De-o veșnicie zice-se că ne-ar răpi
Micuții cei parșivi, căpoși și gri.
…De ce? Ca să dilească Turma
Până și-o pierde omenirea urma.
                                                                                                                 
O, sfinte Santa-Claus, oare pe unde
Și cum ne-am mai putea ascunde?
Conduși de tine, ne-om lupta cu ei
Și-om supraviețui, că-s zei pigmei!
 

(Notă din arhiva Bibliotecii Hibride: „Motto al ultimului roman scris în limba română veche la finele secolului XXII de fantastoscribul tradiționalist Luță-B-52; valoare istorică inestimabilă, deși cea literară este aproape nulă.”)
 

Carcasa din bambus a radiotelefonului părea să crape sub efectul vibrațiilor. „Trebi-mi-ar alt soneriu; claxoful ăst di camion o hi el pi 24 voltezi, da-mi spărgește timpanurili”, gândea Luță în timp ce ridica receptorul din ebonită cu rol de cască, găsit întreg ca prin minune în ruinărie. „Ce vremuri de prăduială în voie… păcat c-au trecut”, se concentră să-și coloreze totuși amintirile în vechea limbă. Încă mai gâfâia și transpirația-i curgea pe sub tricoul din cânepă, după repriza matinală de pedalare la generator.

— Salutu-te-aș, geniloi demențos! Sunatu-te-am ș-axară, pi undi fuști? desluși printre pârâituri glasul tabagic al lui Gerulonimo-A-13, capistașul filialei locale a societății secrete S.O.L. (Salverii Omilor Liberoși) și fan declarat al prozelor lui fantastice – ori fantastic de prozaice, după alții.

— Acasă, unde să hoinăresc de nebun pe arșița conjuncției? îi răspunse după o clipă de ezitare în limba veche, pe care se hotărî – a câta oară? – să n-o mai stâlcească vreodată.

— Aham, văd c-ai dat-o iar pe retro… În fine, recunosc că-i și asta o cale de revenire la normalul de odinioară, se conformă mai vechii lor convenții de-a vorbi „arhaic” Geru, amicul lui de-o viață. N-ai auzit soneria?

— Ba da, știi doar că sună-n draci, însă n-am cablu s-o duc în piviniță. N-am mai ajuns să scormonesc prin ruinărie de când m-am luat iarăși de scris; oricum mă feresc să vorbesc de față cu Nela.

— Hehe, tot cu NebuNela-H-696 trebuie s-o arzi? Și tot romane seferotomantice îți inspiră muzele hibride?!

—  Fie și numai descrierea ultimei nopți din beci ar fi de-ajuns pentru o altă carte… A fost așa intens, că s-au materializat lângă pat trei curioși mici și gri.

— Nu-mi povesti acu’ că-mi sugi tot curentu’! Aștept ediția papirotică. Altceva voiam să te-ntreb: te-a invitat postacul la ședința reunită S.O.L.–D.A.T.?

— Să nu-mi spui că ne-am aliat cu Dervișii Armatei Tăcute!… Deduci că n-am primit încă vestea; postacul vostru ajunge rar aici, la coada vacii, de când s-a băgat poșta pneumatică. Merge însă aiurea și asta: iar s-o fi înfundat cu limacși.

— Nu-i bai, consideră-te invitat. Știi unde, mai află doar când: poimâine la ora trei.

— Mă simt onorat! De când ți-a adormit însă curiozitatea, Gerule? Dacă ți-aș spune cum s-au holbat la noi veghebonzii azi-noapte și mai ales de ce anume, ți s-ar trezi imediat…

— Las-o să mai sforăie, mă Luță; păstrează-mi o halcă de suspans la rece până ne-om vedea. Și să nu uit: zi-mi dacă te interesează un serdot – tânăr, vioi, nevirusat. Ieri l-am prins. Sau el m-a găsit pe mine mai degrabă.

— Nu mi-ar strica-n pustietatea asta. Ce vrei pe el?

— Încă nu m-am gândit, dar vorbim… Poate-mi aduci și niște semințe de tutun d-ăla fain. Hai pa acum și Santa să te legene-n ventuze!

— Și ție să-ți vegheze replicarea lină, Gerule… Pe curând!

***

Luță se trezi cu noaptea-n cap, deși semiobscuritatea vag rozalie produsă de conjuncția pe sfârșite a Selenei cu Generula cărămizie cu greu mai putea fi numită noapte. Al doilea satelit orbita Pământul de aproape un secol pe o traiectorie eliptică alungită, ale cărei caracteristici nu prea mai interesau însă pe cineva. Important era doar că, la fiecare două luni, încingea opt zile și nopți spiritele și mai ales atmosfera. Din fericire, nu se ciocnise  cu Luna deocamdată – sau din păcate pentru unii, fiindcă sectanții deznădejdii nihiliste chiar implorau o bubuială provocată de satelitul intens radiant în infraroșu, care să implice și Terra într-un biliard funebru. Noțiuni gen ecliptică, perigeu sau paralaxă fuseseră oricum demult îngropate odată cu telescoapele topite de bombele ultimului război (la modul absolut ultim), dar și cu valul de apatie ce asfixiase de-atunci insidios mințile. Luță, nu degeaba clasificat de registroșarii itineranți în casta descendenței medii-superioare B, era unul din puținii rămași capabili să-și pună întrebări măcar retorice. Și-acum suduia de fapt interogativ, dar și-n versuri – deloc surprinzător, ca unic poet din delurimea lui – privind spre norii maronii în timp ce-și îndrepta cârca îndoită sub sacii cu ananas: “Generulă somnambulă / Ne-ncingi ca o rapandulă / Treacă-meargă învârteala / Da’ cine-ți comandă prăjeala?”

Lăsă însă baltă fiorii poetici fiindcă se grăbea, nu glumă. Erau doar patruzeci de kilometri până la orașul din vale – sau la ce mai rămăsese din el –, dar iacii de tracțiune nu erau cu mult mai iuți de picior decât boii strămoșilor. Ar fi renunțat bucuros la bagajele grele, însă musai trebuia să circule cu șareta încărcată, de când orice deplasare în afara pogonăriei proprii trebuia justificată. De fapt și puținele aparate de zbor deținute legal de sutașii-A zonali fuseseră cumva interzise, chiar dacă nu pe față; deși aveau propulsie electrică, luau foc în aer fără vreun motiv aparent. Nu doar Luță era convins că știuletele nou crescut din sfera turnului municipal avea legătură cu accidentele aviatice – doar se-nroșea exact când vreo deltoaznă motoplanoare spirala în flăcări spre glia mumoșească.

Noroc că ședința se ținea la ciupercăria lui Geru, lângă piața de la periferie, sub liziera pădurii de bambuși ce cotropise câmpurile cândva cultivate; altfel ar fi fost și mai complicat să treacă de străjicerii de la bariera Perimetrului, unde trocul nu era permis. Făcuse poate mai bine că n-o trezise pe Nela, deși îl tentase ideea să-i pună la treabă cele patru mâini pricepute… la atât de multe. Dar și dormea exagerat de mult, mai abitir ca orice altă hibridă pe care i-o băgase pe gât până atunci codoșul autonom al delurimii lui. Măcar nu sforăia, ca ultima; când veniseră s-o recupereze pe gogoașa aia înfuriată după sămânțoșirea obligatorie, se simțise parcă eliberat de-o corvoadă sisifică. Tăcuse și prestase însă… doar avea atâtea de făcut încă, inclusiv în S.O.L., iar perspectiva discioplinirii decenite la tăiat bambus îl deprima mai dihai decât zece nopți legănate-n osânze gelatinoase.

Înhămă perechea docilă de iaci și le dădu bice la vale, după ce-și verifică din nou papiroxurile personale rulate în tubul (din bambus, cum altfel?) prins la centură lângă cuțit și toporișcă. Vechea armură „hard” de motocros purtată peste tunica din lână încă arăta acceptabil, deși kevlarul protecțiilor era scrijelit după atâtea pățanii. Oho, să mai fi avut măcar o canistră de benzină pentru Yamaha lui antică ce zăcea de-atâția ani în hambar, unsă lunar cu seu de oaie… Arbaleta încă permisă de ultima Lexoasă din monitorul oficial i se cam bălăngănea în spinare pe drumul cu gropi, dar nu se mai opri să-i strângă cureaua; în cel mult o oră avea să iasă la șoseaua abia peticită de autonomi. Ehei, de-ar fi reușit să le subtilizeze măcar una din sursele de energie omnivică, n-ar mai fi pedalat ca disperatul…

Odată intrat în pădurea de stejari învârstată cu pâlcuri de bambuși încercă să amâne însă orice introspecție, fiindcă trebuia să fie cu ochii-n patru. Altfel n-ar fi făcut de fapt mulți purici în izolarea unei ferme, la care tot mai mulți începuseră să renunțe de-un timp. Relocarea tot mai puținilor masculi non-hibrizi în orașe devenise evidentă și părea ireversibilă, la fel ca înmulțirea necontrolată a celor mai aiuritoare specii de sălbăticiuni. Înțelegea plaga extinderii dinspre sud a dinozaurilor bipezi scăpați din laboratoarele armatei după capitularea globală, dar nimeni nu avea răspuns la alte întrebări. Cum de molima albastră ucisese doar femeile? Sau prin ce mecanism diabolic apăruseră subit atâtea hibride gata de gestație? Ori de unde veniseră coxarii și serdoții? Nimic din toate astea nu interesa de fapt pe cineva, deși o logică elementară spunea că doar parșivii veghebonzi puteau fi tartorii oricăror schimbări ciudate. Spera însă acum ca informațiile demult așteptate din partea Dervișilor Tăcuți să-i lumineze atâtea zone umbrite din mintea mai vioaie ca a majorității C și D, dar încă leneșă după standardele lui.

„Să fie oare valabilă teoria terraformării pentru hibrizi odată cu trecerea de la idiotizare la exterminarea noastră?” se întreba relaxat la ieșirea din codru, când văzu coxarul în oglinda din dreapta. Pândea în iarba înaltă și era de fapt o coxăriță cu pui, după mameloanele spinale umflate. Asta-l liniști un pic: măcar nu trebuia să se aștepte la un atac în haită. Nu mai avea timp s-o ochească, așa că alese tactica parșivă, continuând să mâne șareta imperturbabil, cu hățurile într-o mână și toporișca în cealaltă. Saltul jivinei încordate pe toate șase picioarele părea încă îndepărtat privit în oglindă, dar Luță se răsuci exact la țanc. Era și timpul, fiindcă iacii se smuceau nervoși. Lama toporului i se înfipse dihăniei între ochi, dar tot îi mai strângea în fălcile zimțate cotiera, așa că-i răsuci vârtos și cuțitoiul în burdihan, până când sângele galben gâlgâi în valuri. „Trei sau patru pui mai puțin, chiar dacă s-or mânca între ei”, gândi cu voce tare după ce târâi în tufișuri leșul vărgat cu dungi violacee. Îl extrăsese cu greu dintre saci, trăgându-l de coada bifurcată – era mai greu decât el și începuse deja să duhnească dulceag-amărui. „Puah, măcar dac-ar fi buni de mâncat… Cum de-om fi noi apetisanți pentru ei, nici Geru nu știe; tot e bine că nu mi-au intrat zimții în carne”, mai bombăni scuipând scârbit printre dinții lipsă din față.

Autonomii îl controlară la sânge înainte să intre pe șosea – în sensul propriu al expresiei, fiindcă nu scăpă de analiza instant a unei picături recoltate din deget, ce includea mai mult ca sigur și confirmarea formulei genomice. Ori studiul evoluției sale – nimeni nu știa precis. Și evident că nici nu interesa pe cineva. Nu atât înțepătura, cât invadarea intimității îl irita la culme. Restul controlului îl lăsa rece, fiindcă se rezuma la obișnuita trecere prin scanerele mobile mutate aleatoriu-n intersecții de roboții încorsetați în plăcile lor cameleonice. Șeful de post tocmai își schimbase de fapt culoarea din verde crud în gri-asfalt, de când revenise pe drum din marginea pădurii.

— Nu v-ajunseră scanoșerili di cipoloi subcutan, stimoșabili autonomici? nu se abținu să-i întrebe Luță, fără să iasă totuși riscant din limitele adresării oficioase.

— Negativ, fermolib B-52, sună monoton, ca de obicei, vocea metalică a controlorului secund. Liberos spri Ploieșcă! Nu uităși dară, pini la orili 22.15 trebi-vei fuști napoi.

***

Din cauza căldurii încă supărătoare, piața de troc nu era prea animată și numai doi autonomi bântuiau toropiți zona. Scăpă totuși rapid de ananași, fiindcă deveniseră marfă rară. Îi schimbase pe o baterie recondiționată a mia oară, dar cu amperajul maxim permis verificat pe loc, plus alte aparente nimicuri, atât de necesare-n sălbăticia delurimii lui: cuie, șuruburi, potcoave, burghie reascuțite și-o pânză de fierăstrău bine conservată. Închise în lădoiul șaretei achizițiile, lăsă iacii să pască și se îndreptă agale spre taraba mai retrasă a ciupercăriei, unde Geru tocmai venise să negocieze cu doi orășeni triciclori un schimb mai important de marfă. Nevastă-sa se ocupa de obicei cu vânzările, însă acum îl asista doar tăcută, zâmbind cu supușenia placidă a oricărei hibride stabile. Luță B-52 îi salută, dar nu intră în vorbă cu capistașul până când nu se termină tocmeala: patru saci de pleurotus pentru tricicleta cu benă adusă la remorcă de cuplul venit din Ploieșcă. Erau probabil revânzători cu permis de Perimetru.

— Ferice de tine cu răcoarea de-aici, repetă remarca trezită de contrastul termic plăcut simțit de fiecare dată la intrarea în tunelul ciupercăriei.

— Bine că nu-s ferice-n sărăcia duhului, prietene, îi răspunse Gerulonimo abia după ce slujnicarii-D ai triciclorilor ieșiseră cu sacii-n spinare.

— Unde ți-s însă gemenii, că prea-i liniște p-aici?!

— I-au luat înainte de termen; se vede că ești sămânțoșar instabil, altfel erai la curent cu modificările din ultima Lexoasă. Când împlinesc cinci ani sunt duși acum în crescătoria de sub Turn și-abia la douăzeci îi mai putem revedea. Un fel de „clasă zero” de pe vremuri, prelungită și radicalizată… Dar hai în spate, avem destule de sporovăit. Ia zi, cum îți merge livada pe caniculă? Ți-au mai dat serdoții iama-n banane?

Intrară aplecați pe ușa culoarului ce unea tunelul cu casa la fel de răcoroasă, săpată și mai adânc sub pământ. În sufrageria hexagonală plină de cărți nu era însă nimeni. „Aham, înseamnă că-i chiar serioasă ședința, dac-o ținem în hrubă”, gândi Luță urmărind manevra de mutare a bibliotecii culisante, pe care trona un casetofon prăfuit. Înainte să intre în nișa astfel deschisă, Geru porni aparatul, din care răsună înregistrarea unei interminabile conversații de-a lor, de pe vremea când deplasările nu-i erau cronometrate. Știa capistașul ceva, de apelase la artificii ca-n filmoacele vechi…

În hrubă erau numai doi invitați și Luță îl recunoscu doar pe camaradul Remo-B-76. Dervișul stătea în picioare, îmbrăcat într-un combinezon din piele neagră și cu casca de pilot încă pe cap, flancat de-un slujnicar-C înarmat – surpriză! – cu o carabină. Încolăcit cuminte într-un colț, respira șuierând încet serdotul. Crezuse că o să-l vadă într-o cușcă, dar își aminti replica lui Geru; clar, avusese norocul să întâlnească un exemplar nevirusat și cu darul empatiei intact. O mică avere în vremurile astea de tâmpire controlată, fiindcă se zicea că poate induce vise euforice și gânduri altruiste…

— Faceți cunoștință: camaradul fantastoscrib Luță și noul comandoșar al organizației de-acum reunite S.O.L.D.A.T., dervișul prim-înaintaș Dromiche. Secundul Flaros n-a putut veni din păcate; două electrogire, fie și camuflate în deltoazne lente, ar fi bătut la ochi. Să intrăm însă acum direct în subiect, fiindcă nu-i timp de pierdut.

— Adevăr grăiești, capistaș Geru, încuviință uriașul bărbos Dromiche. Micii Gri sau veghebonzii discreți, cum le spuneți voi, au înăsprit supravegherea, dar sperăm să nu mai apuce ordonarea extincției ultime.

— Santa să-ți audă ruga, vestitule Dromiche! își pregăti ceremonios Luță întrebarea ce-l rodea de-atâta vreme. Să înțeleg c-avem totuși un aliat în Ceruri, ca să putem nădăjdui la eliberare? Adică voi, dervișii fruntași, chiar ați avut onoarea atingerii ventuzelor Lui divine? Așa se zvonește cel puțin prin delurime…

— Au avut, camarade! Trebuie să mă crezi fiindcă și pe mine m-au atins de curând ventuzele Lui santosacre și mi-au transmis gânduri uluitoare, îl năuci răspunsul lui Geru.

— Mă-nclin atunci umil și-aștept supus luminarea voastră, norocoșilor…

— Iluminarea vine dinlăuntru mai întâi, încasă atunci Luță al doilea șoc din partea serdotului. Își descolăcise volutele solzoase ale trupului lung sprijinit pe zeci de gheruțe veninoase și vorbise melodios, legănându-și ușor capul de miel. Colții curbați ca patru iatagane nu păreau să fie însă de ierbivor.

— Ți-a căzut falca, prietene? îl dezmetici Geru, continuând pe un ton mai serios: Și eu am rămas interzis astăzi, când am aflat că nu doar venerabilul Glykon aici de față, ci și alți frați serdoți au devenit instrumente ale voinței lui Santa. Numai El i-a putut înzestra și cu darul vorbirii, ca ajutor întru scăparea de blestemul regresiei veghebonde.

— Ce alte gânduri ți-au mai fost transmise prin divinele ventuze? nu se putu abține să-l întrebe și Remo, care părea la fel de puțin informat ca Luță.

— Confirmarea celor mai sumbre bănuieli din sursa supremă e neprețuită. Aflați deci că ipoteza extreminării noastre lente nu-i doar o fantasmă. Am fost păstrați în viață până acum de veghebonzi doar ca să-și ducă la bun sfârșit planul de creare prin hibridizare a unei noi rase – una care să le permită transferul definitiv în planul nostru material.

— Adică-i adevărată presupusa aberație despre hibrizii capabili să găzduiască și suflete ce vor să se reîncarneze aici din alte galaxii? Noi „containere fizice” pentru o nouă lume?

— Așa este. Să revenim însă-n concret, interveni Dromiche. Santa cheamă prin noi la luptă întreg milionul de omi liberoși organizați în rețeaua Euripiei. Hibrizii-s excluși din principiu. Partea bună – sau rea, luați-o cum vreți – e că semnalul revoltei va fi dat chiar mâine dimineață, odată cu debarcarea legiunilor Lui santarhanghelice.

— Dar eu ar trebui s-ajung diseară la fermă! replică derutat Luță.

— De ce crezi c-am aflat atât de târziu data fatidică? Doar astfel s-a putut evita trădarea. Nu mai pleci așadar nicăieri, camarade! …Perfect, trecem atunci la planul acțiunii!

— Ginta serdoților nevirusați de zimții coxari fi-va și ea de partea voastră, susură atunci la fel de hipnotic glasul șerpescului miriapod Glykon. Doar noi putem sabota de fapt sursele de energie omnivică. Și nu numai atât…

***

…Două milenii mai târziu, un prelat semiautonom își va fi început predica astfel:

„Nici măcar slovele înfocate ale Sfintei Cronici Hibride nu pot zugrăvi pe de-a-ntregul grozăvia măcelului din zilele Conjuncției Sângeroase. Din milionul de liberoși euripizi au mai rămas în viață doar una sută patruzecișipatru mii de Aleși, iar cei mai viteji dintre ei s-au dovedit omii conduși în luptă de capistașii miorici aliați cu dervișii tăcuți, inspirați telepatic de serdotul magic Glykon. Evanghelia sfântului Grizulo Minor ne mai spune că, văzând în nemărginita lui milostenie suferința fără speranță a ultimilor eroi, divinul Santa s-a pogorât din Ceruri cu săniile Lui de foc trase de dragoni cornuți ca să-i ia în Raiul răcoros, acolo unde nu-i durere, arsură ori întristare. Blândul și sfătosul Santa Claus i-a înveștmântat mai întâi pe toți în mantii roșii cu glugi îmblănite ca a lui, iar credința în mântuirea glaciară le-a împodobit și lor mintenaș mâinile cu ventuze fermecate, izvoditoare de cristale minunate și alte daruri incredibile. De toate acestea se vor bucura însă în veșnicia extazului lor doar Aleșii împreună cu santarhanghelii mereu cântători, fiindcă Ei ne-au părăsit definitiv, dar numai după ce au luptat până la ultima suflare pentru fericirea în supușenie mirabilă de care ne bucurăm cu toții astăzi.

Apocrifa blasfemiatoare a falsului prooroc gnostic Gerulonimo, care din păcate încă mai are destui adepți păcătoși, susține în schimb că salvatorul nostru Grizulo Minor și preasfinții Lui apostoli ar fi complotat de la bun început cu divinul Santa și cu ginta șerpescului adjutant Glykon întru exterminarea Aleșilor. Și presupusul lor exod forțat spre Iadul grădinii antropozoologice de la marginea galaxiei a fost un alt neadevăr vehiculat mârșav de apostatul Gerulonimo, care prin proorocirile lui mincinoase și-a dovedit din plin reaua credință și închinarea la Molohul libertinismului înveninat. Nici nu e de mirare că a murit singur și bolnav în peștera Ghenarei, sfârșind ca un câine turbat de mușcătura propriei nebunii.

Sufletul lui nu va fi însă în veci mângâiat de răcoarea Raiului care vă așteaptă pe voi, iubiți enoriași hibrizi, dacă și numai dacă veți urma cu sfințenie preceptele Micuței Cărți Gri. De nu le veți respecta o să rătăciți neîndoielnic după moarte în fierbințeala veșnică a Generulei! Până duminica viitoare, fie ca harul lui Grizulo Minor să vă protejeze mai bine decât pelerinele voastre din azbest… Amin!”

− *** −

Florin NaeFlorin Nae s-a născut pe 28 noiembrie 1956 în București, unde a urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr și ale Facultății de Medicină Generală. În ultimul deceniu a scris în diverse publicații din presa auto-moto, fiind și autorul primei serii de benzi desenate cu tematică moto. În prezent se ocupă de domeniul traducerilor. Pasionat de grafică, design și SF, debutează în „Gazeta SF” nr. 26/2013 cu povestirea Răspunzătorul, fidel motto-ului „Niciodată nu-i prea târziu pentru o nouă boacănă.”

Florin Nae

Florin Nae s-a născut pe 28 noiembrie 1956 în București, unde a urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr și ale Facultății de Medicină Generală. În ultimul deceniu a scris în diverse publicații din presa auto-moto, fiind și autorul primei serii de benzi desenate românești cu tematică specifică în fosta revistă Univers Moto. În prezent se ocupă de domeniul traducerilor. Pasionat de grafică, design și SF, debutează în „Gazeta SF” (martie 2013) cu povestirea "Răspunzătorul". Recidivează cu "Apocalipsa lentă" (aprilie 2013), apoi în “Nautilus” cu "Citius, Altius, Subterius, Fortius" (mai 2013).

More Posts