INCREDIBILELE PERIPEŢII ALE UNUI DETECTIV DE BASM, AJUTAT DE FEMEIE ŞI DE ALTE FIINȚE NĂZDRĂVANE

 

SECRETUL FETEI MOŞULUI

 

A fost odată ca niciodată un tânăr prinţ ce voia să ştie de unde vine răul. Şi pentru că niciun sfetnic de la curtea sa nu-i putu ostoi setea de cunoaștere, prințul dădu sfoară-n ţară, chemându-i la el pe cei mai înţelepţi dintre oameni, pentru a-i dezvălui locul în care se află izvorul răului. Iar prințul făgădui comori fără de seamăn celui ce avea să-i desluşească misterul. Mulţi mișei  dădură atunci năvală…  

1.

Toamna era pe sfârșite când Dezlegătorul a ajuns în Târgul Crucii. Chiar în mijlocul localităţii, la o răspântie de drumuri, noul venit întâlni nişte creştini cumsecade care-l călăuziră spre gospodăria lui Moş Zaheu…

Unchiașul avea o casă mare, frumoasă şi o ogradă îngrijită. Se vedea că-i mersese bine în ultimul timp, căci gardul răspândea un iz de vopsea proaspătă. Nu-l lătră niciun zăvod când pătrunse în curte, dar moşul îi simţi sosirea deoarece ieşi numaidecât din tindă, ca să-l întâmpine pe necunoscut.

— Sunt Dezlegătorul, se prezentă străinul. Am primit vorba dumitale.

Bătrânul se bucură, căci cuta dintre sprâncene îi dispăru preţ de o clipă. Îl îndemnă pe tânărul oaspete să-i treacă pragul. În odaia de zi, bine încălzită de o sobă de lut, se aflau, pe o masă butucănoasă, nelipsita carafă cu vin roșu, două ulcele și câteva plăcinte aburinde. Străinul se așeză pe laviță, ciocni cu gazda și sorbi din licoarea roșie, gustă din bucatele savuroase, apoi se șterse la gură cu un ștergar ce mirosea a busuioc. Mulțumi și privi spre bătrân.

— De ce m-ați chemat?

Moșneagul oftă din rărunchi, punându-se pe povestit. Tărăşenia era următoare: cu câteva zile în urmă, descoperise că toată zestrea unicei sale fiice, o splendoare de fată, dispăruse într-un mod cât se poate de misterios. Sipetul plin cu galbeni se afla în pod și când moşul urcase pentru a mai număra încă o dată monedele de aur (lucru pe care îl făcea în fiecare săptămână) găsise doar cutia goală. Nu o ținea ferecată pentru că nu credea că putea fi călcat de hoți, dar iată că se înșelase.

— Şi-i găsisem fetiţei un flăcău destoinic, plin de nerăbdare să se aşeze la casa lui. Amu… şi moșul oftă din nou.

Dezlegătorul ceru încuviințare să cerceteze el însuși podul casei, unde ajungeai prin pridvorul care despărțea odăile din față. O scară primitivă de lemn ducea la gârlici. Printre nuci, ceapă, usturoi, slănină, înșirate peste tot, na, ca la casa omului gospodar, tânărul văzu într-un colț cufărul de lemn de mărimea unui bostan porcesc. Părea vechi, căci înlăuntrul său se întindeau mai multe pete maronii. Dar lemnul nobil, de esență tare, nu se umpluse de carii, ba chiar mirosea a lăcrămioare. Bărbatul se uită în jur, pentru a vedea cam pe unde s-ar fi putut strecura furul. Dar podul nu poseda decât intrarea pe care o folosise deja, așa că hoțul trebuie să fi fost nespus de îndrăzneț! Ar fi meritat riscul doar dacă tâlharul ar fi știut de la început de galbeni, ca şi de o eventuală absenţă a gazdei.  Însă de unde ar fi putut să știe? Și de ce nu a luat sipetul cu totul, ci doar monedele? Probabil îi va fi fost mai lesne să care banii în doi săculeți atârnați de umăr.

Au coborât în hol și s-au înapoiat în odaie. Își reluară locurile de mai înainte, iar Moș Zaheu îl mai omeni pe Dezlegător cu o ulcică de vin.

— Cum aţi strâns galbenii?

Bătrânul se lumină la faţă, apoi se întristă şi mai tare.

— Am o mândrețe de fată, povesti el. E lumina ochilor mei. Şi-i leit mumă-sa, cum era dânsa la tinereţe, când mi-am luat-o de soaţă. După ce mi-a murit nevasta, am crescut-o ca pe cel mai preţios odor din lume. Nu i-am refuzat nicio dorință! O cheamă Măriuţa şi are cincisprezece anişori. Mă ajută prin gospodărie, că tare-i grea văduvia, şi moşul oftă a treia oară.

— Şi galbenii? îl îmboldi oaspetele.

— Galbenii-s o răsplată pentru bunătatea sufletului ei. Stai să vezi minune! Pe la mijlocul primăverii, ducându-se până la râu să spele niște boarfe, a dat acolo peste un călugăraş. Şi fiindcă bietul creştin era schilav, bolnav ca vai de el, i-a îngrijit picioarele rănite și i-a uns bubele cu mirul de care nu se desparte niciodată. Drept mulțumire, după ce a stropit-o cu apă, omul lui Dumnezeu a  binecuvântat-o ca, vreme de un an întreg, în fiecare seară, ori de câte ori își va spune rugăciunea, din gură să-i sară un galben. Un cocoşel strălucitor ca soarele!

— Dacă nu s-a isprăvit tot anul, oricum o parte dintre galbeni se vor strânge la loc, băgă de seamă Dezlegătorul.

— Ba deloc. Apăi nu ştii vorba aia că niciun rău nu vine de unul singur? De supărare că i s-a prăpădit toată agoniseala, fetei nu i-a mai ieșit niciun bănuț din gură în serile din urmă. Nici măcar un firfiric. Se fac acum șase zile de când ne perpelim de necaz!

— Câți cocoșei adunaserăți? vru să știe oaspetele.

— Cam 250… Cu vreo douăzeci peste. Atâţia ar fi trebuit să fie! Iar acum nu mai sunt defel!

— Unde-i Măriuţa?

— E la biserică, îi mai alină pe cei sărmani, mai învaţă buchiile… Uneori, nu o văd toată ziulica, până seara foarte târziu. Aşa-i de vrednică, iar amu.., iar unchiașului i se umplură ochii de lacrimi…

— Dacă-i atât de frumoasă şi de harnică pe cât o lăudaţi, atunci s-or bate feciorii să-i cucerească inima, chiar de-o avea doar hainele de pe ea, îl încurajă tânărul.

— Ehei, ce ştii mata, trebuie să ai de la ce porni în viaţă că altfel te mănâncă lumea. Nici flăcăului pe care i-l găsisem, un băietan grozav tare, nu-i mai dă inima ghes pe aici de când ne-au călcat tâlharii. S-or înrăit oamenii într-un hal, și bătrânul dădu din mână a lehamite. Uite, chiar daravera asta nu-i o dovadă că lumea s-a stricat? Pe când eram flăcău, nu se fura un fir de pai.

— Cine mai ştia de comoară? se întoarse Dezlegătorul la treaba care-l interesa.

— Eu nu am spus nimănui, taică. Poate Măriuţă să se fi scăpat, dar nu cred, că nu-i de felul ei slobodă la gură. Iar în ultimul timp e chiar mai tăcută ca înainte.

— Bănuiţi pe cineva?

Unchiașul cumpăni câteva clipe. Se vedea că stătea la îndoială.

— N-aș vrea să nedreptățesc pe nimeni, începu el, dar de, ca peste tot, există şi oameni de soi rău. Umblă brambura toată noaptea, caută scandal, nu le place munca… Ca s-o spun fără ocolișuri, eu îi bănuiesc pe frații Stăncuței, o fetișcană de vârsta Măriuței. Își duc traiul de azi pe mâine, într-o văgăună de casă, în cătunul dinspre pădurice, după râu. Le-o murit tatăl mai demult, iar muierea – slabă ca orice muiere – nu-i mai poate ține în frâu. Îs doi vlăjgani! Sătenii din capătul nostru de sat s-au plâns de mai multe ori că le-ar fi dispărut câte ceva de prin bătătură. Eu pe ei îi cred în stare de asemenea fărădelege, dar nici nu vreau să vorbesc cu păcat.

Și-și făcu de trei ori semnul crucii.

Dezlegătorul dădu să mai întrebe ceva, dar tocmai atunci intră Măriuţa iar toată încăperea se lumină într-o clipă. Fata avea cosițe blonde, groase și lungi, ochi de culoarea cerului curat, fiind chiar mai încântătoare decât o descrisese tătâne-său.

— Oh, nu ştiam că ai musafiri, dragă tată! Te rog să mă ierţi că am dat buzna.

— Sunt Dezlegătorul, se prezentă din nou bărbatul, ridicându-se în picioare.

Fata îl privi uimită şi puţin temătoare. O roşeaţă îi acoperi imediat obraji. Apoi își recăpătă cumpătul, făcând o mică reverenţă în fața străinului.

— Ei, ce părere aveţi de toată această întâmplare? întrebă ea. Nu-i aşa că-i foarte neobișnuită?

2.

O ploaie măruntă cădea împreună cu seara… Cătunul de dincolo de râul mlăștinos nu număra decât vreo zece – douăsprezece case, una mai prăpădită ca alta. Dezlegătorul găsi fără mare efort coliba pe care o căuta. Părea totuși ceva mai răsărită decât celelalte, dar nu cu mult.

Strigă după stăpâna locului, dar nu-i răspunse nimeni, așa că bărbatul deschise prudent portița șubredă din gardul de nuiele și înaintă în grabă spre căsuță. Era deja ud leoarcă iar ghetele i se încleiau în glod. Când dădu să bată în lemnul scorojit al ușii, aceasta se deschise brusc și se trezi față-n față cu o femeie voinică, deloc urâtă, dar îmbătrânită de necazuri. Cu mâinile în șolduri, gazda îl luă imediat la rost.

— Da’ de ce, păcatele mele, îmi tulburi liniștea? Valea, până nu pun dulăii pe tine!

— O caut pe Stăncuţa, grăi Dezlegătorul, după ce dădu bineţe.

— Las’ că o să te caute ea pe matale…

Dar Dezlegătorul nu se intimida uşor.

— Ar fi mult mai potrivit dacă s-ar osteni să mi se arate ea însăşi. E o problemă gravă. Vin din sat cu treburi urgente.

Femeia nu ştiu ce să mai spună. Atunci, în prag, apăru o tânără bosumflată și îngălată, părul ciufulit aproape ascunzându-i trăsăturile feței. Fata dădu repezit din mâini, astfel încât Dezlegătorul nu pricepu dacă era din nou alungat sau doar poftit să vorbească.

— Bună seara, Stăncuțo, am putea discuta pe îndelete? începu oaspetele, socotind că poate urma să fie invitat în casă.

Îl cam luase frigul. Dar fata își flutură iarăși mâinile, din ce în ce mai iritată.

— Cată-ți de treabă! se stropși din nou mumă-sa. Nu vezi că nu-ţi poate răspunde?

— E mută?

— Aș vrea eu! Poate glăsui, dar nu vrea! Un blestemat de călugăraş răpănos şi ciudos i-o purtat sâmbetele. Arde-i-ar ficații! O intra el pe mâna mea! Ce-o să-i mai smulg eu limba!

— Un călugăraș? se miră Dezlegătorul, cuprins de o bănuială. Cum asta?

Fata izbucni dintr-o dată în hohote de plâns şi o tuli înapoi. Profitând de ezitarea mamei, bărbatul o luă pe urmele Săncuței, pândit îndeaproape de femeia cea vânjoasă, ce suduia năvalnic. Din verandă trecu grăbit într-o odaie destul de curățică, luminată de un opaiț. Prăbușită de patul de fier, fata bocea cu suspine. Dezlegătorul se apropie, dar când s-o mângâie pe părul zburlit, mumă-sa îl înșfăcă de mână.

— Apăi, văd că mata ții cu dinadinsul să-ți pocesc mutra!

— În niciun chip, se scutură bărbatul, dar am venit aici cu gândul de a împiedica întemnițarea pe nedrept a fraților Stăncuței.

Gazda se muie dintr-o dată, iar copila încetă plânsul.

— Ce temniță? Care temniță? Da’ ce-au făcut, păcatele mele, c-or să mă bage împielițații în mormânt? se îngrozi femeia.

— Mai întâi povestiți-mi ce i s-a întâmplat Stăncuței, porunci Dezlegătorul, așezându-se comod pe pat, lângă fată.

Încă năucită de veste, muierea depănă, tremurând de enervare, o pățanie foarte asemănătoare dar și foarte diferită de cea trăită de Măriuța. Întâlnind, tot prin primăvară, pe malul râului, un călugăraș beteag dar cu chef de vorbă, Stăncuța – grăbită să ajungă acasă de la muncile câmpului – refuzase să stea la taclale. Mâniat, omul lui Dumnezeu o împroșcase cu apă, blestemând-o ca, ori de câte va scoate o vorbă, din gură să-i sară o broască râioasă. Neîncrezătoare la început, fata nu-și puse frâu cuvintelor. Așa că, ori de câte ori spunea ceva, hop!… o broască verde, plină de negi îi sărea printre buze! Când pricepu că groaznica afurisenie chiar avea efect, fata se puse pe jelit și nu mai scoase niciun cuvânt. Dar era deja prea târziu. Patru broaște râioase săltau în jurul ei, făcându-i parcă în ciudă. Trecuseră de atunci mai multe luni…

Afară se făcuse noapte de-a binelea… În timp ce medita la pătărania Stăncuței, Dezlegătorul desluși din vestibul un zgomot înfundat ca un foșnet. Gândindu-se că se întorseseră frații fetei, bărbatul le ieși în întâmpinare, pipăindu-și stiletul de la brâu, dar nu descoperi pe nimeni. Apoi auzi din nou fojgăială de după o perdea din fundul holului, ce părea să ascundă o debara. Văzând că fata și mă-sa ce se luaseră după el făceau fețe-fețe, bărbatul deveni curios și se îndreptă spre locul fâșâitului. Dădu draperia de pânză la o parte, dar înainte de a vedea clar ce era dincolo, se trezi bruftuluit de niște indivizi cu figuri dubioase. Pentru că aveau pielea verde și total lipsită de păr, Dezlegătorul înțelese că nu puteau fi frații Stăncuței.

— Țineți-l bine și aduceţi-mi-l îndărăt în odaie, spuse cu voce răgușită unul dintre ei.

Ceilalți patru, căci în total erau cinci, îl târâră fără milă și-l împinseră înapoi pe pat, chiar unde stătuse Stăncuța. Doi dintre gealați îi prinseră mâinile și picioarele într-o încleștare de fier. Îngrijorate, cele două femei priveau din ușă la scena ce se derula în fața lor.

— Cine eşti? întrebă cel ce părea șeful, un tip buhăit, a cărui cămașă de in pocnea la cusături.

— Sunt Dezlegătorul, se recomandă prizonierul.

— Ca să vezi… un dezlegător…  taman de ce aveam nevoie…

Tovarășii lui la fel de verzi, dar mai atletici, începură să râdă. Dar sunetul ce le ieșea din gura enormă nu semăna cu un râs de om, ci cu un orăcăit! Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Oac, oac, oac! Nu trebuia să fii prea isteț – iar Dezlegătorul era chiar mai mult decât un tip isteț – ca să pricepi că musafirii nepoftiți aveau oarece legături cu broaștele Stăncuței.

Pasămite erau niște lighioane mai de soi. După apus, doar animalele vrăjite căpătau trăsături umane și deprindeau limba omului. Indivizii semănau bine între ei, dar Dezlegătorul observă că erau de vârste diferite, Buhaiul fiind cel mai bătrân dintre toți. Poate că el fusese scuipat primul. Dar de ce erau cinci și nu patru?

— Acum, că te-ai prins ce hram purtăm, mai spune-ne și de unde venim, îl provocă Buhaiul și le făcu cu ochiul celorlalți!

Dezlegătorului i se păru întrebarea prea simplă, așa că reflectă înainte de a răspunde. Dar tot nu află răspunsul cel bun.

— De unde veniți? Adică vreți să știți nu cum ați ajuns aici, în cătun, ci în gura Stăncuței?

— Nu e prost! Da, asta vrem să știm! De unde venim cu adevărat? Și de ce am fost năpăstuiți să locuim în burta unei cadâne, pentru a fi hraconiți ori de câte ori bolborosește o prostie?

Dezlegătorul își recunoscu fără prefăcătorie ignoranța, ceea ce nu fu pe placul verzilor. Nu mai zâmbeau deloc, iar cele două femei se zgâiau îngrozite la tânărul care se zbătea sub presiunea tot mai dureroasă a strânsorilor. Când Stăncuța fu la un pas de leșin, Buhaiul vorbi din nou.

— Îţi propun un târg, Dezlegătorule. Limpezește această taină și-ți voi dărui viața și poate chiar un dram de recunoștință. Pleacă în lume, consultă oracolele învățaților și slovele filosofilor, întreabă cititorii în stele și vino cu răspunsul. Ca să știu că nu ne vei păcăli, te va însoți fecioru-meu cel mic, Tito, glăsui Buhaiul, și-l indică pe cel mai nevârstnic dintre verzi, care stătea mai mult în preajma celor două femei. Poate ți-o da și o mână de ajutor, că nu-i nicidecum vreun mormoloc.

— Fecior? se miră Dezlegătorul.

— Da, recunoscu Buhaiul, el s-a născut din iubirea mea pentru mama lui, o dulce broscuță de râu, și nu din blestemul călugărașului. Putem da oricând viață, dar ce rost mai are viața, fie ea și vrăjită, dacă nu știi cine îți dorește moartea?! Te învoiești, Dezlegătorule?

— Mă învoiesc!

Abia atunci toți cei de față se destinseră, iar malacii îl făcură scăpat pe Dezlegător. În vreme ce-și freca mădularele amorțite, tânărul privi la Tito și-l văzu îngândurat. Nu era urât ca tatu-său, ba chiar poseda un anumit farmec în priviri și o oarecare distincție în purtare.

Pe Dezlegător nu-l deranja noua misiune, ba chiar venea în completarea planurilor lui de găsire a hoțului de galbeni. Unchiașul îi promisese zece părți din tot ce avea să recupereze, iar Buhaiul îi făgăduise viața. O eventuală biruință însemna așadar și banii și viața! Plus, poate, și ceva recunoștință.

3.

Somnul la grămadă le fu cotropit de vise urâte… Mai devreme de zori, după câteva îmbucături luate la repezeală, Dezlegătorul și Tito se pregătiră de drum. Femeia le oferi într-o traistă încăpătoare câteva merinde pentru călătorie, urându-le cale bătută. Stăncuța se uita în pământ și nu schiță niciun gest. Grupul broscoilor (având încă înfățișare de oameni) îi conduse până la râu, unde își luară rămas bun. Li se alăturaseră câteva broscuțe obișnuite care ieșiseră foarte curioase din apă. Poate că una dintre ele era chiar iubita Buhaiului și mama lui Tito.

Feciorul Buhaiului se mai uită de vreo trei ori în spate apoi trecu în stânga tovarășului său. Înainte de a o lua pe firul apei, în amonte, spre miazănoapte, Dezlegătorul făcu un ocol, ajungând în poiana unde-l aștepta Gina. O lăsase pe femeie acolo, tolănită în iarba înaltă și fragedă care-i plăcea la nebunie. De data aceasta, Gina avea părul roșcat și buzele foarte roșii. Era îmbrăcată în fotă, ie și ilic, toate foarte colorate. Tito se arătă înflăcărat de întâlnirea cu fata cea dichisită dar, peste puțină vreme, fiindcă soarele ieșea de după dealuri, feciorul Buhaiului redeveni broască și se aruncă în apă. Avea să se preschimbe din nou în om abia la căderea serii.

— În ce încurcături ai intrat acum, scumpul meu Năsturel? întrebă nerăbdătoare Gina.

Nestor îi povesti pe scurt cele întâmplate până în clipa de față. Despre zestrea dispărută a fetei moșului, despre călugărașul care a binecuvântat-o pe Măriuța, dar a blestemat-o pe Stăncuța, despre înțelegerea încheiată cu broaștele fermecate, iar ajuns aici i-l prezentă pe micuțul Tito, ce se holba în continuare, din râu, la fata cea arătoasă.

— Nț nț nț, oare ce te-ai face fără mine, drăguțule? mai zise Gina, luându-l în brațe și sărutându-l lipicios pe frunte.

Porniră în pribegie. Ei mergeau pe malul râului, iar Tito sărea vesel prin apă.

Planul era simplu. Deoarece Dezlegătorul era încredințat că doar călugărașul putea desluși tâlcul acestor istorii, voia să-i dea neapărat de urmă. Spera ca slujitorul bisericii, probabil mereu pe drumuri, să se abată din nou pe marginea râului, pentru a-și potoli setea.

În prima zi, nu avură noroc. Neîndepărtându-se de firul apei, străbătură neobosiți câmpuri întinse, unele deja pregătite pentru culturile de toamnă, altele lăsate pârloagă. Întrebară puținii oameni întâlniți despre călugăraș, dar niciunul nu le putu oferi vreo veste bună. Noaptea, Tito se transformă în om şi, nedezlipindu-şi ochii de la Gina, cântă o melodie  de dragoste, cu glas neaşteptat de duios.

— Se pare că micul nostru tovarăş s-a amorezat de tine! șopti Dezlegătorul.

— Aşa să fie? La cum se uită în zare, mie-mi pare că inima lui e dată altcuiva.

A doua zi pătrunseră în codru, iar înaintarea deveni mai greoaie, dar la fel de îndârjiți merseră mai departe. Albia râului se subțiase, dar râul era încă destul de adânc şi chiar învolburat pe alocuri. La un moment dat, neatent, Năsturel se împiedică de o rădăcină ieşită în afară şi se zdreli la mână într-un ciot, dar  Tito – dibuind niște izvoare secrete – îl obloji întâi cu apă moartă şi apoi cu apă vie şi-l vindecă pe loc.

Abia în a treia zi de umblătură, isprăvindu-și merindele, fură siliți să domolească ritmul, pentru a-și face rost de hrană. Pădurea devenise tot mai deasă și doldora de vânat și de bălți, dar  Dezlegătorul  –  căci Gina prefera poamele, iar  Tito broscuța se descurca fără probleme – după destulă străduință, abia găbji un peștișor. Taman când se gândea cum să-l gătească pentru dejun, peștele prinse a glăsui:

— Vai mie, oameni buni, dați-mi pace, iar eu vă încredințez că doar câteva verste mai încolo veți întâlni ceea ce căutați. Acolo vă veți ospăta cum se cuvine, iar sufletul vă va rămâne curat și pregătit pentru marea încercare ce vă așteaptă.

 

Deși îi chiorăiau mațele de foame, Nestor aruncă animalul năzdravan îndărăt în râmnic și se mulțumi la rându-i cu niște fructe de pădure. După aceea o luară la picior, cu Tito țopăind alături de ei, prin albia tot mai strâmtă.

Mai parcurseră câteva verste, iar râul, transformat într-un pârău firav şi plin de pietre, se încrucişă cu un şanţ lat şi înfundat de noroi, iar ei pricepură că ajunseră în apropierea unei așezări fortificate. Din cauza desişului de arbori din jur nu se vedea însă nimic. Cum mocirla se dovedi imposibil de traversat, atât Gina cât şi Dezlegătorul fiind cât pe ce să rămână captivi în glodul puturos în care se scufundaseră până la genunchi, hotărâră să meargă pe lângă şanţ, sperând să dea peste vreo punte. Făcură un înconjur destul de amplu, dar chiar când zăriră podul de lemn, suficient de lat pentru a permite trecerea unei căruţe, o privelişte înfiorătoare le tăie răsuflarea. Exact la capătul punţii dinspre ei zăceau risipite o groază de oseminte albite de trecerea vremii. Nu erau doar schelete sfărâmate de oameni, ci şi de animale – de cai, de vaci, de capre, de oi sau de câini – dar vechimea lor nu te lăsa să ghiceşti ce anume produsese acel măcel.

— Ce monstru a răpus toate aceste fiinţe? bâigui Năsturel

— Să fie un avertisment să nu mergem mai departe? susură înfricoşată Gina.

Făcându-şi curaj, cei trei prieteni traversară totuşi puntea, dar de îndată ce păşiră pe partea cealaltă a malului o greaţă cumplită le întoarse măruntaiele. Îşi vărsară şi fierea, dar micuțul Tito, ce-şi reveni primul, îi udă cu apă, iar Năsturel şi Gina, după ce se prinseră de mână, reuşiră să mai înainteze câteva prăjini. În faţă le apăru atunci poarta din lemn de stejar, bătută în ghinturi, a unei cetăţi maiestuoase, ale cărei ziduri crenelate erau alcătuite îndeosebi din bolovani mari de stâncă îmbinați cu mortar. Din ce puteau ghici, fortăreața avea o formă circulară și tunuri puternice amplasate din loc în loc, la distanțe egale unul de altul. Chiar deasupra porţii, dintr-un foișor rotund, construit din piatră de râu, câțiva străjeri îi supravegheau pe cei care intrau sau ieșeau din cetate.


— Aici şi-o avea sălaşul călugăraşul cel enigmatic ori doar o fi tras în fortul ăsta? se întrebă Dezlegătorul.

Dădu să bată cu fermitate în poarta de lemn, dar Gina îl opri.

— Mai înainte să-i întrebăm pe oştenii din turn dacă avem voie să pătrundem în cetate, propuse femeia, dar oricât strigară atât ea cât şi Dezlegătorul la străjeri, aceștia nu le dădură nicio atenţie.

Nemişcați, oștenii priveau departe, în văzduh.

— Parcă nu ne aud și nu ne văd, murmură Dezlegătorul. Ce li s-o fi năzărit? Că doar n-or fi strigoi!

— Poate că o molimă a distrus aşezarea şi a ucis toţi locuitorii, inclusiv pe cei care au încercat să fugă! se sperie Gina și se stropi din belșug cu parfum pentru a alunga duhurile rele.

Tito inspiră profund, încântat de mireasma degajată de femeie.

— Ei bine, va trebui să intrăm în cetate fără consimţământul paznicilor, mai spuse Năsturel, împingând poarta cea grea.

— Să sperăm că vor avea sufletul mai bun decât ochii și urechile, se încurajă femeia, ținându-l de braț.

Poarta nu era ferecată, căci se întredeschise, dar anevoie, cu un scârțâit prelung. Zgomotul fu atât de ascuțit încât îi produse o durere instantanee de cap Dezlegătorului – care leșină din pricina junghiului din ceafă – și o sili pe Gina să-și ducă mâna la inimă. După ce sări cu eleganță peste prag, Tito, cu măruntele sale puteri, dădu să-și ajute prietenii, dar se trezi bruscat de gărzile cetății.

— Un broscoi! răcni unul dintre ostaşi, împungând cu suliţa în trupul verzuliu al musafirului nepoftit.

Cuprins de spaimă, feciorul Buhaiului se dădu într-o parte.

— Stai! strigă altul, agitând o spadă. Dacă mai faci un pas, acolo unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta capul!

— Dar mie chiar acolo îmi stă capul, bodogăni Tito, vrând să spele putina.

Fu imediat prins într-o plasă aruncată cu iscusinţă asupra lui către de un soldat.

— Foarte mulțumim de primire, rosti scârbită Gina. Suntem oameni de bună credință și venim de la mare distanță!

— Broscoilor nu li se  mai permite accesul în cetate, spuse din nou primul ostaș, în vreme ce o escortă de patru soldați îl înconjură pe sărmanul Tito. Pentru nerespectarea consemnului va fi aspru pedepsit. Duceţi-l la carceră!

Între timp, revenindu-şi cu greu în simţiri, Dezlegătorul își văzu tovarășul cel mic târât, cu tot cu năvod, prin colbul unui drumeag îngust care ducea direct spre un bastion cu aspect de pușcărie. Ferestruicile decupate în zidurile de cărămidă roșie, foarte înguste și cu zăbrele de oțel, abia ar fi lăsat să scape o musculiță. Cealaltă jumătate de bastion dădea în afara cetății, transformându-se în turn de apărare.

— Ce se întâmplă? făcu Năsturel cu glas moale.

— Se întâmplă că prietenul nostru va fi întemniţat.

— Dar de ce păcat se face vinovat?

— Pare-mi-se că de unul singur: că s-a născut broscoi!

— Nu ar trebui să ne răzvrătim?

— Fără îndoială!

Chiar în timp ce Dezlegătorul căuta cel mai bun plan pentru a sări în ajutorul lui Tito, un bătrân îmbrăcat în alb se apropie de ei.

— Cerându-mi iertare pentru purtarea necuviincioasă a gardienilor, cred că vă pot lămuri eu despre ce este vorba, mărturisi necunoscutul.

Abia acum, Dezlegătorul privi cu atenție în jur. Luat pe nepusă masă de durerea de cap, de junghi și de leșin, nu mai avusese timp să scruteze împrejurimile.

Nu departe de ei, se zărea o piață mare, cu multe tarabe, în care mișunau tot soiul de oameni – dar mai ales țărani și negustori. Se auzea bine cum unii, prin strigăte prelungi, își lăudau marfa și se vedea cum alții, scuturându-și capetele, refuzau să se lase amăgiți de basmele vânzătorilor.

În rest, cam peste tot se ițeau copaci bătrâni, noduroși, cu coroanele de frunze încă intacte, de parcă aici toamna sosise cu întârziere. Existau fântâni și mai multe clădiri de cărămidă, bine întreținute, precum și fel de fel de acareturi de lemn, cu acoperișuri de stuf, dar și un palat magnific, al cărui donjon grandios se reflecta în apele unduitoare ale unui lac.

În mod straniu, în timp ce atmosfera din interiorul cetății era senină și plăcută, dincolo de ziduri, de jur împrejurul fortăreței, cerul era încărcat de nori violeți de furtună.

— Numele meu este Zeno, se prezentă bărbatul. Sunt sau am fost unul dintre logofeţii curţii.

Avea o privire inteligentă și o față ridată, încadrată de o barbă stufoasă și încărunţită.

— Să şedem, vă rog, îi invită el, şi câteșitrei se aşezară pe nişte băncuțe de piatră din vecinătatea pieței.

Dregătorul făcu semn unui puști care se chiora la ei, iar băietanul o rupse la fugă spre piață, întorcându-se la fel de repede cu un coș plin de bunătăți: brânză, ceapă, struguri, gutui, nuci și plăcintă cu vișine plus o butelcuță de vin roze. Se ospătară cu toții, astâmpărându-și foamea și setea, oaspeții lăudând cu gura plină gustul delicios al mâncărurilor și al băuturii alese.

Apoi, în vreme ce Gina îi masa vârtos tâmplele Dezlegătorului, Zeno le aduse la cunoștință, în cuvinte puţine dar clare, că vrerea conducătorului acelei cetăţi de a dibui izvorul răului pricinuise alungarea tuturor broaştelor din așezare. Văzând, prin călătoriile sale de peste mări și țări, atâta suferinţă pe lume, prinţul își pusese în gând să stârpească răul de la rădăcină, dar unde se aflau rădăcinile? După ce, săptămâni la rând, niciun slujitor şi niciun înţelept din cine ştie ce colț al țării  nu-i dăduseră vreun răspuns satisfăcător la această întrebare (și nici măcar logofătul însuși – ceea ce îi atrăsese disprețul domnului!), dis de dimineaţă un vizitator pusese capăt, într-un mod surprinzător, acestei căutări neobosite.

— Cum? întrebă Dezlegătorul.

— Cine? întrebă şi Gina.

— Dezvăluind că izvorul răului se află chiar în această cetate, în heleșteul pe care îl vedeţi în fața palatului şi că broaştele care viețuiesc în el, de la începutul timpurilor, şi  care au dat naştere tuturor broaștelor de pe faţa pământului, sunt cele care împrăştie răul în omenire, prin rea credinţă, din nepăsare ori din prostie. Iar cel care i-a împărtășit prinţului această taină a fost un slujitor al bisericii, un călugăraş!

— Călugăraşul! ţipară într-un glas Gina și Năsturel.

— Şi uite aşa bietele broaşte au ajuns să fie năpăstuite şi alungate din cetate, deşi până ieri tocmai ele erau considerate ocrotitoarele cetăţii şi spiritele blânde ale acestei așezări!

Însă povestea nu se oprea aici. După ce călugăraşul plecase, cu vreo trei ceasuri în urmă, încărcat cu saci ticsiți de galbeni și de arginți, drept răsplată pentru știința sa, iar prinţul emisese un decret prin care toți batracienii erau izgoniți din cetate, o sfârșeală venită de niciunde îl făcuse să cadă din picioare pe tânărul domnitor. Încredințați că aici lovise un blestem al broaştelor, ce se văzuseră date de gol, soldații preluaseră controlul cetăţii. De atunci, prinţul înțepenit şi cu ochii căscaţi stătea pe divanul cel mare din budoarul palatului, înconjurat de vraci şi doftori care habar n-aveau ce să-i mai facă pentru a-l scoate de sub puterea acelui păs. Părea că starea sa se agrava de la o clipă la alta.

— Poate că ar trebui chemat călugărașul înapoi, spre a rezolva şi această ghicitoare de nepătruns, rânji batjocoritor Dezlegătorul. Dar mă tem că răul a fost deja făcut.

— Să înţeleg că nu dați crezare omului bisericii.

— Nicidecum!

Iar Dezlegătorul îi împărtăşi lui Zeno propria teorie. După mintea lui Năsturel, nu broaștele, ci călugărașul aruncase anatema asupra cetății. Pentru că amfibienii reprezentau totemul acelei așezări, adică strămoșul și protectorul tuturor locuitorilor, alungarea lor declanșase tragedia. În loc să fie venerate de oameni, broaștele fuseseră afurisite. În absența străbunului mitic, prințul își încălcase propria pravilă, condamnându-se singur la moarte.

— Dar ce folos i-ar aduce călugărașului asemenea mârșăvie?

— Pe asta n-o știu, grăi Dezlegătorul, povestindu-i și lui Zeno despre Măriuța, Stăncuța și pactul cu broscoii năzdrăvani.

Deși omul bisericii plecase, Năsturel nutrea convingerea fermă că era mai potrivit să zăbovească o vreme în cetate decât să pornească în urmărirea călugărașului. Oricum, chiar de ar fi ținut morțiș să-l prindă cât mai iute pe călugărul cel nelegiuit, tot nu ar fi putut să-și împlinească voia, din pricina necazului lui Tito, încarcerat în închisoarea din turn.

Ceva îi spunea că aici, mai bine zis în palatul prințului, căutările sale aveau să-și afle răspunsul. Și cele legate de galbeni dar și, mai ales, cele legate de apariția Buhaiului și a semenilor lui verzi.

Îl nedumerea însă ceva. Dacă broaștele fuseseră surghiunite abia de vreo trei ceasuri,  cum se făcea că Buhaiul și tovarășii săi fuseseră scuipați de către Stăncuța în primăvară, cu mai bine de jumătate de an în urmă? Aparțineau unei alte cetăți? Reprezentau totemul unei așezări necunoscute, iar călugărașul pusese gând rău tuturor cetăților care cinsteau aceste viețuitoare fermecate? De ce oare?

Însă, înainte de a se gândi la această nepotrivire sâcâitoare, știa că avea de îndeplinit alte treburi ce nu suportau amânare.

— Suntem siliţi să născocim un plan de salvare a lui Tito, rosti Dezlegătorul, ce nu suporta nedreptatea.

— Trag nădejde că nu a fost supus la cazne, se rugă Gina.

4.

Cum își băteau ei capul pentru a găsi cea mai bună cale de scăpare a prietenului lor, la urechi le ajunse un scrâșnet îngrozitor. Se uitară cu toții spre poarta principală și o văzură pe Stăncuța intrând în cetate. Spre deosebire de Gina și Năsturel, la trecerea peste prag, fata nu vădi niciun fel de slăbiciune, ci – privind în jur și zărindu-i – veni spre ei alergând.

Aranjată, Stăncuța părea chiar ispititoare și distinsă. Părul nu-i mai stătea ciufulit, iar hainele din borangic nu-i mai erau mototolite și murdare, ba chiar străluceau de curățenie.  După bocceluța pe care o căra, se vedea că-și luase mai multe schimburi de țoale. Pe chip i se citea însă îngrijorare dar și enervare!

— Dar ungeţi, fraţilor, balamalele alea, că te strânge la ficaţi când deschizi poarta! exclamă ea.

— E unsă în fiecare dimineață, o asigură Zeno. E foarte ciudat că poarta scârţâie doar când o împingi din afară înăuntru! E drept că se deschide din ce în ce mai greu, şi probabil de aceea şi scrâșnește din ce în ce mai tare!

Se vedea că Stăncuța căută cu ochii pe cineva, dar înainte de a-i întreba unde este Tito, Dezlegătorul i-o luă înainte.

— Ce-i cu tine aici?

— M-au trimis după voi, că multă vreme a mai trecut de când ați plecat în lume fără să ne dați vreo veste, zise din nou fata, iar din gura cu buze pline nu-i mai sări nicio broască râioasă.

— Vorbești fără ca să împroști cu broscoi! se minună Năsturel.

— Ba bine că nu! Se face anul de când blestemul a încetat!

— Cum anul?! Păi noi abia ce-am plecat!

Spre mirarea lor, Stăncuța le povesti că se scurseseră două ierni, două primăveri, o vară și o toamnă, de când Dezlegătorul și Tito (fata nu știa de Gina) se duseseră să caute locul de baștină al broaștelor, așa cum făgăduiseră Buhaiului!

Îngrijorați de ce ar putea fi mai rău (pentru Tito îndeosebi), dar și înciudați că nu căpătaseră vreo înștiințare atâta amar de vreme, broaștele, care se înmulțiseră nespus, ținură sfat și hotărâră să o trimită pe Stăncuța pe urmele celor doi; mai ales că fata babei se vindecase de năpasta aruncată asupra ei de călugăraș. Stăncuța, plictisită oricum de orăcăitul plin de neliniște ce nu înceta zi și noapte, se învoi și se pregăti de cale lungă. Deși mă-sa o povățui să rămână acasă, iar frații ei o rugară să le îngăduie s-o însoțească încaltea o parte de drum, într-o bună dimineață de vară timpurie, ea o luă din loc, de una singură, pe firul apei și după câteva zile de mers izbuti să dea peste fortăreață.

 

Santinelele din turnul de pază nu-i răspunseseră nici ei la binețe ori la strigătele de atenționare, așa că fără să mai aștepte vreo invitație intrase în cetate, forțând poarta. Asta era tot.

Ascultând istorisirea fetei, Tito și Gina aproape că nu-i dădură crezare. Dacă pentru ei călătoria durase doar trei zile, cum se făcea că în Satul Crucii trecuse un an jumătate? Unde pierduseră ei atâta vreme? Cine le furase timpul?

— E lucru necurat aici! declară Gina.

Deoarece Stăncuța se uita la femeia cochetă destul de încurcată, Dezlegătorul le făcu cunoștință. După care îi destăinui negricioasei soarta cea rea a lui Tito – victimă nevinovată a călugărașului. Din motive ascunse, slujitorul bisericii îl convinsese pe prinț că broaștele erau sursa răului de pe pământ, iar conducătorul cetății le surghiunise pe vecie. Sosirea în fortăreață a fiului Buhaiului fusese tălmăcită drept o gravă încălcare a poruncii, așa că tânărul broscoi ajunsese numaidecât la răcoare, fiind tratat ca ultimul pungaș. Habar n-aveau ce osândă îl aștepta.

Fata se mâhni, dar își reveni pe dată și-i întrebă dacă erau pregătiți să sară fără preget în ajutorul lui Tito, indiferent de pericole.

Dar chiar când Dezlegătorul dădu să o asigure de hotărârea lor neclintită de a-l scoate din primejdie pe feciorul broscoiului, poarta scârțâi din nou înfiorător iar în gura intrării se ivi de data aceasta Măriuța, opintindu-se în bârnele ușii. De cum trecu pragul, fata cea blondă scoase un țipăt și se prăbuși la pământ. Ca la un semn, Dezlegătorul, Gina, Stăncuța și Zeno se repeziră să-i ofere sprijin! Zeno, ca un om de-al locului, aduse mintenaș apă, dintr-un puț din apropiere, și o stropi pe frunte.

Măriuța era schimbată. Şi chipul, şi părul, ba chiar şi trupul ei arătau altfel, de parcă fata începuse să se transforme în femeie. Mai împlinită, fiica moșului se dovedea însă la fel de atrăgătoare.

În cele din urmă, copila cea blondă își ridică pleoapele şi-i fixă mai uimită decât ei.

— Vai, de când aștept să dau ochii cu voi!

Ajutată de Năsturel și de Zeno, se ridică în picioare cu greutate, încă ameţită. Apoi, descoperind-o de Stăncuţa, o dojeni:

— Nu așa ne-a fost înțelegerea, domnișoară! Trebuia să vă înapoiați numaidecât!

— Dar abia i-am aflat, răspunse țâfnoasă Stăncuța.

— Dacă ție ți-au trebuit doi ani de zile să găsești cetatea asta, mie mi-au fost de ajuns trei zile! spuse înfiptă Măriuța, lăsându-i năuciți pe toți, care cerură explicații.

Fata moșului îi lămuri că trecuseră mai bine de trei ani de când Dezlegătorul însoțit de Tito plecaseră în misiune și aproape doi ani de când Stăncuța le pornise pe urme. Sătui să tot cate în zare, doar-doar i-or vedea întorși, broscoii tocmiseră o ceată de feciori din Satul Crucii, cerându-le ca, indiferent de riscuri și de preț, să-i găsească pe cei dispăruți spre a-i aduce acasă, vii ori morți.

Auzind de planul Buhaiului, Măriuța îl implorase s-o lase să-i însoțească pe flăcăi. Măcinat de dor pentru fiul rătăcit și slăbit de bolile bătrâneții, ce-l făceau mai binevoitor, broscoiul se lăsase înduplecat.

În fața cetății, li se întâmplase aceeași poznă. Oricât strigaseră, străjerii nu le dăduseră nicio atenție, nici măcar atunci când unul dintre băieți, folosindu-și arcul, slobozise o săgeată către cetate. Dar minunea-minunilor, când săgeata ajunsese deasupra zidurilor, ea rămăsese atârnată în aer, ca și cum o pavăză invizibilă nu-i permitea să treacă mai departe.

— Hai că asta-i prea de tot, făcu Gina.

— Sau poate că nu, comentă gânditor Zeno.

Când au văzut o asemenea bazaconie, cei de afară s-au vorbit ca Măriuța să intre în fortăreață, iar ei să o aștepte în apropierea porții, pentru a interveni doar în caz de pericol. Starostele flăcăilor credea că drăgălășenia femeiască putea izbuti acolo unde forța bărbătească ar fi dat cu siguranță greș. Magia părea să fie înapoia zidurilor.

Când isprăvi de povestit, Măriuța își roti privirea:

— Dar Tito nu mai e cu voi?

Năsturel îi depănă și fetei moșului istoria despre viclenia călugărașului și beleaua ce dăduse peste fiul Buhaiului, dar îi aduse la cunoștință și decizia lor de a-l scoate din închisoare. În acel moment, nu știau întocmai cum îl vor elibera, dar acolo unde este voință apare și putința!

 

— Sau poate că știm, interveni Zeno.

Privind spre meterezele cetății, dincolo de care cerul rămânea înfricoșător de întunecat, logofătul îi înștiință, cu glas tărăgănat, în felul său direct și precis, că se apropia sfârșitul lumii.

— Sfârșitul lumii?! țipară ceilalți.

— Se pare că da… Am efectuat o mică socoteală, spuse preocupat bătrânul, apoi le relată următoarele:

Din pricini pe care nu le înțelegea, deși avea oarece bănuieli, vremea cetății ieșise din matca sa normală. Un ceas petrecut în interiorul zidurilor însemna o perioadă mult mai lungă în afară, cu atât mai mare cu cât te plasai mai departe de fort. De pildă, doar de când Dezlegătorul și Gina adăstaseră în cetate, în Târgul Crucii se scurseseră peste trei ani. Dar buclucul era că, deși în interiorul zidurilor totul părea obișnuit, afară clipele curgeau din ce în ce mai iute, fapt dovedit chiar de apariția neașteptată a celor două fete. Deși ele ajunseseră în cetate la mică distanță una după cealaltă, scurta diferență de timp dintre cele două sosiri fusese de ajuns pentru ca în Târgul Crucii să mai treacă o bună bucată de vreme, ce măsura, potrivit spuselor Măriuței, doi ani! Așadar, durate tot mai reduse în fortăreață însemnau momente tot mai întinse de timp în afara zidurilor. Cadența diferită rupsese vremurile și aruncase cetatea la marginea veacurilor.

— În ritmul acesta, până la noapte, lumea întreagă va pieri pentru că timpul însuși va muri și el! prezise Zeno.

— Pun rămășag că tot călugărașul se face vinovat de această nemernicie. Fir-ar al dracului! sudui Gina.

— Așa s-ar explica și văzduhul care dincolo de metereze e atât de tulburat! Și oasele de la capătul punții…, murmură Năsturel.

— Pe toți ne paște aceeași soartă, căci și cetatea va cădea, când ziua se va fi terminat, în această capcană! Dar există și o parte bună…

Ceilalți își exprimară neîncrederea, dar Zeno le descrise un șiretlic ce trebuia pus în aplicare înainte ca poarta să nu mai poată fi deschisă deloc. De fapt, în clipa de față, ușa se desfăcea încă lesne dinlăuntru în afară, dar tot mai anevoie din exterior în interior. Vremea, ce fugea mai repede dincolo de poartă, îi lipea balamalele, până când i le-ar fi blocat cu totul.

Și, totuși, tocmai timpul putea să-i ajute, cu condiția ca oamenii să nu se îndepărteze prea tare de zidurile fortăreței.

Dacă treceau de șanțul de apărare al cetății, vremea îi sfâșia ca o dihanie. Așa cum îi ucisese pe oamenii și dobitoacele ale căror schelete îi speriaseră pe Gina și pe Dezlegător. Erau negustorii și țăranii ce părăsiseră cetatea în dimineața aceea. Bieții de ei, nici nu-și dăduseră seama când pieriseră. Unii se preschimbau deja în țărână. Alții părăseau cetatea fără a ști defel soarta ce-i așteaptă…

5.

Însărcinarea îi reveni Stăncuței fiindcă, în mod bizar, rezista cel mai bine trecerii de la un ritm al timpului la altul. Încurajată și susținută de tovarășii ei, deschise poarta cu oarece greutate și se strecură afară…

… Și după doar câteva momente (numărate de cei din incintă care traseră de ivărul ușii)  fu înapoi, bucuroasă și însoțită de starostele cetei de flăcăi, cam zăpăcit de saltul din afară înlăuntru. Sub fustă, Stăncuța îl ascundea pe Tito.

Doar că ei îi fuseseră necesare șapte zile pentru a-l salva pe feciorul Buhaiului.

Iată cum procedase.  Ajunsă în afara zidurilor cetății căutase ceata de feciori, dar mai dăduse doar peste unul dintre ei, nimeni altul decât starostele grupului. Dar și el, săracul, era ca văleu de mama lui, cu hainele jerpelite și trupul împuținat de foame.

În săptămânile trecute de la despărțirea de Măriuța, flăcăii dispăruseră unul câte unul. Rămași fără merinde și dornici să-și încerce norocul la vânătoare în pădurea cea deasă, trecuseră dincolo de șanțul de apărare, iar timpul îi sfârtecase. E drept că prima dată au încercat să intre în cetate, dar oricât s-au străduit să clintească poarta, aceasta a rămas blocată. Degeaba au zbierat la străjeri. Nu i-au băgat în seamă.

Tânărul se hrănise în toată această perioadă cu frunze și scoarță de copac, nădăjduind că Măriuța cea blondă se va întoarce după el, scăpându-l de chin. Văzând-o pe Stăncuța cea oacheșă, flăcăul fusese încredințat că rugile i-au fost totuși împlinite, fiindcă fata, pregătită de Zeno, căra după o sine o traistă în care pusese apă proaspătă și hrană suficientă.

După ce se săturase și mulțumise din suflet Stăncuței, feciorul, ceva mai întremat, confecționase din mai multe ramuri rupte din arborii din jur o scară pe care o rezemase de zidul din dreptul bastionului în care fusese închis Tito. Fata cea negricioasă se cățărase cu îndemânare, ajungând în dreptul deschizăturii din zid pe unde se întrezărea trupul înzăuat al unui oștean. De data asta, străjerul – ce supraveghea în același timp și ușa temniței în care zăcea Tito – nu se mai comportase ca și cum nu ar fi văzut-o. Ba chiar tresărise, speriat.

— Ce naiba cauți aici, fato? se răstise el.

Stăncuța nu-i răspunsese ci, după ce-l privise țintă, coborâse rapid treptele scării încercând să-l ademenească pe bărbat. Fără să stea prea mult pe gânduri, gardianul încălecase pervazul și se luase după fată. Dar, ajuns pe pământ, îl așteptase o surpriză neplăcută. Ivit pe tăcute de după un tufiș, starostele îl pocnise cu un retevei peste cap, iar oșteanul se prăbușise fără cunoștință. Se trezise abia după ce inamicii săi îl legaseră fedeleș de tulpina unui copac aflat la vreo zece stânjeni de șanțul de apărare.

Între timp, Stăncuța urcase din nou în bastion și-l îndemnase pe Tito să mai aibă puțintică răbdare. E drept că, având la îndemână cheia ușii celulei, cheie luată de la brâul gardianului, ar fi putut să-l elibereze de îndată pe feciorului Buhaiului. Dar fata asculta de sfatul lui Zeno ce-i explicase că o câtime de ceas petrecut în bastion se potrivea cu șapte zile consumate în preajma șanțului de apărare. Iar Tito era prea rănit de loviturile încasate de la oșteni pentru a rezista (în afara turnului) atâta vreme fără îngrijiri. El putea să-i tămăduiască pe alții, dar se putea ajuta tot mai greu pe sine. Însă mai avea de suferit doar o scurtă bucată de timp.

Nici soluția revenirii lor (a negricioasei, a lui Tito și a starostelui flăcăilor) în cetate prin bastion nu ținea, pentru că turnul era ticsit de oșteni care i-ar fi putut descoperi  și întemnița de data aceasta pe toți trei. Cât privește varianta reîntoarcerii fără întârziere, chiar prin poartă, ea fusese eliminată, fiindcă i-ar fi constrâns să-i curme viața străjerului, ce ar fi băgat de seamă complotul lor.

 

Așa că, potrivit lui Zeno, cel mai nimerit era ca flăcăul și Stăncuța să-l vegheze vreme de șapte zile pe oșteanul capturat, răstimp în care să-i ofere apă și hrană cât să supraviețuiască toată săptămâna. Mai ales că proviziile erau îndestulătoare. De asemenea, în felul acesta, zăbovind afară, ar fi putut calcula mai ușor trecerea zilelor, ce  – după cum știm, deși ei nu simțeau acest lucru – se scurgeau cu o iuțeală sporită.

După o săptămână, când se împlinise sorocul stabilit de Zeno, îl eliberaseră pe prizonier, iar acesta se înapoiase umilit în bastion. Exact cum profețise bătrânul logofăt, de îndată ce-l văzuse pe Tito prefăcându-se fără suflare (cum îl învățase Stăncuța), gardianul înfășcase broscuța și o azvârlise dincolo de ziduri pentru ca vina morții să nu cadă asupra sa. Gardianul nu avea de unde să știe că pentru feciorul Buhaiului se scurseseră doar câteva clipe de când Stăncuța îl păcălise s-o urmărească prin barbacană.

Fata cea tuciurie îl recuperase pe Tito, îl bagase sub fustă și împreună cu starostele bătuseră în poarta cetății. Oricât s-ar fi străduit să deschidă ușa, oricât de tare ar fi împins poarta, dacă prietenii lor nu i-ar fi așteptat dincolo, pentru a le da drumul, ar fi rămas pentru totdeauna de cealaltă parte a zidurilor.

6.

— Și acum ce facem? întrebă Stăncuța, după ce le evocă întreaga întâmplare.

— Acum îl vindecăm pe prinț. Și salvăm lumea, le promise Dezlegătorul, poruncindu-le  să-l urmeze cât mai grabnic.

În goana mare, câteșicinci (Năsturel, Zeno, Stăncuța, Măriuța și flăcăul) plus Tito – pitulat în continuare sub fustă! – se îndreptară spre Palat și anunțară gărzile care se pregăteau să le bareze calea cu sulițele că știau cum poate fi tămăduit cârmuitorul. Ostașii ezitară, dar cunoscându-l pe Zeno, îi lăsară să treacă. Au urcat rapid niște scări de cleștar și au ajuns în dormitorul regal, unde o droaie de sfetnici, de vraci și de slujitori se încurcau unii pe alții plimbându-se neliniștiți prin odaie.

Întins pe un divan cu baldachin și acoperit de cuverturi de mătase înspicate cu fire de aur și de argint, prințul bolea. Avea fața palidă și ochii deschiși, aproape căzuți din orbite. Capul ca și gâtul îi erau complet nemișcate dar încleștate, ca și cum o paralizie îl lovise pe neașteptate. Dacă pe chip nu i s-ar fi scurs broboane de nădușeală ai fi crezut că trecuse la cele veșnice.

 

La căpătâiul conducătorului cetății, o slugă credincioasă îi citea dintr-o carte sfântă, cu glasul înecat în lacrimi.

— Săracul, șopti Stăncuța. Și ce frumos este!

… În vreme ce oaspeții priveau cu milă la tânărul domn, Dezlegătorul scoase stiletul de la cingătoare și-l împlântă cu toată forța în dreptul inimii prințului. Acesta făcu un „aaahhh” foarte lung după care-și dădu duhul!

Fu atât de iute încât atunci când gărzile îl înhățară, pe învelitoarea de mătase se lățea deja o pată mare de sânge.

— Ce-ai făcut, nefericitule?! ţipă unul dintre sfetnici.

— Tito! strigă Dezlegătorul.

La auzul numelui său, broscuța sări de sub rochia suflecată a Stăncuței direct pe patul prințului. Se strecură sprințar printre așternuturi și, ajungând la gura uscată, întredeschisă, a tânărului domn, îi vârî o limbă lungă, rozalie, umedă, printre buze.

— Beah!, făcu un servitor.

— Prindeți broscoiul, zbieră altul.

Dar chiar atunci, spre spaima tuturor, prințul începu să tușească dând disperat din mâini și din picioare.

— S-a întors din morți! șopti sluga care-i citea din slove și leșină de emoție.

— Oh, dar nenorocit somn mi-a fost dat să îndur, gemu vodă, încercând să se ridice din pat.

— Și mult ai mai fi îndurat Măria-Ta, dacă nu eram noi, îi răspunse Dezlegătorul, încă ținut strâns de către gardieni.

Abia în acest moment, pricepând că nu era vreun vrăjmaș ci, dimpotrivă, salvatorul voievodului lor, oștenii îl lăsară în pace.

Recăpătându-și libertatea, Năsturel le dezvălui cum chibzuise pentru a-l scăpa pe prinț din primejdia de moarte în care se afla. Vinovat de toate relele abătute asupra cetății era bineînțeles călugărașul. Sosit în fortăreață în urma apelului tânărului domnitor, mișelul îl convinsese pe neștiutorul conducător să alunge broaștele sfinte ce protejaseră din cele mai vechi timpuri așezarea și neamul ales al prințului. Așa cum bine înțelesese Zeno, odată izgonite, vremea o luase razna. La fel cum cetatea se rupsese de împrejurimile ei, părând încremenită pentru musafirii din alte ținuturi, domnitorul fusese smuls, la rându-i, de lângă supușii săi și făcut prizonier de un timp care, deși pentru el curgea normal, în jurul său alerga din ce în ce mai repede. Îngrozitor de repede.

— Oh, de asta auzeam continuu un vuiet și vedeam doar un vârtej de culori. Ce buimăceală mă cuprinsese!

În timp ce vorbeau, noaptea căzu pe neașteptate peste cetate. Rapid, se petrecură câteva lucruri nebănuite. Zeno se transformă într-o broască țestoasă. Tito se preschimbă într-un june foarte chipeș cu pielea albă. O săgeată intră pe fereastră și se înfipse într-un stâlp al baldachinului.

În lumina lunii, prințul se uita galeș la Stăncuța, în vreme ce Măriuța îl sorbea din priviri pe Tito. Îmbujorat, feciorul Buhaiului răspundea ocheadelor fetei. Impresionată, Stăncuța îl fixa necontenit pe tânărul domn.

Discreți, slujitorii începură să părăsească odaia. Fură urmați de Gina și Năsturel, cărora li s-a oferit găzduire într-una dintre numeroasele camere ale castelului. Ultimul se retrase Zeno, îndreptându-se agale spre lacul din apropiere.

”Vechiul heleşteu/O broască sare-n el/Ah! Ce clipocit!”, recită el în timp ce se cufundă în apă.

7.

Dimineața, după un somn lung și odihnitor, Gina și Dezlegătorul aflară niște noutăți ce nu le-au stârnit prea multă  mirare. Prințul se logodise cu Stăncuța, iar Tito îi ceruse Măriuței să-i fie nevastă. Cum fata cea blondă acceptase fără șovăire, sărutându-l cu foc, fiul Buhaiului îi făgăduise că va rămâne om și soț credincios de-a pururi. Iubirea îi dădea această putere!

Pentru că voiau ca ambele nunți să aibă loc în Târgul Crucii, se pregătiră cu toții de călătorie. Un alai uriaș de servitori avea să-l însoțească pe prinț. Acesta umplu câteva cufere cu aur și nestemate fiindcă ținea neapărat să dea o petrecere de o strălucire nemaivăzută până atunci, întinsă de-a lungul a trei zile și trei nopți fără încetare. Nași urmau să le fie nișe cunoștințe de neam regal ce trimiseseră vorbă că îi vor aștepta în Târgul Crucii.

Înainte de plecare, Năsturel își luă bun rămas de  la Zeno, promițând că-l va mai vizita. Redevenit om și repus în drepturi, logofătul  îl încredință la rândul lui de eterna sa prietenie.

Prințul aduse din grajdurile domnești cei mai semeți armăsari și-i îndemnă la galop. Călăreții erau voioși dar le era și frică de ce putea fi mai rău. Oare câți ani trecuseră în Târgul Crucii de când Năsturel și Tito plecaseră în lumea largă să rezolve misterul broaștelor scuipate și al galbenilor furați? Mai trăiau Buhaiul și mama Stăncuței? Dar tatăl Măriuței?

După doar o zi de alergătură iată că văzură în zare casele Târgului și întâlniră primii locuitori ai așezării. Aceștia se uitau cu uluială la suita domnitorului, fiindcă nu recunoscură pe niciunul dintre cei sosiți. Abia când Stăncuța și Măriuța au întrebat de rubedeniile lor, unii săteni s-au lămurit cine erau noii veniți, deși despre aventura în care plecaseră Dezlegătorul și Tito auziseră mai multe de la cei în vârstă.

Cu toate că în Târgul Crucii se așternuseră 20 de ani și mai bine, muma Stăncuței, tatăl lui Tito și Moș Zaheu încă viețuiau, cu mare greu însă ducându-și traiul de pe o zi pe alta, din pricina dorului și a sărăciei copleșitoare.

Așa că uriașă  le-a fost bucuria când i-au reîntâlnit pe cei crezuți pierduți pentru totdeauna. În timp ce Dezlegătorul și tovarășii săi au evocat amenințările extraordinare pe care le-au întâmpinat, ceilalți vărsară o mulțime de lacrimi, când de fericire, auzind de înțelepciunea și devotamentul lui Zeno, când de deznădejde, scârbiți de bicisnicia călugărașului.

Mai târziu, după ce-și reveniră cu toții de pe urma oboselii și a emoțiilor, se puseseră pe pregătiri. Doar că nu mai erau două nunți, ci chiar trei, deoarece, în ultimii  ani – marcați amândoi de durerea pricinuită de pierderea copiilor – mama Stăncuței și tatăl Măriuței se apropiaseră sufletește tot mai mult. Mai ales că prințul anunțase că se va îngriji de toate cheltuielile nunților, se hotărâră să-și unească și ei viețile pentru a nu fi singuri cuc la bătrânețe. Oricum, anii îi încovoiaseră pe amândoi și se descurcau tot mai anevoie prin gospodărie.

Să mai povestim că frații Stăncuței abandonaseră cu ani în urmă Târgul Crucii, plecând încotro văzuseră cu ochii, fără să mai trimită vreo înștiințare despre soarta lor, dar și că soața Buhaiului, broscuța din râu, adică maica lui Tito, murise de multă vreme, după ce-l blagoslovise pe bătrânul broscoi cu o mulțime de odrasle. Din păcate, niciuna dintre ele nu se mai dovedise așa de năstrușnică precum întâiul născut.

După ce slujitorii prințului au ridicat un cort cât un palat, cele trei nunți au început într-o zi de vineri, de îndată ce au adus un popă de la biserica din sat ca să cunune cele trei perechi. Fiindcă preotul cel bătrân se simțise rău de dimineața și plecase acasă, slujba avea să fie oficiată de  preotul cel tânăr ce abia aștepta să-i inițieze pe mireni în taina sfântă a căsătoriei.

Însoțit de dascăl, care-l acompania cu glas gâjâit și cam neplăcut, tânărul preot – cu părul de aur, privirea de-un verde crisolit și vocea de menestrel – le ținu o cuvântare și le cântă câțiva psalmi ce le merseră la inimă de-i făcu pe toți oamenii din cort să plângă în hohote. Îndeosebi Măriuța se vădi deosebit de mișcată de tânărul preot ce nu se sfia să o privească direct în ochi.

Când slujba se isprăvi, nuntașii se așezară la mese și porniră petrecerea. Și ce petrecere! Vinurile de toate soiurile curgeau în valuri, iar mâncărurile fine se îngrămădeau pe mese de nu mai aveai loc să arunci un ac. Îmboldiți de lăutari, oamenii se puseseră pe dănțuit, tropăind și chiuind de parcă venise sfârșitul lumii.

De la masa din frunte, nașii și cele trei perechi de soți se uitau cu mulțumire la acea revărsare de veselie, unde participa tot satul, ba chiar și o groază de oaspeți de dincolo de  hotarele lui. Nu pridideau să strângă mâinile tuturor celor ce veneau să le prezinte omagiile și urările lor de bine.

Mai spre capătul cortului, Dezlegătorul se delecta cu un vin străveziu, ce mergea perfect cu prăjiturile din marțipan, în vreme ce Gina, vegetariană convinsă, gusta doar din salatele de fructe și legume asezonate cu mirodenii de tot felul.

Și așa se scurseră două zile și două nopți de distracție și gălăgie, răstimp în care nuntașii deveniră tot mai osteniți, fiindcă dansul laolaltă lipsa somnului începeau să-i stoarcă de vlagă. Cu burțile din ce în ce mai bombate, bărbații, femeile, copiii se prăvăleau de-a dreptul peste băncuțele de lemn, răsturnându-le, ba chiar rupându-le uneori sub greutatea lor. Dar nu voia nimeni să părăsească primul petrecerea, pentru a nu da dovadă de nevolnicie.

 

La un moment dat, în cea de a treia zi a petrecerii, abțiguit binișor, Moș Zaheu se apropie de Dezlegător și-i puse mâna veștejită pe umăr.

— Apăi, nu tăgăduiesc că ai fost straşnic, dar pe hoţul care ne-a ușurat de aurul fetiţei mele tot nu l-ai găbuit, îl înghionti Moșul dezamăgit.

— Mai bine s-o lăsăm moartă, îl sfătui Dezlegătorul. Măriuța și-a luat un soț pe potriva ei, are o familie care o iubește, e fericită și – în plus – s-au găsit destule parale și pentru  nuntă și după aia.

— Ei, s-or găsit parale, dar nu din milostenia dumitale. Dacă nu era fătuca mea, calic rămâneam…. Da’ fiecare după sufletul lui… O să ai mai mult noroc data viitoare…

Poate că, zgândărit de vorbele unchiașului, Năsturel i-ar fi dezlegat și ultimul mister, deși înțelegea prea bine că nu mai era treaba lui să facă asta, dar tocmai atunci preotul cel tânăr, băietanul cu plete de aur, se duse și se închină în fața lui Tito și a Măriuței.

— Sărut mâna tată, sărut-mâna, mamă! rosti el cu glas puternic. Am venit în fața voastră pentru a vă cere binecuvântarea de a pleca în lume pentru a răspândi dreptatea și cuvântul adevărat al Domnului!

— Oooo! făcură nuntașii din vecinătatea mesei principale, lăsându-se dintr-o dată o liniște adâncă.

În timp ce Moș Zaheu se uita cu gura căscată spre Făt-Frumos, Măriuța și Tito se ridicară mândri în picioare, coborâră lângă copilul lor și-l sărutară amândoi cu infinită drăgălășenie pe păr.

— Facă-se voia ta, dragul nostru fecior! Oriunde te vor purta pașii de voinic nu uita să-ți cinstești părinții, meleagurile natale și gândul cel bun!

În tăcerea generală, Dezlegătorul înfipse (cu precauție) un cot în stomacul moșneagului, încă înmărmurit de daravelă.

— Priceput-ai, Moș Zaheu, unde au dispărut banii? Nu i-a furat nimeni. Când Măriuța și-a dăruit dragostea feciorului Buhaiului, într-o seară de toamnă, în urmă cu 20 de ani,  urăciunea călugărașului a încetat. Nu aurul te face fericit, moșule. La urma urmei, banul e ochiul dracului!

— Dar unde mi-a stat nepotul până acum, de n-am știut nimica de el? întrebă cu bărbia tremurândă Moș Zaheu.

— La biserică, în grija preotului cel bătrân. Măriuța s-a temut că a abătut rușinea asupra numelui dumitale, așa că l-a rugat pe slujitorul Domnului s-o ajute. După cum se vede, omul cel bun s-a achitat de însărcinarea primită cu asupra de măsură. Păcat că boala l-a pălit tocmai când ar fi trebuit să se bucure de izbânda sa…

Nici nu termină bine de rostit Năsturel aceste vorbe, că dascălul, care stătea pitit după o masă încărcată de cărnuri gătite în sânge, se aruncă plin de mânie asupra lui Făt-Frumos.

— Piei și tu asemenea netrebnicului care te-a crescut! strigă el atacându-l cu un cuțit.

 

Oamenii tresăriră înspăimântați, dar Făt-Frumos îi pară lovitura, îl dezarmă și-l pocni de mai multe ori cu pumnul peste chipul slut, năucindu-l de-a binelea. Împleticindu-se, diacul se retrase spre ieșirea din cort, dar nu suficient de iute ca nuntașii să nu zărească sub veșmintele negre o coadă lungă și împletită ce se zbătea ca un bici.

 

— E satana! strigară unii.

— Ba e călugărașul! spuseră într-un glas Măriuța și Stăncuța. Nu-l lăsați să scape!

Dezlegătorul se repezi spre cel căutat atâta amar de vreme, dar călugărașul țâșni afară și,  ocolind câțiva arbori ce se înălțau spre cer, se aruncă fără să stea pe gânduri în fântâna cu cumpănă care-i răsări în față.

Năsturel se opri din cursă și oftă a pagubă. Lângă el apăru Gina, apoi și alți nuntași, viteji la spartul târgului. În gura cortului, cele trei perechi de miri îi făcură cu mâna iar el le răspunse aidoma, convins că Târgul Crucii scăpase definitiv de călugăraș. Deși nu-l capturase, Dezlegătorul avea măcar satisfacția că uneltirile dușmanului de a nimici această lume fuseseră zădărnicite.

Inspirația îi șoptea la ureche că, în viitor, împărăția îi va reveni lui Făt-Frumos, iar el o va cârmui cu înțelepciune și noroc.

— E timpul să ne retragem şi noi, nu-i aşa? întrebă Gina.

— De bună seamă, răspunse Dezlegătorul și o îmbrățișă strâns pe tovarășa lui.

Femeia se cambră, scoase un fornăit asemănător unui nechezat după care se făcu nevăzută. O pală de vânt răscoli frunzele galbene de pe jos…