GSF85 banner-650

          LORENA

         

          M-am trezit cu o tresărire. Deşi… nimic nu se schimbase. Senzorii clipeau liniştitor, succesiunea zigzagurilor pulsatorii nu devenise temuta line dreaptă. Funcţiile vitale erau slabe, dar stabile.

          Angelo nu se trezise – de unsprezece ore. Iar de câteva ori am avut senzaţia că… Însă continua să respire: rar, căznit. O coastă ruptă îi perforase plămânul stâng, avea şi alte fracturi, una la craniu. Sub fruntea înfăşurată în bandaje, chipul părea mai alb decât perna de spital; o ureche îi atârna în cusături, pete ruginii îi pătau umerii, pieptul, acolo unde fuseseră cheaguri de sânge. Era un miracol că supravieţuise, spuneau doctorii. La vârsta lui…

          Vârstă?! Îl bătuseră cu răngi de fier, îl crestaseră cu cuţitele, îl călcaseră în picioare. Dacă era cu zece ani mai tânăr ar fi contat?

          Prima lovitură îl pusese la pământ; a doua l-a trimis în beznă şi uitare. Dar au continuat să îl izbească, să-i rupă fiecare os cu metodică ferocitate. Erau drogaţi, sadici, neo-nazişti?

          Pe la trei dimineaţa, un paznic care îşi făcea rondul văzuse uşa de la Babilon scoasă din balamale, dezastrul dinăuntru şi trupul stâlcit al lui Angelo Delgado. A chemat o ambulanţă, apoi poliţia.

          Eu am aflat vestea de la locotenentul Norton. O spargere la Galerie? Angelo la reanimare, în stare critică?!

          În drum spre spital, răsucisem situaţia pe toate părţile, ca pe un cub Rubik: ce căuta bătrânul majordom la Babilon? Cum de nimerise tocmai în mijlocul unui jaf?

          De ce nu mă ascultase?

          Avea, pe numele lui, conturi la Zurich care să îi rezolve grija zilei de mâine pentru multă, multă vreme. Îi cerusem, în schimb, un singur lucru: să stea departe de mine, de Galerie.

          Bătrân încăpăţânat, de ce a trebuit să te întorci acolo?

          Îl ţineam strâns de mână, veghiindu-l ca pe Brandon O’Neil odinioară. Şi tot ca atunci, simţeam firul vieţii lui subţiindu-se, coardă de mătase vibrând, gata să se rupă. Dar n-aveam să îl las. Angelo nu putea să plece. Nu aşa, înainte să îi spun…

          Atâţia ani îmi fusese umbră credincioasă, făcând ce îi ceream fără să pună întrebări, nici măcar pe aceea care îi tulbura, poate, nopţile. El îmbătrânea, eu rămâneam la fel… cum asta? Într-un anumit moment al relaţiei noastre, răspunsul şi-a pierdut relevanţa. M-ar fi iubit şi dacă eram Lilith ori Salomeea. Şi îmi păstrase secretele cu preţul…

          – Angelo?

          Mă privea, deodată conştient, lucid.

          – Lady Argyll… a fost un privilegiu să vă fiu alături.

          – Şi pentru mine, Angelo.

          O lacrimă i s-a rostogolit din ochiul drept, împotmolindu-se în cusătura de pe obraz.

          – Milady, trebuia să vă ascult, dar…

          El îşi cerea iertare de la mine? Efortul îl istovise; răsuflarea îi ieşea din piept cu un şuierat ce nu promitea nimic bun.

          – Spune-mi totul, Angelo. Fără vorbe.

          Nu a părut uimit; doar mi-a încleştat degetele, ca un naufragiat agăţându-se cu toate puterile de ultima scândură ce mai plutea din corabia sfărâmată de talazuri. Apoi a închis ochii, rememorând noaptea dinainte… Se întorsese la Babilon după un colet cu antetul vămii, venit din Scoţia. Uitase de el, când s-a pomenit treaz în miez de noapte, cu o senzaţie de urgenţă. Coletul era important.

          L-a găsit în fişetul din birou, unde îl lăsase. Când să plece, la parter a dat peste hoţi – erau şase, cu feţele ascunse sub măşti de cauciuc, toţi fani ai lui Disney. Betty Boop l-a izbit în stomac, încovoindu-l, Pluto i-a răsucit braţele la spate, ceilaţi au scos la iveală arsenalul: bare de plumb, bile cu lanţuri, baroase.

          Şi demonstraţia a început: fier contra cristal, ceramică, fildeş, onix, porfir. Ce se fărâmă mai repede, o pendulă elveţiană veche de trei secole sau o vioară Stradivarius? O carafă de Murano sau un vitraliu?

          Angelo a căpătat repede prima certitudine: „hoţii“ nu veniseră să fure, ci să distrugă. Şi-au spart, au zdrobit, au spulberat: vaze, clopote, ceşti, pahare, flaute, oglinzi, clepsidre, urne de malahit, statuete de alabastru. Nişte rinoceri turbaţi, într-o galerie cu porţelanuri… Când nu a mai rămas vreo vitrină întreagă, vandalii şi-au amintit de Angelo.

          – N-avem nimic cu tine, bătrâne. Însă domnul Tyler a spus „fără martori“, l-a informat Betty Boop.

          Restul a fost durere, întuneric.

          Şi eu mă simţeam în beznă. Iarăşi Richard Tyler, comandantul Poliţiei Halifax? De când trăiam într-un megalopolis al absurdului?

          – Coletul, Lady Argyll.

          Angelo mi-a arătat dulapul unde îi puseseră hainele, obiectele personale. Printre ele, un pachet cât o tabacheră, într-un ambalaj pătat cu sânge. Ce voi găsi înăuntru? O „rază a morţii“ care să facă din Russell Morgan şi ai lui o succesiune de grafitti pe Marele Zid Chinezesc? O microgaură neagră care să absoarbă, selectiv, numai karghani?

          Nu mă aşteptam la un miracol, dar nici… la o banală casetă audio. Pe plic, Liam Wallace mâzgălise, în grabă: „Pentru voi, toţi.“ O dedicaţie muzicală?

          De-asta trecuse Angelo pe lângă moarte?

          Bătrânul mă privea atent, aşteptând. Mi-am compus expresia pe care o văzusem la Aidan când tocmai descoperea o ecuaţie completând Teoria Relativităţii.

          – Da, este… vital. Mulţumesc, Angelo.

          Îmi ardeau buzele să îi spun că nu meritase riscul. Al său, al lui Brandon, al atâtor eroi anonimi ce au pus umărul când roata umanităţii s-a împotmolit în noroaiele istoriei.

          Nu vreau să fii o victimă colaterală, Angelo. Meriţi mai mult de atât.

          M-am aplecat, sărutându-l pe frunte, apoi m-am silit să zâmbesc.

          – Pe mâine, i-am promis.

          Dar ştiam amândoi că nu voi veni. Devenisem periculoasă pentru Angelo Delgado, pentru puţinii prieteni care îmi rămăseseră. Din fericire, mă puteam vedea cu ceilalţi nelegiuiţi din Sud-Estul Sălbatic al Canadei.

          La parter, medicul de gardă m-a ignorat; la fel bolnavii şi infirmierele din sala de aşteptare. Toţi se uitau, captivaţi, la monitorul de pe peretele Recepţiei. Iar pe ecran se derulau imagini din…

          Galeria Babilon? Care arăta de parcă înăuntru explodase o grenadă.

          De la înălţimea unei movile de mobile fărâmate, un reporter împroşca fraze, exclamaţii, invective cu cadenţa unei mitraliere.

          – Jaf sau înscenare? Autorii „spargerii“ au distrus dovezile ce o incriminau pe Lady Argyll. Potrivit unor surse anonime „dezinteresata“ protectoare a artelor nu se limita la falsificarea de tablouri, vândute apoi pe sume fabuloase. Toate antichităţile din Babilon erau cópii, contrafaceri. După noaptea trecută va fi greu de dovedit frauda. Însă nu imposibil. Nimic nu va împiedica Justiţia să îşi urmeze cursul! Miliardara care şi-a dobândit averea pe căi ilicite, o să afle un adevăr dureros: şi bogaţii pot sta pe banca acuzării! Procurorul General a instituit deja ordinul de interdicţie: Lorena Argyll nu va putea părăsi oraşul în perioada anchetei. Suntem în Canada, unul dintre farurile democraţiei, unde nimeni nu este mai presus de Lege!

          M-am răsucit, înghiţind în sec; îmi venea să vărs… Pe când un îndemn la azvârlit cu pietre, o procesiune cu furci şi topoare, un rug înălţat într-o piaţă publică? În subtext, la asta instiga discursul inflamator al omului cu microfonul. Iar reportajul era împănat cu imagini fulgurante, mesaje subliminale adresate subconştientului. Şi toate spuneau acelaşi lucru: Lorena Argyll este duşmanul. V-a minţit, înşelat, excrocat. A venit momentul să vă luaţi revanşa. Ce mai aşteptaţi?

          Afară din Spitalul Halifax m-am uitat în jur cu un început de panică. Dar străzile erau liniştite, pe trotuare oamenii mergeau la treburile lor. Am scos mobilul, gata să tastez numărul lui Aidan. Şi dacă ei ascultau?! Am azvârlit telefonul în primul canal, apoi am rămas înaintea unei vitrine, închizând ochii.

          „Dana Opt, containerul 1061, peste patruzeci de minute.“

          Pentru voi, toţi – scrisese Liam. Şi toţi m-au auzit în aceeaşi clipă.

          Să vă văd interceptând, urmărind, localizând asta! i-am râs în nas reporterului frenetic, tuturor celor pe care karghanul reuşise să-i înregimenteze.

          Apoi, euforia mi s-a risipit. Dacă Russell Morgan şi ai lui nu mă puteau auzi, în schimb mă vedeau. De ce le-aş face existenţa uşoară? M-am urcat într-un taxi, la intersecţia de lângă Mausoleu l-am schimbat cu altul, am mers pe jos două străzi, iarăşi cu taxiul…

          Rămăseseră puţine locuri în Dartmouth unde să ne întâlnim în siguranţă. Eu evitam să trec pe acasă, Alix şi Aidan nu se mai apropiau de vila împânzită cu microfoane şi camere video, Keegan îşi abandonase apartamentul de lângă Baza Aeriană. Raven… scăpase. Pentru câtă vreme?

          Inconveniente trecătoare, susţinea Aidan, refuzând să accepte realitatea: „prietenii“ lui din Washington îşi apărau fotoliile, iar dacă era nevoie de un exerciţiu de amnezie… Aidan Caldwell? Un individ debusolat, cu mania persecuţiei, care îi agasa cu telefoane. Nu îl cunoşteau, n-auziseră de el, nu le păsa.

          Concluzia? Keegan şi Aidan, în colimatorul poliţiei, riscau ani grei de închisoare. Eu şi Alix eram doar suspectate – de una, de alta. Fără insula-fortăreaţă, ne reamintea Raven cu orice ocazie, am fi locuit în rulote, într-o parcare.

          Sau într-un container. La Dana Opt aveam câteva, răspândite printre sutele de paralelipipede din oţel, fiecare cât un vagon de tren. Numărul 1061 arăta identic cu celelalte, având până şi lanţul ruginit, închis cu un lacăt clasic; în care Aidan instalase senzori de recunoaştere vocală.

          N-am apucat să rostesc „Sesam, descuie-te!“ sau ceva asemănător. Lacătul era pe jos, lanţul desfăcut, uşa întredeschisă şi – cine alta decât Raven?! – cotrobăia prin lăzi.

          Dintr-una scosese un coif spartan, dintr-alta o mască egipteană de aur, iar acum desfăcea din ambalaj o amforă grecească, cu patru siluete albe, stilizate, pe fond roşu: Paris, sfâşiat între tentaţiile oferite de Afrodita, Atena şi Diana. Frumuseţe, înţelepciune sau îndrăzneală? Raven – care le avea pe toate, nu? – căpătase o privire intensă, acaparatoare, de colecţionar, iar degetele-ventuze i se lipiseră de amforă. I-am smuls-o, punând-o înapoi.

          – Dar… o vreau!

          – Du-te şi caută în ruinele Palatului Menelaus. Sigur a mai rămas câte ceva.

          Raven şi-a îngustat ochii:

          – Contrabandă cu antichităţi, Lorena? Şi mai spui că te-au acuzat pe nedrept!

          – Sunt… pentru muzee.

          De ce trebuia să îi dau explicaţii? Da, artefactele erau furate: din şantiere arheologice, colecţii particulare, expoziţii. Le cumpăram de la Mafia Antichităţilor, la preţul pieţei negre şi le depozitam în containerele de care nu ştia decât Aidan. De aici, din Dana Opt, porneau lunar donaţii spre galerii din Anglia, Germania, Franţa.

          – Nobil, lăudabil… nu şi legal.

          Am trântit capacul lăzii, iar Raven şi-a tras degetele în ultima clipă. Apoi mi-a zâmbit dulce:

          – Ce zici de un cadou? Mâine este ziua mea.

          – Eşti sigură? Mie mi-ar fi greu să ţin minte.

          Din fericire, nu a apucat să îmi răspundă. Pe uşă se strecurau Aidan şi Alix, urmaţi de Keegan. Kayla a apărut ultima, în rochie de seară dar desculţă, cu pantofii în mână.

          Alix a venit drept spre mine, m-a luat în braţe.

          – Îmi pare atât de rău, Lorena!

          Ştia de Angelo? În reportajul de la Babilon nu se pomenea nimic despre curatorul galeriei, bătut cu sălbăticie de „hoţi“. Şi-apoi… N-ar fi trebuit să aud vorbele astea de la Kayla?! Ea şi bătrânul majordom avuseseră o relaţie specială.

          În ultima vreme, Kayla se schimbase. Nu mai ştiam ce să cred, să aştept de la ea. Acum privea în gol, absentă. Apoi buzele i s-au mişcat, parcă singure.

          – Caseta… când a venit?

          Pe plicul mânjit cu sângele lui Angelo erau două ştampile: una din Dartmouth, alta din Scoţia.

          – Liam a depus coletul la poşta din Aberdeen cu cinci luni în urmă. Şi a cerut să fie expediat… acum două zile.

          Şi iată, mesajul destinat nouă sosise. Raven, care nu gusta punerile în scenă ale lui Liam Wallace, voia răspunsuri simple, clare; nu posibilităţi, şanse, prognoze, scenarii alternative.

          – Suntem toţi… şapte. Am numărat-o pe Kayla de două ori, fiindcă… În sfârşit, s-auzim!

          Am scos audio-caseta şi am rămas cu ea în mână. Pe ce să o rulez? Ne trebuia un…

          Alix şi-a desfăcut geanta.

          – Reportofon. Îl am întotdeauna la mine; pentru delfini. Când îi căsăpesc în laborator, scot sunete interesante. Jack Stone vă poate confirma.

          Alix părea ironică, detaşată. Însă, purtat de aripile largi ale minciunilor, acel Stone zbura periculos de aproape de Soare.

          Am pus caseta în aparat, cu oarecare greutate. Era deformată; când îl loviseră pe Angelo, carcasa de plastic crăpase. Totuşi, banda se învârtea şi ne-a adus vocea, cuvintele lui Liam.

          „Dacă ascultaţi înregistrarea, înseamnă că eu sunt mort, iar voi pe drumuri, cu un preţ pe capul fiecăruia. O situaţie ingrată, însă provizorie. Cât va dura? Nu ştiu. Depinde… de multe.“

          Liam Wallace nu vedea în viitor. Proiecţiile sale erau logice, analitice, strategice şi, în general, infailibile. Fiindcă se bazau pe fapte, nu pe intuiţie.

          „William Boyd, Samuel Wolfe, Richard Tyler, Jack Stone… Vă spun ceva numele astea? Nu sunt karghani, însă nu i-aş numi oameni. Ei sunt motivul pentru care eu şi Russell…“

          Aici, banda s-a rupt. Iar partea rămasă era năclăită de sânge întărit, distrusă iremediabil.

          – „Eu şi Russell“?! a repetat Raven, într-un crescendo tinzând spre pragul isteriei.

          Chiar, ce voia să spună Liam? De când el şi karghanul deveniseră camarazi de arme?

          – Doar aliaţi înaintea unui pericol comun, m-a corectat Kayla.

          Nu părea deloc şocată. Ce ştia ea, iar noi nu?

          Cu excepţia lui Keegan, care era la curent cu toate:

          – Russell Morgan a pierdut Global Vortex, proprietăţile din Dartmouth şi Halifax. Iar cei patru lucrează acum pentru Skylar şi Daena.

          Aidan avea o nedumerire, pe care o împărtăşeam:

          – Comandantul Poliţiei Halifax, un judecător, un agent NSA, un producător de televiziune, racolaţi… ca să ce?

          – Să ne îngroape alături de Russell Morgan.

          Kayla vorbea, evident, la figurat. Sau nu?!

          Înainte, fusesem noi şi karghanii. Două tabere înseamnă un război. Trei facţiuni… aduc incertitudine, derută. Liam şi Russell: victimă şi călău, sau aliaţi, plănuind marele final împreună?

          Iar Kayla… Liam îi picura informaţii trunchiate, uneori contradictorii. Rămăsese la fel de eliptic ca în viaţă? Sau Kayla bloca prezenţa străină, pe care anticorpii subconştientului o considerau un virus periculos?

          Sunetele stridente, intempestive, m-au făcut să tresar. Kayla şi-a scos mobilul, a răspuns. Nu îi cerusem să îl arunce? Apelul venea din sediul central al Poliţiei, de la locotenentul Eric Norton. Kayla a răspuns monosilabic, apoi a închis după câteva secunde; măcar n-aveau cum să ne localizeze.

          – Trebuie să vedeţi asta!

          Şi-a coborât pleoapele şi cele patru minute înregistrate de Norton din cele şaizeci ale orei de ştiri ne-au apărut tuturor în minte, sunete şi imagini, aşa cum le văzuseră milioane de locuitori din Dartmouth, Halifax, Bedford, din întreaga Canadă.

          O rezervă de spital, filmată cu camera de supraveghere. Şi eu, lângă patul lui Angelo, ţinându-l de mână. Apoi a apărut chipul prezentatorului, ce căpătase o expresie gravă, acuzatoare.

          „Zece minute mai târziu, Lorena Argyll şi-a omorât complicele, pe Angelo Delgado, internat pentru un transplant de rinichi în Spitalul Municipal Halifax. Arma crimei? O supradoză de morfină şi tranchilizante.“

          Angelo, mort?!

          – Lorena, noi… a început Aidan.

          I-am zâmbit rece:

          – Voi urmaţi planul lui Liam, oricare ar fi acela. Eu, am altă agendă.

          Pe care era trecut un singur nume: Richard Tyler.

         -va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts