GSF 83 banner-650

                                   POARTA STELARĂ

         

                     Volumul 2 din seria PROTECTORII

 

                                                                1.

                                            REGINA ALBĂ

 

          KAYLA

         

          Toate astea erau ale mele?!

          Deja, mă luase ameţeala… Un castel în Aberdeen, două în Franţa, vile în Monaco, Cannes, Capri, Veneţia, Madrid. Apoi: păduri, lacuri, domenii de vânătoare în Bavaria, podgorii şi livezi în Spania, plantaţii de măslin în Grecia, Italia. Şi, ce conta într-adevăr: mine de diamant în Africa de Sud, câmpuri petroliere în Kazahstan şi Kamceatka.

          Urmau colecţiile: tapiserii, arme şi heraldică medievală, picturi renascentiste, bijuterii Faberger, stampe japoneze, cristale de Murano. Numai statuetele din Orient valorau cât bugetul pe un an al Canadei. Iar monezile antice… experţii lucrau încă la estimare.

          Ultimul paragraf: lichidităţi. Liam Wallace nu cumpăra acţiuni, bonuri de tezaur, n-avea încredere în banii electronici şi nu îi plăceau bancnotele. Prefera metalul, în lingouri – argint, aur, platină.

          – Depozitele din Elveţia ajung la…

          Vocea notarului scăzuse, conspirativ. A răsucit hârtia spre mine, punând degetul sub o cifră ce putea să reprezinte distanţa Pământ-Lună.

          Notarul şi-a scos ochelarii aburiţi, i-a şters, apoi a verificat inventarul. Uitase ceva? Da, câteva oraşe patriarhale şi nişte munţi din Highland, în proprietatea familiei Wallace încă din secolul şaisprezece.

          – Primării, case, magazine, fabrici, drumuri, gări, bănci, şcoli, muzee, spitale, oficii poştale – toate aparţin Domeniului Wallace, unde locuitorii nu plătesc chirii, taxe, iar împrumuturile se dau fără dobândă.

          Acum înţelegeam vocaţia de sponsor a Lorenei. O deprinsese de la Liam, ca şi pasiunea de colecţionar.

          – Semnaţi aici, Lady Wallace.

          Şi am caligrafiat, în josul paginii, numele care de astăzi înainte avea să fie al meu.

          Eram… mai bogată decât Regina Angliei!

          De la Kayla Blackmoon, dansatoare exotică la Fantasia… la Lady Wallace – o ascensiune fulminantă, care ar fi extaziat-o pe Tania. Gândul mi-a adus un gust de cenuşă, de inutilitate. Tania murise. Toate avuţiile din lume nu o puteau aduce înapoi. Şi nici pe Brandon O’Neil.

          Pentru unii, bogăţia înseamnă libertate; pentru alţii, putere. Libertatea de a scăpa de constrângeri, puterea de a-i constrânge pe cei din jur. Ce să aleg?

          Liam o făcuse pentru mine. Odată cu titlul nobiliar şi statutul de femeie independentă, îmi lăsa moştenire nişte obligaţii ce nu apăreau în testamentul pe care notarul îl punea înapoi în mapă, cu gesturi solemne.

          – Restul documentelor sunt pe biroul Lordului Wallace…

          „ … care şi-a lăsat averea unei americance inculte, vulgare, de o moralitate îndoielnică, bastarda unui fiu ce nu a venit măcar o dată să-l vadă!

          Calder fusese însă la Aberdeen, pe vremea când notarul era în scutece.

          Nu i-am spus-o, aşa cum nu l-am corectat. Incultă, vulgară – poate, uneori. Însă veneam din Canada. Cât despre moralitate – erau părerile lui sau aşa vorbeau toţi localnicii despre moştenitoarea de peste ocean? Dacă da, de ce să îi dezamăgesc? Un spectacol într-o cârciumă comunală mi-ar completa, memorabil, imaginea. În loc de bara nichelată de la Fantasia aş evolua în jurul unui stâlp de lemn înnegrit de fum, însă publicul va aprecia cu siguranţă efortul. Şi ar avea ce povesti… trei generaţii.

          Tentant, pentru Kayla. Interzis, pentru Lady Wallace. Am oftat, resemnată, concediindu-l printr-o fluturare a mâinii – fusese destul de nobil gestul?

          Eram stăpâna din Aberdeen. Nepoata acelui Liam Wallace pe care îl cunoşteam din vise. Şi iată-mă păşind în visul lui, străbătând săli, coridoare, iarăşi săli, din străvechiul castel, străin dar atât de familiar.

          În birou mă aşteptau liste cu personalul domeniului, contracte cu furnizori, facturi şi ordine de plată semnate, parafate. Înainte să plece, Lordul Wallace lăsase totul în ordine.

          Prea în ordine.

          Ştia că nu se mai întoarce? Cel cu premoniţiile în familie fusese tatăl meu, Calder – susţinea Alix. Şi totuşi… Uneori, logica ţine loc de instinct. Liam nu îşi presimţise sfârşitul. Îl prognozase, ar fi zis Tania, care învăţa să pronunţe câte un neologism pe zi – chiar dacă habar n-avea ce înseamnă.

          Taniei i-ar fi plăcut sala vastă cât o catedrală unde intrasem acum, cu dale de piatră ce amplificau orice sunet, cu pereţii acoperiţi de tapiserii, săbii, pistoale, halebarde, blazoane, flamuri zdrenţuite. Sentimentul de déjà-vu s-a transformat curând în certitudine. Ajunsesem în…

          Sala Armelor?

          Ecourile paşilor mei se izbeau de ziduri, trezind armurile din amorţire, iar războinicii de fier m-au privit dezaprobator: asta să fie urmaşa clanului Wallace?!

          Ultima oară când mă văzuseră arătam mult mai rău. Veneam din Iadul Alb, udă, năucă, pe jumătate nebună, însă stăpânul castelului credea altfel. „Sunt Liam. Şi sunt asemeni ţie“, rostise atunci, cu o siguranţă care m-a convins – deşi nu pricepeam ce ne putea lega: eu, pacientă la Clinica Halifax, el, Lordul Viselor şi al afirmaţiilor eliptice.

          Nu putea să îmi spună clar, de la început?! „Sunt bunicul tău, dintr-o rasă mai veche decât oamenii, ceea ce te face o bastardă foarte specială“. În schimb, m-a trimis înapoi, la timp ca să îl opresc pe bunul doctor să îmi prăjească neuronii… Liam: un Arhanghel coborât în adâncul iadului, smulgându-mă din ghearele demonilor în halate albe.

          Doisprezece ani şi câteva revelaţii mai târziu, începeam să mă întreb de ce mă scăpase. Fiindcă eram sânge din sângele lui, chiar subţiat cu al mamei, sau fiindcă ocupam un loc anume în planurile sale.

          Liam Wallace nu avea nevoie să vadă viitorul. Îl putea modela influenţând prezentul. „Fiecare gând, intenţie, orice destin contează la scară globală. Fiecare acţiune determină alta şi altele, pietre declanşând o avalanşă de evenimente cu efect previzibil“, credea Brandon O’Neil. Care ar fi înţeles, poate, de ce ultimul gest al unui Protector a fost să îşi dea viaţa pentru mine.

          Cele două jilţuri erau la locul lor, ca şi masa rotundă pe care, în ziua aceea fusese un serviciu de ceai, cu flori albastre pictate pe zăpada ceştilor de porţelan. Acum se afla o tablă de şah, cu piese din fildeş şi onix, cu pătrate din marmură şi mahon. Pe margini, trei pioni răsturnaţi: doi albi, unul negru. Brandon, Tania, Quin?!

          O partidă în desfăşurare; una din şirul celor începute pe vremea când strămoşii Keirei Blackmoon învăţau să aprindă focul fără contribuţia unui trăsnet.

          Regele Alb, Regele Negru.

          Pierderea unuia… Şah mat, sfârşitul partidei, al lumii, mult trâmbiţatul Armageddon? Regele Alb era încă în picioare, deşi… Liam îmi dăduse puterile, amintirile lui, responsabilitatea unui destin pe care…

          Nu îl cerusem.

          Că se vărsase în mintea mea ca într-o urnă goală, era una. Dar să tacă de-atâta vreme?!

          Marele Plan – rămânea secretul lui Liam.

          Alix mă vedea luându-i locul printre Cei Vechi, ca să-i conduc… spre ce? Nu le puteam da decât temeri şi nesiguranţă.

          Liam Wallace nu lăsase în urma lui ordine, ci haos.

          Nu doream să fiu Regina Albă. Rolul i se potrivea, ca o mănuşă, Lorenei. Până şi miniatura de fildeş îi semăna şi… era caldă?! Mi-am tras degetele înţepenite de spaimă. Ce s-ar fi întâmplat dacă o clinteam, o răsturnam? Se topeau gheţarii în Groenlanda? Se mărea catastrofal gaura din stratul de ozon?

          Nimic din toate astea; dar am auzit glasuri, râsete.

          Cine, ce mai voia de la mine? Însă nu era notarul, nici majordomul sau vreuna dintre menajere.

          Femeia care trecea pe dinainte-mi, într-o rochie de brocard vişinie, parcă plutind peste dale era… o Lorena mai tânără, senină, surâzătoare. Pe bărbatul de lângă ea, îmbrăcat ca Rob Roy îl mai văzusem – tot într-o viziune. Şi am ştiut imediat cine…

          „Da, este Calder, tatăl tău.“

          Dintr-unul din jilţuri, Liam mă privea atent, aşteptându-mi reacţia. La care dintre apariţii?

          Calder şi Lorena au trecut fără să ne vadă. Timpul, spaţiul nostru şi-al lor navigau pe coridoare paralele, ce n-aveau să se intersecteze vreodată. I-am urmărit până ce au dispărut în penumbră.

          Ei păreau fericiţi, eu eram vexată. Liam îmi trimitea în sfârşit un mesaj sau… dacă era vis, al cui…

          „Al tău, Kayla. Al meu, al nostru.“

          Încerca să mă liniştească? De ce? Eram calmă, detaşată; şi curioasă ce o să urmeze. Liam Wallace s-a lăsat pe spătarul jilţului, închizând ochii. Gata de confesiune?

          „N-am avut de ales. Ştiu că nu poţi înţelege.“

          „Dimpotrivă. Totul este limpede, cristal. Mă aşteaptă un viitor sub un mare semn de întrebare: care sunt gândurile, dorinţele mele şi care ale… pasagerului clandestin.“

          Cuvântul îmi scăpase; însă Liam a zâmbit, mărinimos. Dacă m-aş pocni singură cu tabla de şah în cap ar simţi durerea?

          „Îmi pare rău. Este un inconvenient… necesar. Şi provizoriu.“

          Ce însemna provizoriu pentru Cei Vechi? Un secol-două? Din fericire, nu aveam să trăiesc atât.

          „Nu ştii nimic, Kayla.“

          Nu l-am contrazis. Mă simţeam ca o oarbă, făcând echilibristică pe sârmă, deasupra unui abis.

          „O să fii liberă“, mi-a promis. „Dar întâi… avem ceva de împlinit împreună.

          Planul…

          „Ce trebuie să fac?“

          „O să ştii, la momentul potrivit. Acum, întoarce-te la Dartmouth. Ceilalţi au nevoie de tine.“

          „Lorena nu o să te ierte niciodată!“

          „Tu însă, m-ai iertat.“

          Mi-am înghiţit replica usturătoare. Liam spusese adevărul. Oricât părea de ciudat, îl acceptasem. Fiindcă…

          „Şi eu te iubesc, Kayla.“

          „Mi-ai lăsat cumva şi o insulă în Bahamas?“

          „… Nu.“

          Schimbarea bruscă a subiectului îl debusolase. Îmi putea anticipa reacţiile – însă nu pe toate.

          „O să cumpăr un atol în Polinezia Franceză. Întotdeauna mi-am dorit să ajung acolo. Plaje însorite, palmieri, ape de peruzea.“

          „Kayla!“

          „Ştiu, Protectorii n-au zile de concediu. Dar sunt în stagiatură şi pe jumătate om, îmi pot permite. Deci, Tahiti sau Mororua?

          „Nova Scotia. Biletul de avion îl găseşti pe biroul meu, sub prés-papier.“

          Se gândise, din vreme, la toate.

          Şi m-am dus să fac ce trebuia, ce aşteptau toţi – Liam, Cei Vechi, umanitatea, probabil şi karghanii – de la mine.

          Vacanţa se terminase.

         

         

         

          LORENA

         

          – … şi n-a fost decât începutul! Ieri au închis Fantasia, azi-dimineaţă au venit la Galeria Babilon, unde…

          – Ţi-ai verificat conturile? m-a întrerupt Aidan.

          – Blocate. La fel, cărţile de credit. Mai am doar…

          Am arătat spre geanta de voiaj rămasă pe podea; înăuntru, un milion în dolari canadieni, încă două în yeni, euro şi lire sterline.

          Angelo golise seiful din biroul meu în timp ce, la parter, poliţiştii smulgeau tablourile de pe pereţi, ducându-le la camioane, inventariau restul antichităţilor. Bătrânul majordom dovedise prezenţă de spirit, iniţiativă. Eu, mă blocasem. Mă uitam la foaia cu antet oficial din mâna mea, nevenindu-mi să cred.

          „Tablouri false puse în vânzare… pânzele de Rembrandt, Tizian, Rubens, Velasques, Goya, Bruegel confiscate în vederea expertizei… sechestru pe bunurile inculpatei…“

          Inculpată? De furie, rândurile îmi jucau pe dinainte. Cine semnase absurditatea aceea?! Onorabilul judecător Samuel Wolfe, de care n-auzisem până atunci. El însă, auzise de mine. Şi era rapid, eficient. A pus lacăte, sigilii pe Babilon şi Fantasia, mi-a îngheţat depozitele bancare din Canada. În douăzeci şi patru de ore m-am pomenit aproape falită. Fără ce reuşise Angelo Delgado să îndese în geantă aş fi…

          Abia atunci le-am văzut: trei genţi negre, identice, lângă fotoliile din care Alix, Keegan şi Aidan mă ascultau cu interes. Magma clocotind în mine ca într-un vulcan s-a răcit brusc, pietrificându-se într-o confuzie ce devenea, foarte repede, spaimă.

          Şi ei?!

          Lui Keegan îi luaseră avioanele, tancurile, blindatele, colecţia de carabine, pistoale, săbii, muschete, pumnale, arbalete. Avea interdicţie de zbor în spaţiul aerian al Canadei – dar o încălcase ajungând cu Catalina pe insula lui Raven. Peste noapte, discretul, retrasul Keegan Thorson căpătase notorietate de El Fugitivo. Numele îi apărea în lista celor mai căutaţi furnizori ilegali de arme, pe unul din primele locuri. Iar cel care declarase deschis sezonul la vânătoarea de viracochas era un oarecare William Boyd, agent NSA.

          Iar Alix? Ea şi Aidan deveniseră Bonnie şi Clyde din Dartmouth? Jefuiau la… autostradă? Mi i-am închipuit într-un Ford din anii ’20, el cu ghetre, pălărie de Al Capone şi o mitralieră Thompson, ea într-o rochie scurtă, agitând două revolvere. Alix mi-a aruncat o privire ultragiată.

          – Asta era pe vremea Prohibiţiei… Acum sunt acuzată de ceva mai grav: experimente medicale pe delfini, pinguini, lei de mare, foci. Jack Stone, producător,  regizor, luptător pentru drepturile creveţilor este cu ochii pe Institutul Oceanografic Bedford – cei ai camerelor de luat vederi. Stone vrea să realizeze un film despre „atrocităţile“ de acolo, cu mine în rolul principal. Şi tot făcând valuri, se anunţă un tsunami. Deja, voci din televiziune, radio, organizaţii ecologiste cer expulzarea mea din Canada.

          Am recapitulat, pe degete: eu, falsificatoare de tablouri; Keegan, legături cu teroriştii; Alix, o vivisecţionistă. Aidan…

          – Ai dat foc unui azil de bătrâni? Ai fluierat la una din conferinţele lui Russell Morgan?

          A surâs, modest.

          – Spionez pentru ruşi. Dosarul meu, fabricat de CIA şi un ultimatum de extrădare au ajuns la guvernul canadian. Însă Richard Tyler, comandantul poliţiei din Halifax, îmi vrea capul pentru peretele lui cu trofee.

          Am clipit, alungând viziunea zeului Carnunos, cu trăsăturile lui Aidan şi coarne uriaşe, de cerb. Deşi, cât fusesem împreună, nu el le purtase.

          – Raven?

          Alix a pus întrebarea ce ne măcina pe toţi.

          – Trafic cu cocaină. O trec prin vamă în vase şi statuete aduse din America de Sud. Apoi o vând pe piaţa neagră printr-o vastă reţea de distribuitori.

          A tăcut, semnificativ. Liniştea se lungea, îngreunată de înţelesuri şi n-am mai rezistat:

          – Ce ţi-au făcut?

          – M-au dat afară de la Catedra de Arheologie.

          Atât?!

          Raven îşi păstrase conturile în bănci, pădurile din Nord, insula. Pierduse… ocazia de a ţine conferinţe studenţilor. Şi era căutată de Brigada Narcotice la adrese fantomă. Nu aveau cum să o găsească ori ce să îi confişte. Banii, proprietăţile le avea pe nume şi identităţi diferite.

          Bogată, intangibilă, Raven părea totuşi cea mai afectată dintre noi. O înţelegeam: se pomenise cu nişte oaspeţi neinvitaţi, pe care nu avea cum să îi dea afară. Keegan era de-al ei, Aidan venise la pachet cu Alix. Eu însă…

          – Eşti aici ca să te plângi, Lorena? Sau nici tu n-ai unde să dormi la noapte?

          N-aveam. O situaţie ingrată şi, speram, pasageră. Însă nu asta era prioritatea… Am scos din buzunar unul din cele două discuri, darurile de rămas bun ale lui Brandon O’Neil. Nu apucasem să văd întreg materialul, dar ştiam unde să caut. Am rulat CD-ul şi… iată! Cei patru muşchetari – judecătorul Samuel Wolfe, agentul Wiliam Boyd, comandantul Richard Tyler şi celebritatea zilei Jack Stone apăreau pe statul de plată Global Vortex! Erau „consultanţi“ în domeniile juridic, drept internaţional, legislaţie canadiană, propagandă audio-vizuală.

          Russell Morgan îşi racola cu grijă complicii: arivişti fără scrupule, cu un apetit insaţiabil pentru putere şi conexiuni pretutindeni, de la guvern, armată, poliţie, magistratură, la organizaţii din societatea civilă.

          – Dacă am ajuns să ne batem în relaţii, am şi eu câteva.

          Aidan era prieten cu preşedinţi, juca golf cu secretari de stat, senatori şi congresmeni, pocker cu generali şi directori de multinaţionale. Un mecanism ale cărui rotiţe, bine unse, se puteau pune în mişcare în interesul nostru.

          Alix, în schimb, îşi dorea să plece cât mai departe de Nova Scotia: în Africa, Australia, Oceania, Noua Zeelandă.

          – Nu vă grăbiţi cu bagajul. Mi casa es su casa, ne-a asigurat Raven.

          Care voia exact contrariul: să scape de noi, chiar şi de preţioasa, nestatornica Alix.

          Keegan se gândea şi el să dispară, nu înainte de a-şi arunca în aer tancurile, avioanele, suveniruri din războaie în care luptase. Îl înţelegeam. Pe el, pe Alix, până şi pe Raven. Dar… de nişte milenii, karghanii fugeau de noi, nu invers.

          La Dartmouth, Russell Morgan începuse o ofensivă bine coordonată, cu o planificare genială. Voia să ne distrugă metodic, prin mijloace legale. O tactică originală pentru karghani, care apelau de obicei la metode mai directe: veneau, omorau, plecau călcând peste cadavre.

          Morgan evoluase, avea un stil elegant, sofisticat. Nu ucidea, ci falimenta, compromitea. Ne voia săraci, vulnerabili, vânaţi de autorităţi, detestaţi de populaţie, luptând pentru supravieţuire. Duşi de mână până la marginea prăpastiei, nu ne rămânea decât să facem un ultim pas, în gol.

          – Noi suntem Protectorii, am rostit, reamintindu-le lor, mie, ce uitasem.

          Şi le-am auzit gândurile, deruta.

          Alix: Dar cine ne protejează pe noi?

          Raven: Oamenii vor, poate, o schimbare… în rău.

          Aidan: Le lăsăm karghanilor lumea? Într-un an, vom avea plăcuţe bilingve la toate intersecţiile; una cu rune.

          Keegan: Pierdem vremea parlamentând, în timp ce karghanii îşi văd de treabă.

          Avea dreptate. Câteodată mă întrebam cum de îi învinsesem atunci. Treizeci de milenii mai târziu, un karghan se juca cu noi, arătându-ne când ghearele de oţel, când mănuşile duplicităţii.

          – Morgan nu reprezintă o problemă. Ceilalţi doi însă…

          Kayla?!

          Când, de unde apăruse? Ne-am răsucit toţi spre ea, ca împinşi de un resort invizibil.

          – Lady Wallace… Nu trebuia să fii în Scoţia?

          Raven s-a uitat lung la Kayla, care venise cu mâinile în buzunare; unde avea un card platinum-gold cu valoare nelimitată. Ce căuta aici? Să fi rămas în Aberdeen până se limpezeau apele… Nu-mi ajungeau trei karghani? Să am şi grija ei, iarăşi?

          – Skylar şi Daena. Liam îi consideră ţinte prioritare, ne-a anunţat fiica lui Calder.

          Gemenii diabolici… Russell Morgan îi prezenta în cercurile politice, financiare şi mondene drept nepoţii săi, veniţi din Tokio. Plete negre, ten măsliniu, temperament coleric. O  descendenţă aparent asiatică – însă o Asie aflată la ani-lumină de Pământ.

          – Liam vrea să fim cu ochii pe „japonezi“.

          – Şi pe Morgan?

          – Nu. Doar pe ei.

          N-am insistat. Liam ştia ce face, chiar dacă era numai o şoaptă în urechea Kaylei.

          Raven însă, avea nişte nelămuriri:

          – Cum? Suntem vânaţi de poliţia canadiană, NSA, CIA, DEA, FBI, Interpol…

          Răspunsul a venit de la Aidan. Şi-a golit geanta pe masă: un vraf de paşapoarte, cărţi de identitate, de credit, carnete de conducere, de asigurări sociale. Pe fiecare, nume de bărbaţi şi femei ce nu figuraseră pe vreun certificat de naştere sau erau morţi demult.

          – Cine vrea să fie cine?

 

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts