Între două gânduri hoinare, amorţite ca piloni ai conştiinţei, mă străpung sunetele durerii. Lanţuri ruginite, îmbinate într-o simbioză cosmică, îmi pândesc gleznele cufundate în tăcere. Guri carnivore cer continuu o fărâmă de timp, o fărâmă pe care o aşteaptă de secole. În zadar! Copilul născut în haos intră cu paşi timizi pe tabla marelui şah al omenirii. Totul se dilată, o claritate difuză ia naştere la intersecţia meridianelor unui timp efemer. Lumină!

Plouă…plouă gigantic, tridimensional şi nici n-am umbrelă. Ce-mi trebuie?

La fel ca ieri, la fel ca în fiecare dimineaţă în care roua unei deznădejdi ancestrale mă cuprinde, mă îndrept iar spre nicăieri. Picioarele mă conduc haotic spre locuri pe care, deşi le-am străbătut de atâtea ori, acum nu le mai cunosc. Dar azi sunt hotărâtă să-mi impun forţa care de mult m-a părăsit. Ploaia deasă a contenit şi eu, dintr-o vină a respiraţiei, m-am trezit din nou la viaţă. Unde am ajuns?

E podul visurilor pierdute. Asfaltul lui s-a încălzit în bătaia soarelui, iar aburul dimineţii îneacă tot universul în enigmă. Străjuit de şapte figuri de oşteni ce se perindă între epoci şi bătălii, podul acesta mă ţintuieşte să-i fac radiografia. Incrustaţiile în betonul circular îmi creează impresia de infinit, de veşnicie. Podoabe acviline stau mărturie unui început vechi, unui sfârşit nou. Sculpturile spălate de spuma apei aşteaptă o umbră să le atingă. Instantaneu îmi privesc reflexia violetă ce valsează în oglinda apei. Fluxul marin mă perindă prin salonul viselor pierdute. Geamănul pe care niciodată nu l-am cunoscut dansează nestingherit, iar eu îi privesc efigia marină.

Îmi înalţ ochii spre cer. Aparent, el e ultima frontieră, dincolo de care doar hărţi şi constelaţii zodiacale mai domină. Sub el ne naştem, copilărim, ne iubim şi murim. Acolo se frământă norii, acolo tronează soarele, el ne trezeşte şi tot el ne adoarme, el ne înalţă în zbor către un nou început…

Mă conduce amnezia. Nu mai ştiu ce caut singur pe un pod ce leagă trecutul de prezent, vechiul de nou, simplitatea de aglomerare, totul de nimic. Parcă văd plutind deasupra masei fluide acel ceva pe care îl căutam. Cu picioarele tremurânde mă agăţ de marginea podului ca de o ultimă speranţă. Cineva îmi şopteşte să am grijă, să nu cad, dar eu ştiu că doar aşa voi atinge nesfârşitul. Sar.

 Aglomeraţie urbană. Cu tălpile lipite de asfaltul fierbinte privesc în jur. Sute de oameni mi se perindă prin faţa ochilor, dar eu rămân ţintuit, nu pot să mă deplasez. Ei oricum nu mă observă, însă îi analizez eu. Unii aleargă cu telefoanele în mână către instituţii impunătoare. Nu schiţează niciun zâmbet, dar încearcă din răsputeri să-şi convingă interlocutorul că ajung imediat. Alţii, cu minuscule căşti în urechi, ascultă piesa favorită în timp ce cu greu reuşesc să-şi ridice privirea şi să contemple în jur.

Nu percep încă unde am ajuns. Mă uit în jur şi nimic nu mi-e cunoscut. Încotro să mă îndrept? Deşi încerc să ignor oamenii ce aleargă spre nicăieri, după ce în zadar am încercat să aflu tot de la ei unde mă aflu, dar fără folos, altceva îmi atrage atenţia. Un fel de capsule cubiforme sau paralelipipedice, ce au la bază patru tipsii cufundate în întuneric, mărşăluiesc de zor pe străzile supraaglomerate. Înăuntrul lor – alţi oameni posaci cu priviri ţintuite spre miracolul tehnologic.

Sunete stridente mă trezesc din amorţeala aparentă. Se întunecă şi eu tot nu ştiu care mi-e rostul în această metropolă. Dintr-un pătrat mic, o lumină gălbuie îmi străbate chipul. Mă apropii de ea şi, fără ca nimeni să mă vadă, urmăresc ce e dincolo de acel vitraliu. Un alt cuboid, căci pesemne acesta e omniprezent aici, cu figuri colorate şi inserate în el, deţine monopolul privirii altora, aşezaţi pe o canapea. Într-un alt cotlon al încăperii, un puşti îşi focalizează privirea spre un cufăr mai mic, cu butoane, ce emană o lumină parcă orbitoare.

În periplul meu iniţiatic, în acest oraş care nu doarme niciodată, descopăr un amalgam impresionant (sau nu) de astfel de aparate. Ce au ele atât de fantastic încât fiinţele raţionale le privesc cu o sete grozavă, nici eu nu ştiu. Cuprins de un dor de normalitate, caut cu ochii cerul. După ce străbat mult timp la pas, descopăr că imobilele impozante au acoperit cu totul singurul lucru care îmi mai amintea de unde am plecat: cerul.

Într-un colţ al sufletului, eu simt din nou lumina vie ca o fiinţă. Mirosul de aglomeraţie se comprimă odată cu subconştientul meu. Zorii zilei mele devin zorii oraşului şi asta mă doare cel mai tare. Un soare nedefinit se sfârşeşte în ritm cotidian, căci nu-i pot controla razele. Astfel, se naşte vidul, ca o umbră în spatele meu. Iar eu, călător în etern, simt că sunt rotit de o tornadă ce duce către ceea ce cunosc deja de multă vreme.

Prin fanta timpului reajung pe tainicul pod. Îmi simt venele pulsând ca şi cum aş fi luat din nou viaţă. Mi-e frică de nou, dar nu vreau să ancorez în trecut. Trag umbra peste ochi şi adorm până la cel dintâi scâncet al pruncului. Dominat de o hipnoză paralizantă, aţele păpuşarului mă conduc către marginea cealaltă a podului. Mă sprijină uşor de balustrada ce desparte trăinicia de absolut şi mă trezeşte. Fără să realizez, cad în gol.

  Ajung într-o sferă de culori, într-un curcubeu ancorat în timp care îmi aminteşte de altfel de vremuri, mai dragi, mai pline de naturaleţe. Parcă devin copil, un copil absorbit de tot ceea ce nu a văzut sau şi-a imaginat vreodată. E un altfel de a privi lucrurile, într-o altă ierarhie. Ceea ce era considerat de cealaltă a podului important, aici este derizoriu, nici nu există. Ceea ce  e mărunt devine de o importanţă colosală.

Mă învârt fără sfială sub cerul scufundat în paharul cu apă pe care îl sorbeam în fiecare dimineaţă, înainte de toată această perindare între lumi. Alerg desculţ având drept covor un ocean de iarbă. Mă aplec şi simt prospeţimea verdelui crud. Privesc cum fiecare adiere mai deformează un pic firul de smarald. Văd cum zboară un bondar legat de coada unui nor, un fluture încununează cerul cu bogăţia unei nuanţe de lila.

O ploaie imensă de sunete învăluie şi pătrunde în tot ce există. Continuă ca bătăile unui xilofon de cristal, în glasuri repetate sau ca nişte clape ale unui pian celest. Toate cântecele păsărilor se armonizează şi se însumează într-un simfonism integral, învăluitor, dar greu de descifrat, amplificând misterul. Aici, nu e ca în cealaltă parte a podului, unde omul era înghesuit în scrâşnete şi ţipete metalice ale zgomotelor industriale, în gălăgioşii decibeli ai muzicii electronice, care greu sau mai degrabă deloc şi-ar putea găsi corespondent în prestaţia sonoră a blândelor înaripate.

Stropi de cerneală dizolvată îmi ating trupul într-o ploaie de lazulit. Niciodată nu m-am mai bucurat de ploaie ca acum. Culori furate şi afişate instantaneu, pe care niciodată nu le admir destul înnobilează zenitul. Simt parfumul florilor de tei ce mă hipnotizează şi mă descătuşează de lanţurile libertăţii, purtându-mă în locul concav în care se odihneşte inima.

Alerg cu sandalele desfăcute prin lanul de grâu plin de maci roşii. Asta-i bucuria adevărată pe care doar natura poate să ţi-o ofere! Simt pulsul vibrând al pământului, căldura pe care mi-o dă şi reînvii frumuseţea unor lucruri de mult apuse. Cu trupul inert, absorb limpezimea unei ape reci. Într-un colţ de sat, apa continuă să curgă precum un şarpe străveziu. Ea nu are nelinişti sau temeri, ci e simplă, vie şi eternă.

Acum, privesc apusul ca pe o ultimă redută. Un strop de portocală stricată rumeneşte dealurile, iar ca şi cum s-ar naşte din simbioza soarelui cu cerul, o nouă umbră se profilează. Fantezia, curiozitatea, instinctul libertăţii, sentimentul nostalgic, fidelitatea sunt toate caractere pe care doar natura ţi le oferă. În lumina stacojie a crepusculului, am suflat ultima floare de păpădie… Câte vise încap pe o păpădie? Unul sau milioane? Dar fiecare fir s-a îndreptat spre alte locuri.

 Şi din nou staţionez pe podul visurilor pierdute. Acum nu mai am unde să zbor, unde să sar, doar să stau. Mai privesc o dată cerul, podul. Parcă se curmă un vis, apus grabnic, prea devreme într-un veac nemărginit. Se înserează. Se aprind felinarele ca la o înviere a societăţii, a noastră. O lumină antică, de piatră inundă platforma. Păşesc curat, vâslind spre nemurire, singur de-a lungul podului. Mă îndrept spre un viitor pierdut, incert, spre o Românie care exploatează şi se bazează pe realităţi din care înfloresc mentalităţi la modă, amnezii de moment, o apocalipsă profundă. E vis sau pura realitate?

Acest text  a câştigat Premiul Special oferit de Gazeta SF 

la Concursul Judeţean de proză SF – Suceava

Morosanu Manuela, s-a născută în februarie 1996 în Fălticeni. Este elevă la Colegiul Naţional Nicu Gane Fălticeni.

Îi place să se implice în diferite  activităţi  ce-i oferă oportunitatea de a cunoaşte persoane noi. A participat la diferite concursuri de creaţie literară. Are în palmares premiul III la Concursul International de scriere creativa Calatorie in lumea cărţii,  premiul II la Concursul National ,Marin Sorescu – sectiunea proza, premiul I la Concursul de  povestiri Micul scriitor Humanitas şi premiul I la etapa judeţeană a concursului Tinere Condee 2012. Cel mai recent premiu al ei este Premiul Special oferit de Gazeta SF la Concursul Judeţean de proză SF – Suceava