GSF76  banner-650

          Nelu se trezi cu o imensă durere de cap. Se așeză pe marginea patului, cu coatele sprijinite de genunchi și cu capul în mâini. Noaptea trecută și-o amintea ca printr-un fum gros și greu de țigară. Băuse mult, amestecat. Mai avea încă în gât amestecul acru de vomă.

          Se trânti din nou în pat. Camera se învârtea încă.  Semn clar că alcoolul încă o punea în mișcare. Apă, apă… cuvântul se repeta la nesfârșit, însă îi era prea lene sau prea rău? Nu se putea hotărî care din ele îl țineau acum țintuit în pat.

          Un gând i se înfipse în creier. Trebuia să facă ceva! Ce naiba o fi??? Sigur era important! Da, foarte important!  Important… Ce cuvânt idiot!

          Își aminti. Trebuia să sape o groapă! Azi era ultima zi. Mâine îl îngropau pe nu știu care căcănar de la oraș. Cică s-ar fi născut aici și neapărat voia să fie îngropat aici. Altădată se bucura că mai crapă câte unul, dar azi nu.

          Se ridică din pat și descoperi cu încântare că era complet echipat de muncă. Pantalonii universali, muncă – crâșmă – vizite, erau pe el și avea și un tricou negru, cam vechi și rupt. Oricum asta nu conta pentru că mai avea bluza de trening de o culoare incertă, pe deasupra.

          Ajuns în pragul casei, ochi un butoi de plastic cu apă de ploaie amplasat strategic sub o streașină. Bău întâi repede, ca să nu-i simtă gustul, apoi își scufundă tot capul în el.

          Se așeză pe prispă, ridică ochii în sus și atunci observă și soarele, care fără să vrea indica ora 12. Nasol. Târziu!

          Reintră în casă și, la repezeală, luă o bucată de pâine uscată, pe alocuri mucegăită, iar, de pe jos, culesese o sticlă cu un lichid transparent, cel mai probabil alcool.

          Ieși din nou în pragul casei încerca să repereze unde lăsase târnăcopul, lopata și evident cazmaua. Le văzu aruncate pe pământ, lângă poarta de intrare în ogradă.

          Soarele parcă era țintuit în vârful bolții cerești. Nelu se uită chiorâș spre el aținându-se cu greu să nu îl înjure. O să aibă o zi grea din cauza căldurii.

          — Bună ziua Nelu! Zise un moș slăbănog, care tocmai trecea pe lângă el afectat evident de zăpușeala generală.

          — Poate domnu’ Nelu. Zise el mai mult în gând și scuipă cu năduf. Nu prea suporta politețea forțată.

          Ajuns la intrarea în cimitir, se împinse în poarta veche care cedă sub greutatea lui. Trase după el uneltele prin poarta întredeschisă. Aici era mai bine. Răcoarea pomilor fructiferi îi dădură un pic de speranță că va duce lucrarea la bun sfârșit. Nu prea mai avea încotro. Dacă nu o face pe asta, popa va angaja pe altcineva. Parcă îl și auzea zicând: “Nelule, tu ești băiat bun, băutura te strică, săracu taică-tu, odihnească-se în pace, se învârte în mormânt.”

          Îl scotea din sărite cu prostia asta, însă nu putea să îi spună nimic. Depindea de el. Tăcea și lăsa capul în jos ca un sclav.

          Se trânti sub un cais mai mare. O pauză îi părea bine-meritată după drumul, soarele și durerea de cap care nu-l mai lăsa.

          Luă o dușcă din sticla cărată cu atâta chin după el. În sfârșit avea noroc, era alcool. Îl simțea în toate extremitățile și parcă lucrurile nu mai stăteau atât de rău.

          Se ridică cu greutate și fixă cu privirea locul unde trebuia să sape groapa. Era într-o zonă nouă a cimitirului, unde o alunecare de teren de acum câțiva ani dădu la iveală un pământ nisipos, deloc prietenos cu agricultura. După câțiva ani, în care proprietarul terenului încercă să scoată ceva recoltă de pe acesta, renunță și îl donă către comunitate pentru lărgirea cimitirului supraaglomerat.

          Într-un fel era bine, iar în altul rău. Era bine pentru că era ușor de săpat, dar era rău că nu avea umbră. Copacii plantați abia reușeau să supraviețuiască în acest sol și mai trebuia ceva ani buni ca aceștia să producă umbră.

          În cele din urmă plecă, târând în urma lui uneltele de săpat.

          Ca de obicei, începutul era mai greu, apoi, rutina puse stăpânire pe el. Săpa fără să se mai gândească măcar la ce făcea. Starea de mahmureală încă nu îl părăsise, iar o vorbă din străbuni pusese stăpânire pe minte și se învârtea ca într-o buclă. Iar acea zicală era „Cui pe cui se scoate”, făcându-l să simtă parcă plăcerea atingerii limbii de prima sorbitură de alcool, cât mai tare și neamestecat cu tot felul de rahaturi aromatice.

          Solul se schimbă, iar nisipul se transformă într-un lut roșiatic foarte dens. Se opinti și continuă fără să bage prea mult în seamă acest aspect. O chestie totuși îi atrăsese atenția la un moment dat. După o ultimă brazdă de pământ ceva să mișca. Încet, dar sesizabil. Se opri. Ce putea fi? Un șarpe, dar nu așa de adânc, o cârtiță, poate. Cu atenție, cu ajutorul cazmalei din dotare, încercă să dea la o parte pământul.

          Un bolovan mai mare se desprinse, iar dedesubt un craniu de om, acoperit de un strat diform de substanță roșiatică-vineție își mișca, în mod regulat, maxilarul.

          Nelu sări brusc din groapă, de parcă nici nu ar fi avut aproape de doi metri adâncime. Lăsă în urmă și uneltele, dar recuperă în grabă sticla cu lichid incolor, lăsată pe margine gropii, lângă grămada de pământ proaspăt scoasă.

          — Ce morții mă-sii e asta? Să întrebă cu voce tare, în timp ce alerga spre poarta cimitirului. În capul lui, cârciuma din sat era cel mai potrivit loc în care consideră că ar putea găsi pe cineva, căruia să-i împărtășească povestea, așa că porni cu toată viteza de care era în stare.  Se făcuse deja ora șapte jumătate, așa că trebuia să fie plin.

          Așa cum se gândise localul gemea de lume. Mai toți bărbații din sat, și mai tineri și mai bătrâni, se răcoreau cu o bere după ziua călduroasă care se pregătea să plece.

          Unul, aflat mai la intrare remarcă intrarea grăbită a lui Nelu și strigă așa ca să-l audă toți:

          — Ce e Nelule, s-a terminat gazul? Din birt se auziră câteva râsete, dar și acestea se opriră când remarcară fața transfigurată de panică a acestuia.

          — Ce ai pățit omule, se auzi o voce din mulțime. Toți așteptară un răspuns și nimeni nu a îndrăznit să intervină peste întrebarea preotului din sat, căci despre el era vorba.

          — Părinte, părinte trebuie să mergem repede în cimitir! Zise Nelu dintr-o suflare.

          Preotul văzând starea de agitație se ridică în picioare de la masă și se apropie de acesta.

          — Dracu’ părinte, l-am văzut pe dracu’!

          Câteva râsete, nu prea multe, se iscară în adunarea din cârciumă. Nelu era prea speriat, iar modul în care o supsese făcuse pe mulți să tresară. Pe scurt povesti ce văzuse.

          Preotul se închină, iar mulți îl imitară.

          — Hai să nu luăm în derâdere ce zice acest om. Să mergem cu toții și să vedem ce e acolo, zise preotul simțind totuși că era de datoria lui să pună capăt acestei situații, care intra cumva în sfera lui de activitate.

          Birtul se goli, chiar și crâșmarul își părăsi postul încuind ușa după el.

          Drumul până la cimitir păru lung, iar pe măsură ce se apropiau, oamenii deveniseră tot mai tăcuți. Poarta cimitirului era deschisă, iar oamenii se încolonaseră pe aleea care ducea spre locul unde Nelu le indica că e groapa. Preotul mergea înainte, iar în mâna dreaptă strângea cu putere o cruce legată de o mătanie pe care o primise de la episcop și care i se spuse că era chiar de la Ierusalim. Inimile celor prezenți băteau nebunește, iar unii dintre ei regretau că au plecat, așa, fără să se gândească mai mult.  Măcar dacă luau o bâtă, un topor ceva, să se simtă mai în siguranță.

          Iată că ajunseră și la groapă. Uneltele erau așezate frumos lângă groapă, iar Nelu văzând aceasta rămase pe loc. Preotul înaintă, iar enoriașii îl urmară cu încrederea că acesta sigur știa ce are de făcut, dacă CHIAR era ceva. Pe măsură ce mulțimea se apropia de groapă și priveau în ea, gurile se dezlegau ușurate, de parcă trecuseră pe lângă un mare pericol, iar acum trebuiau cumva să se elibereze de tensiune.

          — Băi Nelule, băi băiatule, nu mai bea! Priviri batjocoritoare îi erau aruncate chiar și de cei care erau cunoscuți ca fiind mai slabi de înger.

          Mulțimea se îndepărtă de groapă și cu mare gălăgie se îndrepta spre poarta cimitirului.

          Nelu rămăsese în urmă, cumva contrariat de ce tocmai se întâmplase. Temător, se apropie de groapă. Pe fundul gropii era un strat de pământ afânat de parcă cineva săpase locul să pună niște legume. Se uită în jur și remarcă faptul că orice dovadă a unei urme ciudate fusese distrusă de mulțimea care tocmai părăsea cimitirul. Dădu un ocol gropii, iar când se apropie să ridice uneltele văzu, pe peretele gropii, niște urme care semănau cu ghearele unui animal care căzut în groapă, încerca să evadeze. Sau poate i se părea? Poate toate aceste au fost doar în capul lui de bețiv. Jură că nu mai bea. Își puse uneltele pe umăr și se grăbi să îi prindă pe ceilalți din urmă.

   

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts