GSF86banner-650

                                                             3.

                                            ÎNGERUL HANNA

 

          KAYLA

         

          – Când vă uitaţi la mine, îl vedeţi pe el! Deschid gura şi… Mă luaţi drept Pythia, Cassandra, Oracolul din Delphi? Habar n-am de vreun plan şi, sincer, nici nu mă interesează. Nu sunt Liam!

          – De ce ar trebui?

          Degetele lui Alix, lunecându-mi pe tâmple în spirale tot mai apăsate mi-au înmuiat încordarea. Eram un cub de gheaţă într-o cupă cu ambrozie; mă topeam fără să îmi pară rău.

          – Am o criză de nervi, aşa-i?

          – Da. Se întâmplă.

          Alix s-a uitat la mine, apoi la cerul senin, plin cu stele. Era noapte şi, de pe crenelurile-provă, insula lui Raven părea o corabie navigând spre larg.

          Alix; mereu împăcată cu sine, cu cei din jur. Radiind linişte, echilibru. O oază de calm într-un deşert al demenţei.

          – Nu chiar, m-a contrazis fără să ridice glasul. Cândva, am fost exact ca tine.

          – Dansatoare exotică?

          A zâmbit, însă ochii îi rămâneau adânciţi în tenebrele trecutului.

          – Este greu să nu ştii cine eşti, dar mai ales ce eşti. Până la nouă ani m-am crezut… normală. Nu-mi cunoşteam părinţii, însă nu era nimic deosebit în asta: pe atunci, mulţi copii din Stockholm, Copenhaga şi Oslo ajungeau ca mine – abandonaţi, cerşind pe străzi, la mila trecătorilor. Aminteşte-ţi de „fetiţa cu chibrituri“, care a murit îngheţată în zăpadă, în timp ce bogaţii şi familiile lor sărbătoreau Crăciunul. O poveste care a atins, făcând să vibreze, o coardă sensibilă în generaţii de cititori? Sau un fapt de viaţă consemnat de Hans Christian Andersen cu realism dramatic? Eu… am fost mai norocoasă: am nimerit într-un orfelinat parohial. Aveam un acoperiş deasupra capului, un pat cu salteaua umplută cu paie, o pătură slinoasă, un loc la masa comună unde tocana de napi rămânea o delicatesă în meniul zilei.

          Totul era drămuit. Când hainele ne rămâneau mici, primeam altele, la fel de rupte, de uzate. Iar pantofi n-aveam. Trebuia să fim recunoscători pentru resturi, zdrenţe, o coajă de pâine mucezită, un măr viermănos, pentru că nu ne aruncau afară, în viscol.

          Eram o povară – pe umerii angajaţilor de la orfelinat, ai bucătăresei pusă în fiecare zi înaintea unei alegeri dificile: cartofi fierţi sau copţi? Foame, frig, mizerie. Dar putea fi mai rău – ni se tot repeta, până ce eu, ceilalţi orfani, am crezut.

          Nu şi Hanna.

          Hanna, prietena mea. Fata cu păr de aur, cu ochi de un albastru atât de palid încât păreau două opale. Hanna vorba puţin şi numai cu mine. Nu fiindcă ar fi fost timidă, tăcută, retrasă.

          Hanna se credea un înger.

          Părinţii ei celeşti fuseseră siliţi să o părăsească. Însă nu o abandonaseră. Mâine, peste un an, aveau să se întoarcă, să o ia cu ei. Uneori, îi auzea. O chemau pe nume, îi spuneau să nu îşi piardă răbdarea, speranţa. Plecaseră pentru o vreme, dar…

          „Unde?“ am întrebat-o într-o zi.

          În seara următoare ne-am strecurat prin fereastra-lucarnă a dormitorului şi am rămas alături, pe acoperiş, uitându-ne la cerul plin de stele.

          „Acolo!“

          Mi-a arătat o licărire la fel cu altele, mii şi mii. Dar pentru Hanna steaua aceea era un far, luminându-i drumul către casă.

          De atunci ieşeam pe acoperiş în fiecare noapte senină. Într-una, Hanna mi-a şoptit la ureche încă un secret al ei:

          „Mi-au crescut aripi nevăzute. Dacă le-aş desface, aş putea să zbor peste case, peste copaci.“

          „Şi eu?“

          „Nu o să te părăsesc, Alix. Când ai mei vor veni după mine, vom pleca împreună.“

          Eram patruzeci de fete în dormitorul de la mansardă. Una dintre ele – niciodată n-am aflat cine – i-a spus supraveghetoarei despre escapadele noastre nocturne.

          În orfelinat se făcea economie la orice: mâncare, căldură, ceara lumânărilor. La toate în afară de pedepse.

          Eu şi Hanna am stat trei zile în genunchi, pe coji de nucă. După care ne-au dat perii, săpun, o găleată cu apă ca să spălăm pardoseala de sânge. Însă pedeapsa adevărată abia urma: directoarea a chemat nişte fierari, să pună gratii la ferestrele mansardei.

          Cu o noapte înainte ca dormitorul să devină o închisoare, Hanna a venit la patul meu, mi-a pus un deget pe buze. Nu a rostit vreo vorbă, dar i-am înţeles gândul. Erau ultimele noastre clipe de libertate. De ce să le irosim?

          Pe cer, negura ce acoperise stelele începea să se risipească. Mai devreme plouase, acoperişul era umed, lunecos. Şi ce dacă? Hanna avea aripi, stelele licăreau printre zdrenţele norilor, curând bolta avea să fie senină, a noastră.

          Când ţiglele mi-au fugit de sub tălpi, Hanna m-a prins în braţe, încercând să mă oprească. Nu a reuşit. Ne-am rostogolit amândouă peste streaşină şi am căzut de la optsprezece metri în curtea pavată cu granit.

          M-am trezit la infirmeria orfelinatului. Hanna murise pe loc, zdrobită, mi-a spus doctorul. O minciună crudă, pe care nu am crezut-o. Hanna zburase! Îşi deschisese larg aripile şi plutea undeva, peste oraş. Dar… de ce mă lăsase acolo?

          Poate fiindcă toate oasele mi-erau rupte. Nimeni din orfelinat nu credea să mai apuc dimineaţa. Şi-au aşteptat, şi-au aşteptat… În zori, încă nu îmi dădusem cea din urmă suflare. La prânz, am cerut un pahar cu apă.

          Miracol?!

          Doctorul mă privea ca pe un viţel cu trei capete, cu oroare, cu spaimă – şi ce dacă? Hanna scăpase, va veni să mă ia, să mă ducă departe de el, de toţi. Seara, febra îmi scăzuse, mă puteam ţine pe picioare şi m-am dat singură jos din pat. Baia era la capătul coridorului şi, aproape ajunsesem, când am simţit un miros ciudat, ca de flori putrezite.

          Am deschis o uşă, alta. Într-a treia încăpere am găsit-o pe Hanna, acoperită cu un cearşaf pătat de rugină. Dar era sânge. L-am smuls şi m-am uitat la trupul schilodit, la chipul desfigurat al prietenei mele. O fetiţă care se visa, se credea o creatură înaripată. Un cadavru anonim, pe care orfelinatul o să îl vândă Clinicii Regale, material didactic pentru studenţii Facultăţii de Medicină.

          Iar eu… Eram un înger, un demon, o abominaţie?

          M-au mutat din dormitorul comun într-o debara de la subsol, unde îmi strecurau mâncarea prin ferestruica uşii, de parcă aş fi avut ciumă, lepră sau o altă boală molipsitoare. Directoarea a chemat un exorcist, doctorul şi-a anunţat colegii anatomişti să pregătească masa şi instrumentele de disecţie, dar nu înainte să facă nişte experimente ştiinţifice. Rezistam la apă, la foc, acid clorhidric? Puteau să mă conserve în formol?

          Mă numeau „fata cu oase de cauciuc“, care căzuse de pe acoperiş şi se ridicase imediat, fără o zgârietură. Aşa se nasc legendele urbane. Eram norocoasă sau fiica diavolului?

          N-au apucat să afle. A treia zi de la accidentul ce mi-a adus nedorita celebritate, au apărut „părinţii“ mei.

          Keegan şi Raven.

          În locul lor, Lorena ar fi cumpărat clădirea orfelinatului, poate chiar o stradă din Stockholm. Aidan ar fi venit cu o armată de avocaţi, notari, martori, documente oficiale, semnate şi parafate, care să îi ateste paternitatea.

          Keegan, cum îl ştii. A scos uşa din balamale, apoi el şi Raven şi-au făcut o intrare spectaculoasă. Nici directoarea nu stătuse degeaba. Poliţişti şi cetăţeni indignaţi năvăleau din toate părţile… când glasul pătrunzător al lui Raven i-a încremenit.

          „Fiica mea, te caut de-atâta vreme!“

          Semănam, nimeni nu putea să nege: aceiaşi ochi verzi, aceleaşi plete ca arama. Eram de-un sânge, de-un neam. Însă nu Raven mă născuse. Mă pregăteam să i-o spun, când i-am auzit gândul-avertisment:

          „Vino cu mine dacă vrei să trăieşti.“

          O ofertă greu de refuzat.

          „Mamă!“

          Şi-am alergat să o îmbrăţişez.

          Directoarea lăcrima de emoţie, bucătăreasa murmura rugăciuni, un sergent şi câţiva poliţişti îşi ştergeau discret colţurile ochilor. Fetele de la orfelinat plângeau în hohote de emoţie ori, poate, de invidie. Numai doctorul rămăsese încruntat. Îi auzeam urletul interior de frustrare: adio teză de doctorat, Premiul Academiei, un bust de marmură încununat cu lauri!

          Nici el, nici alţii nu au îndrăznit să ne oprească, să ne stea în drum. Şi aşa am păşit în noua mea viaţă: între Raven şi Keegan care, de-atunci, mi-au fost mereu aproape. Mentori, ocrotitori, prieteni.

          „Iar Raven… mai mult de-atât.“

          Nu fusese comentariul meu, ci al lui Liam, al cărui interes pentru Alix depăşea graniţele unei afecţiuni paternale. Şi i-am văzut, mână în mână, sub bolţile de piatră ale castelului din Aberdeen. M-am scuturat de imaginea absurdă, cu o întrebare:

          – Şi părinţii tăi adevăraţi?

          Alix a ridicat din umeri.

          – Nu ştiu cine au fost, ce s-a întâmplat cu ei.

          „Nimeni nu ştie. Dar, evident, erau viracochas, nu atlanţi.“

          Liam: o enciclopedie de cunoştinţe, deschizându-se numai când şi la ce pagină voia. De câte ori îl întrebam despre diferenţele între cele două specii, primeam răspunsuri vagi sau tăcere.

          Am încercat cu Alix:

          – Atlanţii, viracochas… Ce vă desparte? Culoarea părului, a ochilor?

          – Avem concepţii de viaţă, temperamente, idealuri…

          – Opuse?

          – … complementare. Atlanţii sunt cerebrali, introspectivi. Gândesc, ezită prea mult şi uneori pierd momentul prielnic. Noi, ne aruncăm orbeşte înainte şi adesea dăm cu capul în zid. Avem reacţii impulsive, instinctuale, fiindcă pentru noi, lumea…

          – Arată-mi!

          Am întins mâinile spre ea, cu degetele desfăcute, de parcă împingeam o barieră nevăzută; care s-a subţiat, dispărând cu totul când Alix şi-a lipit palmele de ale mele.

          Brusc, am avut senzaţia acută, copleşitoare a cuiva trezit dintr-o comă profundă. Imagini, sunete, mirosuri au explodat în jurul meu într-un năucitor foc de artificii. Auzeam lumina stelelor şi fiecare suna altfel, ca instrumentele dintr-o orchestră simfonică interpretând simfonia celestă. Distingeam vibraţia pulsarilor, vuietul de cascadă al găurilor negre, uvertura în crescendo a exploziei unei supernove… Vedeam marea până în adâncurile străbătute de rechini, balene, delfini, caracatiţe şi, mai departe, în străfundurile unde siluete incerte lunecau printre corali, creaturi antedeluviene târându-şi cozile prin nisipul în care cohorte de crabi mărşăluiau încolonaţi, pregătiţi pentru Ziua Z, când aveau să invadeze plajele lumii… Simţeam mirosul ţigărilor cu marijuana pe care doi pescari le fumau într-o barcă, la mile depărtare, izul de răşină al pădurii de pin aflată undeva la nord-vest, mirosul de cauciuc al roţilor camionetei unde un băiat şi o fată făceau dragoste, ea pentru prima oară, el…

          Şi Alix? De când era translucidă, fosforescentă? Îi vedeam oasele, muşchii, arterele şi venele în care sângele pulsa în armonie cu ritmurile eterne ale naturii, auzeam bătăile… a două inimi?!

          Şi-a retras palmele, iar universul meu a redevenit ce fusese: o copie palidă, ştearsă, o imagine în sepie a celui unde trăia Alix, clipă de clipă. Alix, care…

          – Eşti însărcinată?

          Mă privea cu ochi dilataţi, oscilând între negare, panică, defensivă. Şi-am înţeles că îi aflasem, fără voie, taina cea mai ascunsă. Ceilalţi nu ştiau. Nici Aidan?

          – Doar tu, Kayla.

          O revelaţie care ne lega. Flatant, în condiţii obişnuite. Însă nu trăiam vremuri normale. Iar riscurile…

          – Le-am calculat deja. Şi am ales.

          Era rândul meu să fiu şocată. Iar în desişul de sinapse-neuroni din mintea mea, Liam s-a arătat la fel de surprins. Un copil între un atlant şi o viracocha, produsul unei erezii genetice? Dar nu asta îl nemulţumea, ci momentul.

          Toţi ne naştem într-un timp nepotrivit, bunicule, l-am consolat cu o satisfacţie perversă. Credea că poate controla destinele altora? Viaţa era plină de surprize, unele plăcute, altele mai puţin.

          – Un copil este un miracol, Alix, în oricare timp, în orice neam!

          I-am spus ce gândeam, ce simţeam; apoi am rămas nemişcate, privindu-ne, zâmbind, de parcă descoperisem un secret mai vechi decât piramidele.

          Momentul complicităţii feminine a fost spulberat de paşi, voci ridicate, în dispută.

          – Sunt liber! Pot să merg oriunde, să fac ce vreau.

          – Îţi sapi singur mormântul!

          Aidan şi Raven. Mereu în contradictoriu, ducând un război extenuant, inutil. Eu şi Alix am rămas în întuneric, tăcute, imobile. N-a ţinut.

          Raven a aprins luminile, Aidan flutura un „Dartmouth Times“. Pe prima pagină, o fotografie şi un editorial ce avea, cu siguranţă, să dubleze tirajul.

          M-am apropiat, citind peste umărul lui Alix.

          „Spionul rus aflat în Canada sub o falsă identitate a fost arestat ieri, în timp ce încerca să retragă un milion de dolari de la o bancă din Dartmouth. Extrădarea şi predarea sa în custodia NSA s-au făcut pe aeroportul Halifax, sub escortă militară.“

          M-am uitat la „Aidan“, cel cu cătuşe la mâini, flancat de o parte de agentul William Boyd, de cealaltă de comandantul poliţiei, Richard Tyler.

          Era o sosie perfectă.

          – Vedeţi? Prietenii mei din Washington s-au mişcat până la urmă!

          Raven l-a privit intens, până ce zâmbetul de satisfacţie a început să i se estompeze.

          – Cursă, capcană, cacialma, punere în scenă. Dacă îţi spun pe silabe, o să pricepi?

          – Aveţi dreptate. Amândoi, am intervenit.

          Nefericită idee: Raven s-a răsucit spre mine ca un boxer care îşi făcuse knock-out oponentul, iar acum găsise un nou adversar.

          – Cum am putea?!

          – Arestarea lui „Aidan“ a fost într-adevăr aranjată. Însă nu de la Washington. Russell ne face cadou…

          – Un cal troian?

          Realizam absurditatea afirmaţiilor mele pe măsură ce îmi ieşeau din gură. Însă nu mă puteam opri. Eram un instrument prin care ventrilocul Liam îşi făcea auzit glasul.

          – Morgan se află în conflict cu Skylar şi Daena. Ceea ce, pe moment, ni-l face aliat.

          – Kayla, ţi-ai pierdut minţile?!

          Eu nu, poate Liam. Însă nu am apucat să îi răspund. Vocea lui Alix a răsunat cu o siguranţă glacială:

          – Deşi karghan rimează cu duşman, Liam vrea să facem versuri albe. Şi să compunem muzica.

          Raven s-a uitat la ea, la Aidan, la mine.

          – Bine, a rostit.

          Am încuviinţat, deşi capitularea ei nu îmi aducea nici linişte, nici uşurare. Cei Vechi lăsau totul în seama mea, a bunicului.

          Eşti sigur că ştii ce faci, Liam Wallace? 

         

         =va urma=

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts