GSF87ban01-650

          LORENA

         

          Liam. Îmi fusese mentor, confident, tată. Chiar când ne despărţea un ocean îl simţeam alături, în spirit, călăuzind destinul meu, al altora.

          Acum era… prea aproape.

          Cum de i-a putut face asta Kaylei? Mie? Calder nu ar fi îngăduit ca fiica sa să devină avatarul voinţei lui Liam Wallace. Niciodată!

          Iar Kayla… distantă, atât de rece. Nu mă aşteptam să îmi sară în braţe, să continuăm de unde rămăsesem. Experienţa cu Quin îi lăsase răni invizibile, greu de vindecat. Era nevoie de răbdare, căldură, afecţiune. Puteam să i le dau – şi, după o vreme m-ar fi lăsat dacă…

          Nu demult, împărţeam gânduri, sentimente, planuri de viitor. Acum devenise vestala zeului Liam, dedicată trup şi suflet Marelui Plan. Unde să mai fie loc pentru mine, pentru noi?

           Deşi, sentimentele mele nu se schimbaseră. Va înţelege Kayla ce pierdusem, ce ne luaseră Quin, Liam, Morgan?

          – Dă-i timp, Lorena. 

          De vreo oră, Keegan conducea maşina tăcut, în aparenţă absent. Dar, în loc să se gândească la ale lui, îmi ascultase monologul interior. Devenisem atât de uşor de citit?

          – Timp, am repetat iritată. Exact ce ne lipseşte! Avem în schimb trei karghani, sechestru pe toate, Fiscul, Interpolul, Justiţia, Televiziunea pe urme.

          – Şi o maşină de poliţie, a constatat Keegan.

          Care venea în viteză. La cinci metri în spatele nostru a dat drumul la girofar, la sirenă. Era momentul să intru în panică?

          – Ce facem?

          Keegan se gândea să accelereze, eu dimpotrivă, să tragă pe dreapta. Poate aveam vreun far defect, un cauciuc dezumflat. Ori depăşisem viteza legală, deşi ne târam cu patruzeci pe oră în coloana de pe Podul McKay. Înainte să ne hotărâm, automobilul alb-albastru ne-a ajuns, ne-a depăşit şi… s-a tot dus!

          Keegan a cuplat cursorul radioului pe frecvenţa poliţiei. Legal? Nu. Util? Foarte, mai ales dacă vrei să eviţi radarele, ambuteiajele de circulaţie şi alte neplăceri.

          – Suspectul conduce un Lambourghini negru! Este înarmat şi periculos! răcnea cineva în staţie.

          Keegan accelerase, trecând pe banda doi. Voia să se ia la întrecere cu poliţia?

          – Teroristul se apropie de blocajul rutier. Trageţi fără somaţie!

          Teroristul?

          Keegan s-a încruntat, schimbând vitezele. După pod, autostrada se desfăcea în direcţii diferite: spre centru, aeroport, zona docurilor. Teroristul alesese una dintre ele, urmat îndeaproape de cinci maşini de poliţie. Auzeam sirenele, ascultam dialogul radio între patrulele mobile şi cei de la blocajul aflat undeva în faţă. Însă nu vedeam nimic din cauza unui camion pe care erau lipite afişe electorale cu fotogenicul Russell Morgan.

          Intersecţia se apropia şi… pe unde să o luăm? Răspunsul l-am primit de la elicopterul pe burta căruia era pictată sigla „Alpha Show“. Ca întotdeauna, televiziunea lui Jack Stone ajungea prima la orice eveniment condimentat cu violenţă, sânge, răniţi, morţi – cu cât mai mulţi, cu atât mai mare audienţa!

          Ne-am orientat după vulturul hoitar cu rotoare, ce evolua deasupra maşinilor alb-albastre, a automobilului negru ce gonea către docuri, drept spre dubele puse de-a curmezişul şoselei.

          Şi, o secundă suspendată în neantul incertitudinii, poliţiştii urmăritori, cei de la bariera blindată, spectatorii de pe pod, cameramanul atârnat în chingi ca un acrobat la trapez, toţi s-au întrebat, simultan, acelaşi lucru: ce va face teroristul?

          Va intra în plină viteză în blocajul rutier, într-o ciocnire terminată – dacă rugăciunile lui Stone erau ascultate – cu o explozie spectaculoasă? Sau va doborî balustrada spre terenul viran ce ducea la docuri, aruncându-se apoi cu maşina în mare, într-un gest sinucigaş? Fiecare variantă avea cota ei de popularitate şi, în alte condiţii, s-ar fi organizat pariuri după modelul american.

          Şoferul bolidului negru a ales a treia cale: a frânat în ultima clipă, după care a deschis portiera, coborând cu mâinile la vedere, deasupra capului.

          – În genunchi! s-a auzit în portavoce.

          Apoi…

          Teroristul scosese un pistol cu a treia mână? Unul dintre poliţişti avea Parkinson şi îi zvâcnea degetul pe trăgaci? A urmat o răpăială ca la Verdun, timp în care o voce neluată în seamă de nimeni urla „Încetaţi focul!!“

          Oamenii Legii au ascultat ordinul… după ce li s-au golit încărcătoarele. O împuşcătură s-a mai auzit, stingheră, apoi liniştea adâncă, nefirească, a fost spartă de sirena unei ambulanţe.

          Când am ajuns noi, totul se terminase. Poliţia avea delimitat perimetrul cu panglici galbene şi agenţi în spatele cărora se înghesuiau vreo sută de curioşi coborâţi din maşinile abandonate pe pod, să vadă, să afle – nu în fiecare zi era împuşcat un terorist în Dartmouth, după o urmărire palpitantă, ca-n filme! Însă gloanţele fuseseră adevărate, iar balta de pe asfalt era sânge, nu ketchup.

          Omul murise în primele secunde; totuşi, băgaseră în el vreun kilogram de proiectile – aşa, ca să fie siguri. Trei poliţişti fuseseră răniţi; pentru ei era ambulanţa. Teroristul marcase nişte puncte? Nu chiar. Eroii căzuseră sub tirul colegilor prea zeloşi, care trăgeau ca în Vestul Sălbatic, împrăştiat, fără ţintă, dar metodic.

          Bărbatul ieşit din Lambourghini avea în mână… telefonul mobil. Un ranger vigilent îl luase drept detonator pentru o bombă aflată în maşina presupusului kamikaze.

          Sub capotă n-au găsit decât motorul; nu vreun dispozitiv nuclear, nici explozibil clasic, chimic, plastic. Iar în portbagaj erau bidoane cu apă şi o pungă de la supermarket cu conserve de ciuperci, broccoli, unt, biscuiţi.

          Ce era în neregulă cu tabloul ăsta?!

          Automobilul negru îmi părea ciudat de familiar. Iar placa de înmatriculare…

          – Este maşina mea, mi-a confirmat Keegan.

          Rapizi, eficienţi, poliţiştii băgau cadavrul într-un sac de morgă. Când să îl mute, capul victimei, aproape retezat de gloanţe, s-a răsucit spre mine.

          Era Keegan!

          Care mi-a încleştat braţul, trăgându-mă după el în anonimatul mulţimii.

          – Skylar şi Daena, a rostit sumbru. Încă nu ne-au văzut, dar să nu le dăm ocazia.

          Am riscat, totuşi, o privire peste umăr. Gemenii karghani se uitau la cadavru atât de intens de parcă îl scanau cu raze X. Noi, ne-am eclipsat în peisaj; nu cu foarte mult succes.

          – Eşti mort…

          – Ştiu. Şi vreau să rămân aşa.

          Keegan nu părea alarmat. Nici Eric Norton, al cărui zâmbet jumătate amuzat, jumătate prevenitor a făcut să mi se accelereze pulsul; şi nu de bucuria revederii.

          Locotenentul ne-a urmat până la locul unde ne lăsasem maşina. S-a urcat la volan, eu în dreapta, Keegan în spate, cu ochelari negri şi reverele hainei ridicate.

          La intrarea în autostradă, pe lângă noi a trecut, în celălalt sens, o maşină oficială flancată de motociclete.

          – William Boyd, băiatul de aur al NSA, a răspuns Eric privirii mele interogative.

          Un individ foarte ocupat, acest Boyd. Ieri îl văzusem plecând spre Washington să îl predea colegilor de la CIA pe Aidan Caldwell. Astăzi, luase primul avion înapoi spre Canada, unde prietenul său Tyler îi pregătise un cadavru cald încă. Un spion extrădat, un terorist omorât într-o „confruntare“ cu forţele de ordine. Cei doi nu pierdeau vremea!

          – Foarte convenabil. Tyler şi Boyd au eliminat nişte dubluri, clone, sosii, voi v-aţi recâştigat libertatea de mişcare. Cine v-a făcut cadoul?

          – Russell Morgan.

          Nu ezitasem vreo clipă. Să îi ascund ce deja aflase? Ce nu ştia era…

          – De ce? Ultima oară când am verificat, Morgan pusese o recompensă pe capul vostru.

          Bună întrebare. Mi-o pusesem de o mie de ori. Iar răspunsul…

          – Este… complicat.

          Eric mi-a râs în faţă.

          – Nu ştiţi, aşa-i? Vreţi să vă spun eu?

          Nu l-am contrazis. Într-un fel, avea dreptate; şi o ipoteză pe care ţinea să ne-o împărtăşească.

          – Suntem numai urechi, a murmurat Keegan.

          Eric Norton a depăşit o maşină, alta, apoi a continuat să vorbească fără să îşi ia piciorul de pe accelerator.

          – Ştiu cine sunteţi. O’Neil mi-a vorbit despre Protectori.

          Am înghiţit în sec; la asta nu mă aşteptam! „Secretul tău este în siguranţă cu mine“, spusese Brandon privindu-mă în ochi. Iar eu, îl crezusem.

          – Cine suntem? Spre ce ne îndreptăm? Nişte subiecte esenţiale… l-a încurajat Keegan.

          Locotenentul îşi căuta cu grijă cuvintele. Şi m-am ţinut departe de mintea lui, ca de un câmp minat.

          – Brandon era mereu zgârcit cu informaţiile. Nu mi-a spus de unde aveţi fonduri practic nelimitate, care vă sunt priorităţile, sediile, conducătorii, agenda pe lungă durată. Doar esenţialul: organizaţia voastră există pentru ca indivizi gen Russell Morgan să dispară. Sunteţi de partea care trebuie a baricadei. Este tot ce mă interesează.

          Am zâmbit fără voie. Brandon nu mă trădase; îmi câştigase un aliat. Care, la fel ca incoruptibilul O’Neil de odinioară, nu părea dispus la compromisuri.

          – Russell Morgan a fost, este şi va fi duşmanul. Gemenii din Yakuza sunt la fel de răi ca el. De ce nu îi lăsaţi să îşi regleze conturile? Strâng eu cadavrele după aceea.

          Ideea îmi surâdea, îmi trecuse şi mie prin cap. La naiba cu planul lui Liam! Nişte karghani sărindu-şi unul altuia la beregată era un spectacol ce merita toţi banii.

          Dacă ar fi fost atât de simplu!

          Eric Norton aştepta un răspuns. Încă mai căutam o minciună savantă, ambalată în celofan auriu ca să semene a adevăr, când…

          Keegan a ales o abordare directă:

          – Liderul nostru, Lordul Wallace, ne-a lăsat instrucţiuni precise. Prin Kayla. Ea este singura care poate lua hotărâri în numele tuturor.

          Eric a tăcut minute lungi şi, din nou, am rezistat tentaţiei să îi arunc o privire înăuntrul minţii. În final şi-a ridicat o clipă mâinile de pe volan, într-un gest de predare necondiţionată.

          – Să jucăm atunci pe cartea Kaylei. Sper că ştie ce face.

          – Şi eu, m-am pomenit rostind.

          – Speranţa moare ultima, a spus Keegan, pe un ton grav.

          Apoi bărbaţii au râs, ca de o glumă bună. Cu O’Neil, aş fi înţeles: el aprecia umorul negru, irlandez. Dar Eric Norton? Locotenentul nu gusta glumele seci; de fapt, de nici un fel. Sau aşa credeam.

          Ei bine, mă înşelasem.

          Numai în asta?!

Mai departe, aici:

Poarta-stelara_site

 

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts