gsf74 banner-650

          Când am prezentat fenomene sociale explicabile  prin opţiuni emoţionale cvasireligioase, am acceptat ideea că religia populară (implicită) derivă din sentimentul religios, acesta fiind o componentă a naturii umane. Dacă admitem că oamenii nu au o înclinare înnăscută pentru trăiri de tip religios, în cazurile analizate anterior de noi nu este vorba de opţiuni cvasireligioase, ci doar despre dependenţe psihice.

          În faţa celor două alternative, ni se pare atrăgătoare ipoteza că natura umană include nevoia de dependenţă, iar simţul religios este doar un caz particular al acesteia din urmă, ca şi iubirea, de altfel. Această idee, ce aminteşte de mânia „postumanistă” a lui Nietzsche din  Also sprach Zarathustra, pare anacronică într-o epocă dominată de idealul libertăţii, dar psihologic este argumentabilă.

          Dependenţele analizate de noi în eseurile anterioare ţin de cultura populară. De această dată, ne vom referi la o mişcare intelectuală susţinută de reprezentanţi ai mediului academic. Postumaniştii sunt convinşi că homo sapiens nu este punctul final al unei evoluţii, iar tehnologia va determina în cele din urmă apariţia postumanului, o fiinţă atât de evoluată încât numele de om nu i se va mai potrivi. Cyborgul, concept cheie al postumanismului, desemnează un om protezat, interfaţat sau modificat genetic într-o asemenea măsură încât a dobândit o nouă natură.

          Prezentări conştiincioase ale unor cărţi apărute înainte de 2006 în legătură cu această temă găsim într-o teză de doctorat, editată: Lucia Simoma Dinescu, Corpul în imaginarul virtual (2007). În această carte, cele trei ipostaze ale cyborgului, menţionate mai sus, sunt detaliat exemplificate. Contribuţia teoretică originală a autoarei este teza că adevărul se află la mijloc: n-au dreptate nici susţinătorii ideii că suportul organic al intelectului şi al conştiinţei de sine  este dispensabil, dar nici cei convinşi că omul actual poate fi doar corupt de invazia tehnologiei. Concluzia rezonabilă este că postumanismul trebuie să fie temperat şi precaut.

          Cartea acuză o ambiguitate interesantă. Deşi vorbeşte despre un proiect postuman realizat prin tehnologie, scriind astfel un eseu SF, autoarea adoptă şi tonalitatea cercetătorului interesat de oamenii reali de azi. În acest fel, cititorului i se sugerează că fecundarea naturii umane de către tehnologie a dat roade, iar postumanul este deja înfăptuit. Autoarea nu produce însă analize psihologice şi morale, indispensabile atunci  când aproximăm natura umană. Omul postuman rămâne un proiect, iar implicita lui prezentare drept o realitate nu este corectă. În plus, toate pretinsele osmoze dintre om şi tehnologie pot fi considerate cu suficiente argumente nişte simbioze rezonabile, iar în cazurile extreme se poate vorbi despre nişte dependenţe agravate, în sens pur psihiatric.

          Şi mai departe merge o altă autoare, Daniela Petroşel, în Era maşinii. Despre postumanism şi imaginarul tehnologic în literatură (2014). Deşi sunt analizate ficţiuni literare şi cinematografice strâns legate într-un fel sau altul de tehnologie, autoarea face referiri la existenţa în realitate a unor oameni deja trecuţi peste graniţa postumanului. În încheierea eseului său, autoarea se referă la „realităţile lumii contemporane” şi ne spune că „tehnolologia însăşi a devenit o parte a fiinţei”. O afirmaţie lipsită de argumente, menită să trimită lucrarea în zona speculativului, s-o transforme într-un antrenant eseu SF. Că aşa stau lucrurile, o dovedesc analizele unor cărţi de ficţiune, socotite de către autoare, în mod tacit, nişte proze realiste. Este o conformare la o orientare teoretică mai veche, ilustrată printre alţii de Fredric Jameson în Archaeologies of the Future (2005). Acesta susţine că „„[un] gen subcultural de masă ca SF-ul are norme diferite (şi mai stricte) decât cultura înaltă şi poate exprima realităţi şi aspecte care scapă literaturii înalte“. (apud Stefan Herbrechter & Ivan Callus, Ce este o lectură post umanistă?, traducere de Daniel Clinci, în Post/h/um. Jurnal de studii (post) umaniste, http://posthum.ro/ )

           Cele trei romane prezentate drept literatură a postumanismului nu conţin personaje inedite ca psihologie şi morală, diferite de oamenii realo de azi, iar relaţiile acestora cu tehnologia, în special cu informatica, sunt nişte variaţiuni pe tema combinării şocante, tradiţională în sefeuri. Astfel, în Derapaj (2006) de Ion Manolescu avem o babilonie de situaţii împrumutate din literatura senzaţională, iar referirile la posibilităţile lumii digitale de a fuziona cu realitatea organică a oamenilor sunt exprimate doar prin afirmaţiile speculative ale naratorului. Intutiţii referitoare la felul de a fi al postumanului nu există.

          O situaţie întrucâtva asemănătoare găsim într-un roman scris cu multă conştiinciozitate de critic literar devenit prozator: Florina Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit (2006). În această carte apare un robot umanizat (temă prezentă în sefeuri de peste o jumătate de secol), dar şi oameni foarte ataşaţi de actul privirii mediat prin mijloace tehnologice (o banală variantă de voyeurisme, în fond). De asemenea, se menţionează posibilitatea obţinerii unor orgasme fără stimulări tradiţionale, exclusiv prin trucuri tehnologice, bazate pe influenţarea unor zone din creier. Personajele, cu toate micile lor ciudăţenii legate de sexualitate, sunt oameni banali atinşi de nişte devieri psihice.

          A treia carte considerată de Daniela Petroşel ilustrativă pentru postumanismul românesc este romanul Vincent nemuritorul (2008), de Bogdan Suceavă. Dacă în precedentele  două cărţi menţionate de noi mai sus motivele de tip SF sunt adăugate mai multe sau mai puţin silnic, de această dată avem un sefeu „curat”. Autorul, matematician de nivel academic, îşi probează din nou abilitatea combinativă şi ilustrează una dintre tezele preferate de postumanişti/transumanişti: posibilitatea ca suportul organic al personalităţii umane să fie lăsat în urmă, iar omul să devină informaţie pură, stocată într-un calculator. Personajul moare în urma unei boli incurabile, dar creierul său este copiat în mod minuţios, iar dispărutul renaşte intact, cu sentimentele sale cu tot. Este un salto mortale admisibil într-un sefeu, dar rămas în stadiul de ipoteză atunci când ne referim la realitatea de azi. Autorul nu produce intuiţii inedite referitoare la psihologia entităţii obţinute în felul descris mai sus şi asta nu fiindcă ar fi lipsit de talent literar, ci fiindcă logica internă a textului nu permite aşa ceva. Pentru a nu-i dezamăgi pe amatorii de senzaţional, el recurge la un resursă sigură: bărbatul transformat într-o cutie metalică îl ucide prin mijloace informatice pe amantul real al soţiei sale. Cartea este agreabilă în felul ei, dar nu se înţelege de ce a fost invocată de teoreticiana postumanismului. Nu este nevoie să te transformi într-un postuman, pentru a fi gelos.

          Există numeroşi autori (şi mai ales autoare) interesaţi de deocamdatp fantomaticul postuman, de entitatea capabilă să se dispenseze de suportul său organic, dar să rămână om. În cărţile acestora, aflăm argumentări ale tezei că viul inteligent, socotit în mod tradiţional o performanţă inegalabilă, este o etapă depăşită în istoria umanităţii, iar autentica libertate va fi obţinută prin tehnologie. Criticii acestei orientări afirmă, în schimb, că depăşirea limitelor biologice este dezavantajoasă, inclusiv datorită tăierii legăturilor dintre om şi instinctul religios.

          Asemenea polemici sunt însă mai degrabă nişte jocuri intelectuale, câtă vreme postumanul este deocamdată un proiect SF, iar saltul calitativ de la statutul de om protezat la cel de postuman n-a produs încă o entitate descriptibilă. Teoreticienii postumanismului ar avea nevoie de talentul poetic al lui Nietzsche pentru a reuşi să depăşească nivelul cazuisticii şi a ne sugera cum este un postuman, dincolo de combinaţiile şi permutările înglobate în el. De la autorul poemului despre Zarathustra, preofetul Supraomului, nimeni n-a reuşit să sugereze cu atâta forţă cum ar trebui să fie o fiinţă situată mai sus de om. Într-adevăr, Nietzsche foloseşte morala creştină, negând-o sistematic, fără a avea vreo referire la tehnologie. În esenţă, el sugerează că apariţia Supraomului se va datgora unei comnvertiri de tip religios. Există o abisală depărtare între această cale spirituală şi cea recomandată de postumanişti. Cu toate acestea, filozoful este mai congingător în cartea sa din 1886 decât fanii contemporani ai cyborgului. Aceasta fiindcă supraumanul este o ficţiune. Şi în vremea lui Nietzsche, şi acum.

          Aşa stând lucrurile, postumanismul se dovedeşte o varietate de religie implicită, iar raţionamentele teoreticienilor săi, sunt doar în aparenţă strict ştiinţifice. Nu există încă suficiente temeiuri pentru a decreta transformarea protezării într-o osmoză cu rezultate calitativ noi.

          Nuanţa de religie implicită a postumanismului este dificil de stabilit, fiindcă parfenţele sunt cele ale unui proces obiectiv, detectabil exclusiv prin mijloace ştiinţifice. Cum supraumanul este la fel de real precum Supraomul lui Nietzsche, observăm că este vorba despre o zeificare, dar îndreptată narcisiac înspre subiectul gânditor, înspre omul cu posibilităţi mult mărite graţie tehnologiei. Conştient sau nu, admiratorii cyborgului îl tratează ca pe un zeu ascuns în omul ridicat deasupra naturii sale.

          Ceva asemănător se petrece în diverse orientări spirituale nutrite din doctrine de tip New Age. Un exemplu ar putea fi satanismul promovat în secolul trecut de Anton Szandor LaVey. Spre deosebire de satanismul teist, nu este vorba despre cultul diavolului, înţeles ca o inversare a valorilor creştine, ci de o relocare a energiei divine în individul uman insuşi. „Eu sunt dumnezeul meu.” Iată dogma esenţială a satanismului ateist. Considerat un arhetip literar, un simbol al naturii umane, Satan nu este venerat.

Eseu care face parte din ciclul de eseuri: „Mitologia cotidianului”. Mai multe, aici: voicubugariu.ro

           

Voicu Bugariu

Voicu Bugariu

Voicu Bugariu (n. 6 iulie 1939, comuna Vâlcele, județul Covasna) este prozator și critic literar. Și-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din Iași cu o teză despre opera lui Marin Preda. Între 1966 – 1974, a fost redactor la revista „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 – 1992, redactor la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 - 1994 a fost corespondent la București al postului de radio "Deutsche Welle" din Köln. Între 1999 - 2006 a susținut o rubrică bisăptămânală în ziarul "Monitorul Expres" din Brașov. În 2008 - 2009 a susținut o rubrică în revista lunară "Astra" din Brașov. Romane Literații se amuzau (1983) Curajul (1985) Coborâre în ape (1986) Platforma (1988) August-Decembrie (1990) Monolog sub pat (2016). Romane (sub pseudonimul Paul Antim) Dispariția unui contabil (1977) Balaban și statuia (1981) Un casanova călătorește spre iad (1992). Romane SF Sfera (1973, ediția a doua, 2013) Visul lui Stephen King (2002) Curtezana onestă și astrologul (2011, ediția a doua, 2014). Jocul zeilor (2016) Romane SF (sub pseudonimul Roberto R. Grant) Zeul apatiei (1998) Animalul de beton (1999). Povestiri Mozart și moartea (2003, online). Povestiri SF Vocile vikingilor (1970, ediția a doua, 2013) Lumea lui Als Ob (1981, ediția a doua, 2010). Critică și istorie literară Incursiuni în literatura de azi (1971) Zaharia Stancu (1974) Patria și cuvântul poetic (1981) Analogon (1981) Existențe ironice. Personajele lui Marin Preda (2006, online) Literați și sefiști. O confruntare de mentalități (2007).

More Posts - Website