şi tinere creşte… ca să nu mai vorbim de prizonierii de război, condamnaţii la moarte şi alte asemenea oportunităţi.

          De la capătul celălalt al firului nu se auzea niciun zgomot şi Spiridon continuă:

          — De ce în loc să fii vânat, hulit şi, în cele din urmă, ucis, să nu fii mai bine admirat, respectat, adorat şi cu o rezervă nelimitată de oameni la dispoziţie pentru a-ţi satisface micile pofte? Atunci când natura creează câte un exemplar ca dumneata, fii sigur că îi oferă şi posibilitatea de a supravieţui. Poate legenda Minotaurului şi a altor creaturi asemănătoare au la bază câte un sâmbure de adevăr…

          Tăcerea din difuzor se adâncea şi toţi au fost convinşi că Spiridon a dat greş.

          — Cine eşti dumneata, domnule Spiridon? se auzi în cele din urmă vocea aproape şoptită a Căpcăunului.

          Pe faţa lui Spiridon se lăţi un zâmbet larg, dar nimic din veselia lui nu se reflectă în glas, atunci când răspunse. Dimpotrivă, vocea era serioasă şi sobră pentru că acum urma ceea ce era mai greu.

          — Doar o fiinţă care te înţelege perfect şi îţi înţelege foarte bine  nevoile. Uite, de exemplu, ştiu sigur că sufletul îţi tânjeşte acum după o pizza Prosciutto Speciale magnifică…

          — M-ai ghicit, omule! se auzi râsul vesel al Căpcăunului. Comandă repede o Prosciutto Speciale şi, după ce o mănânc, promit să mă gândesc la o cale sigură de a ajunge în Extremul Orient. Cât mai sigură pentru mine…

          — Am înţeles şi mă voi gândi şi eu la o cale mulţumitoare pentru toată lumea. Nu ştiu dacă la pizzeria Adela au aprins cuptoarele, dar am să-i grăbesc cât de tare pot. Voi suna chiar înainte ca maşina cu pizza să ajungă…

          După o pauză, privi spre Pisică, care îl asculta cu toată atenţia, apoi făcu o strâmbătură şi continuă în receptor:

          — O să mă asigur că pizza va fi servită de cea mai nostimă fată pe care o au acolo… şi să rămână numai între noi, dar poţi să o păstrezi bonus până la plecare.

          Un râs gros se auzi din difuzor, apoi Căpcăunul puse receptorul în furcă.

          Spiridon se întoarse spre detectivi şi ridică nevinovat din umeri:

          — Îţi dai seama, Pisico, că am fost nevoit să spun asta…

          Chiar dacă pricepea foarte bine cum stătea treaba, Pisica tot nu părea foarte încântată:

          — Auzi la el! Bonus! Vrea, urâtul naibii, să primească şi bonus. Să vezi ce bonus în cap o să-i trag când îl văd…

          Malamutul era mai calm şi observă:

          — Cred că asta era şi ideea şefului: să te enerveze şi mai mult, ca să fii în formă pentru momentul când o să dai ochii cu el. Acum haide la pizzerie să-i trezim, să le spunem să încingă cuptoarele şi să-ţi găsim o uniformă.

          — Poate găsim totuşi una care să ţi se potrivească ţie, îl tachină ea şi au ieşit înghiontindu-se.

          Domnul Marcu roti ochii prin sala goală, cu o figură gânditoare, iar în cele din urmă întrebă:

          — Şi, totuşi, cum a scăpat cu viaţă Căpcăunul? Doar chiar înainte să se tragă salva de pe tancuri, generalul a vorbit la telefon cu el. Un telefon fix, să reţinem asta.

          Spiridon zâmbi subţire şi răspunse:

          — Dacă aţi fi citit la fel de atent ca şi mine biografia Căpcăunului, v-aţi fi dat seama imediat: a lucrat aproape doi ani ca tehnician la liniile telefonice.

          — Şi ce-i cu asta? întrebă domnul Marcu, tot nedumerit.

          — Asta înseamnă că ştie cum se cablează liniile pentru telefoane şi i-a fost uşor să schimbe firele într-o cutie de distribuţie, în aşa fel ca telefonul lui să fie conectat, undeva, într-un apartament de pe altă scară, ales din timp. Majoritatea au rămas goale după ce a fost iniţiată evacuarea. Şi putea ajunge pe ce scară voia prin subsolul comun al blocului.

          Domnul Marcu scutură gânditor din cap şi murmură:

          — Uite ce înseamnă o pastilă luată la timp… Cred că ar trebui să iau şi eu una, măcar în situaţii de criză.

          Spiridon recunoştea o glumă bună, aşa că râse în hohote, poate şi ca să se mai elibereze după stresul convorbirii tocmai încheiate.

          — Hai, să plecăm şi să ne ocupăm de planul B şi să redăm încăperea asta militarilor.

(va urma)

Sergiu Somesan

Sergiu Someşan (n. 8 decembrie 1954, Reghin, judeţul Mureş, România) este un scriitor român de science-fiction şi fantasy contemporan. A urmat şcoala primară în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi în Codlea, judeţul Braşov. Liceul l-a început în Codlea şi l-a terminat la Petroşani, unde a urmat apoi trei ani cursurile Institutului de Mine din Petroşani. Între 1972 şi 1990, a încercat mai multe meserii, în cele mai diverse domenii: topograf la Mina Dalja din Petroşani, merceolog, tehnician, armurier, electronist, instructor la un club de radioamatori, profesor suplinitor de limba şi literatura română, director la Casa de cultură a sindicatelor din Codlea. Sergiu Someşan afirmă despre această perioadă a vieţii sale ca fiind una foarte importantă în formarea lui ca scriitor şi că în proza sa se regăseşte experienţa acumulată în aceşti ani „de căutare”. Din 1990 până în anul 2000, a ocupat mai multe funcţii în administraţia publică locală, în cadrul Primăriei municipiului Codlea. După 2000, a avut mai multe perioade în care a lucrat în străinătate. Cariera sa literară — care continuă şi în prezent —, este la fel de interesantă. Publică poezii începând din 1971, în revistele Orizont (Timişoara), Convorbiri literare (Iaşi) şi Tomis (Constanţa). Din 1972, publică proze în Vatra, Revista Magazin, Viaţa Militară, Pentru patrie, dar şi în Helion-ul timişorean, precum şi în multe alte fanzine şi almanahuri (de pildă Anticipaţia 1987). În plus, un volum de versuri la Editura Litera, Cuvinte de vânzare. În 1987, ia premiul I la concursul Helion organizat de Casa Universitarilor din Timişoara, cu povestirile „Să n-o săruţi pe Isabel” şi „O casca albă şi un copil în ploaie”. După 1990, devine redactorul a trei reviste (Alfa, Comando şi Vampirii) dintre care cea mai longevivă a fost Alfa (doi ani!), apoi lucrează ca ziarist la Gândul Liber şi la Transilvania Expres. În 2000, publică volumul de povestiri SF Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, Braşov). În 2001, apare a doua sa carte, Radiestezia — realitate şi mister (Editura Arania, Braşov) — aceasta dorindu-se un eseu asupra paranormalului. Pe 8 decembrie 2001, îi apare al doilea volum de proză scurtă fantastică, Carte de magie (Editura Arania, Braşov). În mai 2003, la Timişoara, în cadrul celei de-a doua săptămâni internaţionale a SF-ului, lansează încă un volum de proză scurtă, intitulat Cadouri de Crăciun (Editura Karmat Press, Ploieşti), iar în 2004 volumul de proză scurtă fantastică Aproape îngeri (Editura Cartea Românească). Urmează, tot în 2004, un nou volum de proză fantastică, Numărul fiarei (Editura Vremea XXI) şi o carte cu o prezentare grafică deosebită (coperta îmbrăcată în catifea!), cu titlul Poiana îngerilor (Editura Aldus). A mai publicat volumele de povestiri Şapte flori erotice (Editura Vremea, 2006) şi o antologie în limba engleză din propriile sale scrieri, Do Not Kiss Isabel (Editura Infarom Publishing, 2008). Postat iniţial integral pe internet, Apocalisa după Ceauşescu (Editura Vremea, 2012) este primul său roman, debutul unei proiectate trilogii din care vor mai face parte Apocalipsa după Virgil şiApocalipsa Omului-oglindă.

More Posts