GSF 79 banner02-650

          Domnul Hust este profesor de matematică-fizică la un liceu situat într-una dintre periferiile Metropolei. Nu este un erou sub acoperire sau un inventator al unui mecanism de teleportare care s-a îmbogățit peste noapte. Nici vorbă! Dl. Hust este un om simplu. Din punct de vedere estetic arată la fel ca și hainele sale, ponosit și tern. Eșarfa înfășurată de prea multe ori în jurul gâtului său slab, sacoul îmbibat în cine știe ce pete de mâncare și pantofii lui lipsiți de luciu denotă faptul că  e burlac get-beget. Garsoniera lui modestă de la etajul 67, dotată cu baie și chicinetă, e foarte încăpătoare, dar dl. Hust nu deține niciun animal de companie. Nu dorește să substituie liniștea din locuința sa cu nimic altceva și pe deasupra e alergic la păr de animale.

          A existat cândva, în tinerețile lui o frumoasă idilă cu o femeie ce poseda toate calitățile complimentare sexului frumos, însă dl. Hust nu a reușit să facă vreo impresie deosebită. La scurt timp, domnișoara i-a dat papucii pretendentului ei, sub pretextul că devenise anost și lipsit de energie sau orice imbold în favoarea vieții. De-a lungul timpului, locuința i-a devenit extensia spiritului, ternă și plictisitoare. Personalitatea lui a suferit și ea transformări pe parcursul timpului.

          Neavând noroc în ale amorului, dl Hust a considerat că ar fi mai bine a se dăruiască pasiunii pentru științe și astfel și-a urmărit singurul scop în viață. Meseria de profesor îi venea ca o mănușă. Poseda răbdarea necesară pentru predarea subiectelor ani la rând și nu-l deranja statutul de tocilar pe care îl dobândise încă din anii săi de școală. El dorea să rămână constant pe aceeași linie de plutire. Ajunsese foarte bun în domeniul lui că nu mai putea fi înlocuit. Meseria sa a trecut pragul celor 26 de ani de activitate și a rămas la fel de palpitantă ca în prima zi.

          Restul decorului s-a schimbat cu trecerea anilor. Populația a crescut, periferiile Metropolei s-au extins, societatea a avansat către etajele superioare ale suprastructurii. Numeroase inflații, revoluții și reforme au modificat viețile locuitorilor, cei de la periferii având întotdeauna de ales între a rămâne și a pleca. La început, mulți au plecat să slujească celor bogați din vârful suprastructurii, însă acest lucru nu a continuat. Nu puteau sta toți în vârful piramidei. S-au făcut disponibilizări în rândul angajaților, cei înstăriți având nevoie de oferte doar pe măsura cererii lor. Când s-a creat un ritm disfuncțional al ierarhiei sociale, cei bogați au luat măsuri asupra subordonaților lor și au tras sforile pentru reechilibrarea balanței sociale. Atunci s-au întors mulți la periferii, locurile vacante s-au ocupat cu alții, și piramida socială a Metropolei nu și-a pierdut stabilitatea.

          Cu toate că populația aproape că s-a dublat în ultimul secol, Metropola s-a dovedit întotdeauna încăpătoare. Periferiile s-au extins și s-au structurat conform nevoilor cetățenilor, fără însă a oferi și o creștere proporțională a veniturilor. Dl Hust a fost una din milioanele de victime ale reducerilor de salarii pentru susținerea economiei. Mulți s-au răzvrătit pe seama acestor măsuri neașteptate, însă prea puține lucruri s-au îndreptat.

          Odată cu trecerea timpului, viața d-lui Hust devenea din ce în ce mai anostă. Salariul mult prea mic nu-i oferea prea multe posibilități, dar, cum altceva nu știa să facă, că s-a văzut nevoit să rămână mai departe în periferii.

          De fiecare dată când mergea pe drumul către școală, dl Hust se lovea vrând-nevrând de o reclamă panoramică înfățișând pictoriale de vacanță. Peisajul paradisiac al arhipelagului Arkadian invita privitorul într-un sejur de neuitat. Văzduhul cerului, valurile oceanului și albul stâncilor de pe insule nu se mai găseau nicăieri pe glob, arhipelagul Arkadian confundându-se cu Raiul. Cei din clasele înstărite ale Metropolei își permiteau costul unui sejur fără prea multe sacrificii, numărul vacanțelor lor ajungând câteodată la patru pe an, lucru inimaginabil pentru locuitorii periferiilor. Se zvonea totuși că reclamele arhipelagului ar fi făcut parte dintr-o conspirație, menită să convingă cât mai mulți naivi să-și ia împrumuturi din bănci pentru a se duce în vacanță.

          Din păcate, dl Hust se numără printre cei care nu-și permiteau o vacanță. Mediul în care locuiește el este exact opusul arhipelagului Arkadian. E un loc mult mai complex și mai haotic decât un stup.

          Construită pe mai multe nivele, Metropola înglobează acum ce a fost cândva un continent multicultural. În urma globalizării, societatea civică s-a restructurat simplificându-se la standarde accesibile tuturor. De la limba vorbită și alfabet până la sistemul de sănătate și învățământ, toate diferențele s-au dizolvat în urma reformelor politice. Metropola mai e numită și Megastructura. Toată organizarea s-a împărțit pe un număr de o mie de sectoare la periferii, cinci sute la etajele de mijloc și numai douăzeci sectoare la clasa superioară.

          Dl Hust face parte din clasa de jos și locuiește în sectorul 816. Fiecare sector are școală și spital, secție de poliție și centru comercial, te poți plimba în sectorul 816, sau 765, sau 1 și vei observa că nu diferă cu nimic între ele. Uniformizarea arhitecturii și structurarea modului de viață al periferiei e la fel de anost ca și oamenii care trăiesc în ea.

          Pentru că cei de sus nu se ocupă de problemele periferiilor. Dintre ele, poluarea infernală e prima. Ea cauzează decese. Încă se folosesc mijloace de transport în comun cu combustibil artificial. Altă problemă ar fi epidemiile cauzate de bacteriile și virușii care s-au strecurat în sectoarele periferiilor.

          Dar toate astea nu au ecou deasupra periferiilor, unde se ridică semeț celelalte clase sociale. Și cum ar putea, când, situate literalmente deasupra periferiilor Megastructurii, nivelele mijlocii și cele din vârf beneficiază de aer filtrat, de mai multă lumină și de căldură.

          Stilul de viață aici e mult mai adecvat, dar și mai puțin stresant. Casele mijlocii o duc mai bine la capitolul confort. Cele cinci sute de sectoare sunt dotate cu parcuri și spații de agrement. Cei ce locuiesc aici își permit una-două vacanțe anuale în arhipelagul Arkadian. Calitatea aerului e considerabil mai bună pentru că nu există fabrici. Clădirile predominante sunt centrele comerciale. Se poate afirma cu ușurință că cei din clasa de mijloc pot călători în condiții bune la nivelele superioare ale Metropolei. Nu se poate spune același lucru însă, despre cei de la periferii.  

          În nivelele înalte ale Metropolei viața e foarte scumpă, dar oamenii de acolo sunt cei mai privilegiați din toată ierarhia. Tehnologia face totul mai ușor. E aproape de neconceput să nu te plimbi prin grădini și parcuri suspendate, în domuri cu sere și păduri holografice. Nimeni nu percepe viața fără mijloace de transport anti-gravitaționale și nave spațiale cu propulsoare electrice sau jet-pack-uri atașabile pe spatele purtătorului. Arhipelagul Arkadian e practic la o apăsare de buton de Metropolă. Cei de sus au avut grijă de toate. Cele mai importante clădiri se află în vârful piramidei, băncile și companiile de asigurare și cele mai dotate spitale își au sediile în sectoarele clasei înstărite.

          Dacă ar avea marele noroc să câștige la Loteria Metropolis, orice locuitor al periferiei nu s-ar mai întoarce de unde a plecat. Dar să lăsăm la o parte visele deșarte și să coborâm în infrastructura sectorului 816.

          În timp ce merge pe stradă, dl Hust este perfect conștient de politica Metropolei, știe în ce mocirlă a fost aruncat de soartă. Din clipa în care a realizat unde se situează pe scara ierarhică a încetat a mai spera. Știe foarte bine că în periferie i se va sfârși viața și că nu va scăpa vreodată de aici.

          Dacă nu ar fi existat vreodată mijloacele media, cei din periferii nu ar fi conștientizat poziția lor pe scara ierarhică a Metropolei. Multe spoturi publicitare dedicate clasei de vârf sunt difuzate pe posturile de televiziune online ale periferiilor. Pentru mulți, acestea dăunează mai grav decât poluarea de pe străzi.

          În fiecare dimineață, dl Hust este trezit de ecranul care pornește la ora șapte fix. În timp ce-și face cafeaua, ascultă știrile și navighează pe o tabletă primitivă. În primul rând, verifică nivelul poluării. Pe urmă vânează discounturile din centrele comerciale și de abia la sfârșitul micului dejun urmărește știrile, mai mult din curiozitate. Ecranul încă mai merge când el își pune cămașa și cravata apretată. Spoturile publicitare de dinaintea buletinului meteo sau a știrilor sportive reprezintă parcă un purgatoriu al penitenței, pentru că nervii lui și-au pierdut demult tăria.

          Între blocul d-lui Hust și liceul periferic la care predă e o distanță de douăzeci de minute de mers pe jos, relativ scurtă dacă ne gândim că sectorul 816 se întinde pe o suprafață cu rază de aproape 700 de kilometri. Norocul face ca distanța aceasta să nu necesite achiziționarea unui abonament la mijloacele de transport în comun. Banii economisiți sunt păstrați pentru zile grele.

          În dimineața aceasta, el este foarte îngrijorat din cauza nivelului de poluare neobișnuit de ridicat. Respiră cu greu prin eșarfa sa, de multe ori izbucnește în crize guturale. Sănătatea șubrezită și imunitatea scăzută l-au afectat mai tare decât știrile de pe ecran. Are totuși 47 de ani. Vârstă care ar fi trebuit să-i aducă respect domnului profesor, dar care, în periferie, înseamnă doar sănătate precară.

          Mergând mai departe, dl Hust își verifică ceasul de la mână – un obiect găsit la un târg de antichități – și constată că merge de vreo zece minute, prin urmare se află la jumătatea drumului. Se perindă pe bulevardul HW12 și admiră furtiv vitrinele magazinelor. Privește cu satisfacție la panourile cu holograme unde sunt afișate discounturi la haine bărbătești. Poate va da o tură prin magazin la întoarcerea spre casă. În timp ce traversează toată lungimea bulevardului, are un acces violent de tuse. Ținându-se cu mâna de eșarfă încearcă că-și regleze respirația. Reușește să se calmeze chiar la timp. Se apropie de intersecția bulevardelor HW12 și LW24 și trebuie să aștepte următoarea lumină verde pentru că precedenta tocmai s-a terminat.

          În periferie există foarte multe automobile pe bază de compuși de carbon pentru că este cel mai ieftin și mai eficient combustibil, iar Dl Hust se gândește cum să distrugă cu puterea minții sale tot ce trece prin fața lui. Urăște toate mașinile din periferie și le dorește în secret extincția în cel mai pasiv-agresiv mod posibil. În timp ce secundele de pe ecranul semaforului se scurg în numărătoare inversă, închide ochii și se proiectează pe una din insulele arhipelagului Arkadian.

         

          La câteva blocuri depărtare, o mașină enormă de gunoi tocmai și-a terminat de efectuat rondul pe bulevardul LW24 și iese dintr-un gang urmând a se alătura automobilelor care au undă verde către intersecția bulevardelor.

          În cabina mașinii se află doi oameni de serviciu ale căror nume contează prea puțin și nu vor fi menționate în această scurtă povestire. Totuși, trebuie notat faptul că cel de la volan e mic, gras și posedat de un temperament vulcanic, iar colegul său e înalt și slab, are o atitudine indiferentă și citește un ziar pătat de cafea.

          Mașina de gunoi circulă acum pe banda din dreapta, aproape de trotuar, cu o viteză relativ mică. În câteva clipe viteza se va mări pentru că timpul de la semafor e aproape de sfârșit iar răbdarea șoferului e întinsă la maxim.

         

          Revenind la reveria d-lui Hust, care e perturbată de o nouă tuse violentă, descoperim că această răbufnire este provocată de un fum gros de tabac. Neștiind de unde până unde fumatul este permis în spațiul public, dl Hust deschide ochii deranjat. Identifică sursa fumului și găsește cu stupoare că lângă el se mai află doar o singură persoană. Se uită cu coada ochiului spre figura siluetei postate lângă dânsul și încearcă să-i distingă trăsăturile. Ghinion! Fumul gros îi obturează vederea și încețoșează detaliile celui de lângă el. Transfigurat, dl Hust îndură cu greu atacurile tusei. Fumul de tabac se distinge totuși de poluarea din jur și profesorul nostru inspiră dinadins de câteva ori pentru a face diferența. Spre marea lui surprindere, distinge o aromă necunoscută dar plăcută la inhalare, în clipa următoare privirea îi e atrasă de misterioasa apariție de lângă el. Aroma i-a limpezit simțurile pentru un moment și i se pare că vede borul unei pălării mari, dar și materialul gros al unui palton sintetic, probabil o imitație de stofă. Mai inspiră o dată adânc aroma fumului de tabac și un alt strat de ceață se ridică de pe ochii săi. Putea să jure că silueta obscură învelită în palton și pălărie fusese mai mică. Apreciind înălțimea personajului misterios, dl Hust ar spune că e de doi metri. Brusc, un fior străbate tâmpla profesorului. Aruncă o altă privire cu coada ochiului către arătarea neidentificabilă de alături și mai observă un lucru neașteptat de plăcut: Urmărind dâra groasă de fum, constată că aceasta se ridică din capacul de metal cu găurele al unei pipe de lemn. Pipa – un obiect unicat în sine – pare să fie mult prea veche pentru timpurile acestea, de fapt e un obiect antic. Dl Hust e fascinat de curbele micului obiect ținut în mâna celui care o folosește, detaliile sculptate au fost cândva făcute cu multă migală, capacul are o mică balama și este convex, iar metalul strălucește în lumina roșie a semaforului de la trecere, fumul se ridică alene spre borul pălăriei celui ce o poartă.

          Atenția d-lui Hust este din nou întreruptă de un acces de tuse. Își strânge mai bine eșarfa. În următoarea clipă, umărul îi este înghiontit. Mâna înmănușată a fumătorului ține un mic pachet pe care i-l întinde. Dl Hust privește spre figura enigmatică și ezită, dar misteriosul fumător tot insistă și întinde pachetul spre el. Chiar în acel moment reflexia luminii roșii de pe capacul de metal al pipei se preschimbă în verde. Brusc, atenția d-lui Hust este captată de melodia care anunță trecerea pietonilor. Privește spre liniile albe ale zebrei apoi spre numărătoarea inversă de la stâlpul semaforului, umărul său este înghiontit încă o dată.

          Fruntea îi este plină de broboane de sudoare – nu știe dacă să accepte misteriosul pachet sau să o ia la fugă. Fără niciun cuvânt, personajul a cărui figură este în continuare ascunsă în umbra pălăriei cu bor mare vâră pachetul în mâna d-lui Hust. Profesorul rămâne cu privirea ațintită la numărătoarea inversă și la liniile albe ale trecerii de pietoni. Vede că este lăsat în urmă, silueta avansează pe trecere în lumina crescândă a unor faruri imense. Dl Hust observă cum o mașină de gunoi se apropie cu repeziciune. Vrând să-l avertizeze pe misteriosul trecător, încearcă să strige, dar nu poate, își pierde pe moment glasul, nivelul ridicat al poluării și-a lăsat amprenta pe corzile vocale; în schimb se avântă înaintea luminilor tot mai mari. Un claxon infernal se aude prelung prin fumul de tabac care învăluie trecerea într-o ceață densă în care se dizolvă toate detaliile scenei din sectorul 816.

         

          La volanul cabinei, gunoierul scund și îndesat vede totul de sus. Mașina de gunoi e construită în așa fel încât orice s-ar întâmpla în trafic să poată fi observat cu ușurință. Micul bărbat tocmai conduce mașina afară din gang și iese pe bulevardul LW24. În timp ce execută manevra, este claxonat de un automobil de dimensiuni mijlocii. Ofensat, conducătorul scund dar cu tupeu îi răspunde celui din trafic cu aceeași monedă. Sunetul infernal al mașinii de gunoi răsună printre celelalte automobile cu o răbufnire violentă. În cele din urmă, șoferul celeilalte mașini trece pe banda din mijloc pentru a evita eventuale conflicte.

          — Poftim! asta îți trebuie dacă te pui cu mine! declară triumfător gunoierul scund. Ai văzut cum ne-a făcut loc, merita o sperietură! scundul râde înecăcios apoi tușește.

          Întorcându-se către colegul său îi spune:

          — Hei, ia mai scoate-ți nasul din ziarul ăla și reglează aerul condiționat că iar nu mai merge.

          Colegul său înalt e prea absorbit de ziarul său ca să mai audă cererea celui de lângă, este mult prea captivat de secțiunea „mica publicitate” unde pe o foaie întreagă se întinde reclama unui sejur în arhipelagul Arkadian.

          Văzând că nu este luat în seamă, piticul de la volan lovește în ziarul colegului său care-și ridică privirea în sfârșit.

          — Hm, ce ai spus?

          Piticul, roșu de furie, zbiară la volan.

          — Am spus să reglezi aerul ăla că iar nu mai merge!

          — Aerul nu merge, dacă vrei să știi! răspunde cel cu ziarul. Pentru informația ta, aerul circulă, adie, etc. dar niciodată nu merge. Înaltul dă un pumn în aparatul de aer condiționat care-și revine, în cabina mașinii de gunoi adie o briză plăcută și rece.

          Scundul își dă ochii peste cap. O secundă mai târziu bombănește iritat:

          — Schimbă postul ăla de radio că mă enervează!

          Colegul său îl privește de după colțul îndoit al ziarului și oftează. Își împăturește ziarul și îl pune deoparte. Cu viteza melcului, înaltul meșterește la aparatul de radio pe care mai mult îl dereglează.

          Exasperat de reflexele întârziate ale colegului său care nu găsește un program rezonabil, scundul se înfurie și îl lovește peste mână.

          — Netotule! Nu ești bun de nimic! Ia lasă-mă pe mine, că tot eu trebuie să fac lucrurile cum trebuie.

          Cu o mână pe aparatul de radio și cu cealaltă pe volanul mașinii, scundul se chinuie să găsească un post de muzică.

          — Vechitură, mergi odată! Se răstește către aparatul de radio dar cu niciun folos.

          — Ți-am mai spus, nu se zice „merge”. Termenul corect ar fi „funcționează” se simte dator să-l atenționeze colegul său.

          Mașina de gunoi este din ce în ce mai aproape de intersecție.

          Scundul vede clar că timpul de la semafor s-a scurs. Luminile s-au schimbat și este verde pentru pietoni. Își dă seama că pe trecerea de pietoni s-a lăsat o ceață densă. Chinuindu-se să observe mai bine dacă sunt trecători, piticul nu poate desluși forme în mișcare. De teamă să nu accidenteze vreun pieton, scundul apasă îndelung pe claxonul infernal al mașinii de gunoi în timp ce frânează cu putere.

         

          În încercarea de a-l atenționa pe misteriosul trecător, dl Hust se pierde în ceața fumului dens de tabac. Își pierde orientarea și amețește. Amintindu-și de semafor, ascultă atent melodia de la trecere. Memorând-o pe de rost, calculează în mintea sa cât timp mai are până să ajungă pe trotuarul de pe partea opusă. Constată că a trecut jumătate din timpul necesar și se consideră norocos, însă nu știe cum s-o scoată la capăt cu orientarea. Pentru un moment, vede parcă borul pălăriei și conturul pipei celuilalt. Se îndreaptă spre figura înaltă pășind repede. Tocmai când crede c-a ajuns-o din urmă, este speriat de un claxon infernal. Nu știe ce se întâmplă în acel moment, dar se pare că a nimerit chiar în fața unui vehicul enorm ale cărui faruri taie ceața. Se aude frâna mașinii.

          Dl Hust nu știe dacă mai apucă ziua de mâine.

         

          Ceva neașteptat se întâmplă și ceața densă se risipește în câteva secunde. Dl Hust tușește în eșarfă și constată că se află chiar în fața unei mașini de gunoi. Din marele vehicul, acum inert, se ivesc două capete. Doi gunoieri privesc cu uimire către apariția ponositului profesor, singurul pieton.

          — Ați pățit ceva? îl întreabă piticul de la volan pe Dl Hust.

          Pe moment, profesorul este mut.

          — Tu nu vezi cât e de speriat? îi zice colegul său. Lasă-l să-și tragă sufletul!

          Totuși, piticul nu se abține să se întrebe:

          — Doamne, de unde atâta ceață?! Parcă zici că s-a spart o țeavă sau ceva. Se uită împrejur dar nu vede nimic

          Dl Hust își găsește în cele din urmă glasul și răspunde:

          — Era fum de tabac, de la o pipă.

          Gunoierii se privesc cu uimire, cel înalt întreabă:

          — Mai există așa ceva? Dumneavoastră fumați pipă?

          Dl Hust încearcă să clarifice confuzia:

          — Nu nu, eu sunt alergic la fum. Era un domn înaintea mea care… Dar nu mai continuă. Să spună că văzuse un fumător pe stradă, înalt de peste doi metri, purtând un palton lung și o pălărie cu borul mare sau că acesta pufăia dintr-o pipă de lemn cu capac de metal? Își imagină pentru un moment ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi zis gunoierilor despre toate acestea. Oare l-ar fi crezut? Cine l-ar fi crezut?

          Neștiind ce să mai spună pentru a nu fi suspectat că e un sinucigaș nebun sau atacator al străzii, dl Hust își încleștează pumnii. Simte ceva în mâna stângă, ceva de care uitase. Văzând pachetul aude pe fundal ultimele țârâituri ale semaforului.

          — Mă scuzați, domnilor, dar trebuie să merg mai departe altfel întârzii la lucru.

          Îi salută pe gunoieri și traversează mai departe.

          Cei doi se retrag în cabina mașinii și dau uitării incidentul. Piticul caută mai departe un post de radio iar înaltul se întoarce la ziarul lui.

          Ajuns în siguranță pe partea opusă a trecerii, dl Hust se oprește pentru o clipă. Semaforul se schimbă și mașinile trec prin spatele lui.

          Privește pachetul primit de la misteriosul trecător. Îl întoarce pe toate părțile și citește conținutul inscripționat:

          Arkadia – Bomboane contra Tusei.

         

         

          

 

 

Alexandra Gold

Alexandra Gold

I'm an artist And a dreamer too Illustrating stories, That's what I want to do! I'm one of a kind, I speak through my art Bringing characters to life, That's the best part!

More Posts - Website