Odată, demult, într-un ținut îndepărtat, trăia o fetiță ca toate fetițele, cu părul lung și cârlionțat, de culoarea spicului de grâu, cu ochii albaștri, obrajii rumeni și cu zâmbetul mereu pe buze. Numele ei era Molly.

Molly avea o grămadă de jucării pe care le iubea foarte mult și de care nu se despărțea niciodată. Asta până într-o zi când, dintr-o dată, realizând cât de mult a crescut, a decis să le dea uitării pe toate.  Elefănței de pluș, ursuleți nebunatici,  păpuși, mașinuțe ( pentru că ei îi plăcea foarte mult să se joace și cu mașinuțele)… pe toate le-a luat și le-a pus într-un cufâr vechi, îmbâcsit de praf și uzat, găsit undeva în întunecimea podului cotropit de pânze de păianjen.― Chiar nu ne mai vrea? se întrebau acestea speriate. Oare cu ce am greșit?

― E din vina elefantului, spuse o păpușă cu părul vâlvoi și îmbrăcată într-o rochiță de catifea. Trebuie să fie vina lui… I s-a rupt coada și acum nu mai este bun de nimic.

― Bine, dar i-a rămas trompa, replică un iepuraș. Și eu am codița la fel de scurtă și nu cred că deranjează pe cineva asta…

― Nu știu, nu cred că… le răspunse elefănțelul așezându-se pe fundul prăfuit al cufărului.

Începuse să plângă încetișor…

― Nu mai plânge, nu este vina ta, încercă să-l încurajeze soldățelul de plumb.

― Da, da, se auzi vocea unui pompier. Nici eu nu cred că este vina elefănțelului. De fapt, chiar sunt sigur că motivul este cu totul altul.

― Și, mă rog, care crezi tu că ar putea fi motivul? întrebă supărată o pisicuță.

― Poate că nu îi mai place de noi, poate că s-a plictisit, replică acesta.

― Pff, crezi tu asta?

― Prieteni, se auzi vocea ursulețului Thomas, cea mai bătrână jucărie din cufăr. Prieteni, continuă el, eu cred că Molly se va întoarce în curând la noi să ne ia. Veți vedea asta, cu siguranță se va întoarce.

― Da, da… cu siguranță se va întoarce. Stăpâna noastră va veni, exclamară optimiste jucăriile.

Și anii au trecut…, unul după altul, lăsând urme adânci pe trupurile jucăriilor și, mai ales, în sufletele lor. Timpul le răpea puțin câte puțin din puteri și frumusețe, întristându-le.  Ele însă au continuat să spere așteptând ca Molly să deschidă dintr-o dată capacul greu al cufărului vechi, să le ia în brațe și să le spună cât de rău îi pare pentru felul cum s-a purtat cu ele, să-și ceară scuze iar ele să o îmbrățișeze la rândul lor cu zâmbetul pe buze și… s-o ierte.

Dar anii treceau și, iată că, într-o zi, jucăriile se hotărâră să găsească singure o cale de a ajunge la Molly, fetița cu părul bălai și ochii albaștri ca cerul.

― Vreți să încercăm ? întrebă bătrânul Thomas abia șoptit.

― Nu are rost, spuse elefănțelul. Ne-a uitat, nu vedeți că ne-a uitat… Dacă ne-ar fi vrut, ar fi venit să ne ia, darnu a venit. Asta e, continuă el resemnat. Trebuie să vă împăcați cu ideea asta,  mai spuse el și își suflă scurt trompa încercând să-și ascundă o lacrimă ce-i apăruse în colțul ochiului.

Dintr-o dată, o zarvă mare se produse printre jucării. Acestea nu puteau cădea de acord asupra a ceea ce se întâmpla. Începuseră să se certe dar se opriră brusc atunci când  li se păru că aud o oarecare mișcare afară, în pod.

― Sssst !!!  Parcă e cineva, spuse iepurașul.

― Ei ași, nu e nimic… Ai îmbătrânit tu și ți s-au pleoștit ție urechile, replică pompierul.

― Nu, nu… Chiar se aude, spuse cineva din spate.

― Oare unde o fi lada aia veche? se auzi de afară. Ah, te-am găsit. Aici erai…

Molly deschise capacul greu al cufărului și jucăriile amuțiră dintr-o dată.

― Oare cum am putut să arunc în vânt atâția și atâția bani pentru voi? se întrebă cu voce tare Molly. Este adevărat, continuă ea, când eram mică, vă iubeam, dar acum…

Jucăriile săturate până peste cap de spusele acesteia începură să iasă una câte una din cufăr, prăfuite și măcinate de vreme.

― Cum poți să ne spui așa ceva?! exclamă Thomas. Chiar nu înțeleg, noi ți-am fost alături atâția și atâția ani. Nu te-am lăsat niciodată la greu. Iar tu, acum când ne-am învechit, ne-ai abandonat pur și simplu.

Molly rămase împietrită. Nu-i venea să creadă ce auzea. Se retrase speriată câțiva pași și se împiedică de un covor ros de șoareci ce zăcea aruncat pe acolo de cine știe când. Reuși cu greu să se ridice în genunchi și se întoarse către jucării.

― Bine, dar… dar voi vorbiți?!

― Ei na, acum… Mare scofală, spuse iepurașul. De-asta ne arde nouă acum?! Mai bine găsește-ne repede un copil cu inimă mare care să ne iubească așa cum suntem, că din partea ta…

― Cine crezi că te mai ia pe tine așa rablagit cum ești? întrebă pompierul.

― Tu taci din gură. Ai face bine să-ți găsești roata aia de la mașină că în trei roți nu cred că ajungi prea departe.

― Da, da… lasă că vezi tu, răspunse pompierul și intră bombănind inapoi în cufăr pentru a căuta roata. Uite că am găsit-o, na ! Ah, nu, scuze. E una dintre urechile tale, nesuferitule. O mai vreeeeeei?

― Normaaaaal… răspunse iepurașul.

― Și ce ai de gând să faci acum cu noi? întrebă Thomas.

― Păi… nu știu. Chiar nu știu… Aici nu vă mai pot ține. Aș putea însă să vă duc la o casă de copii, la un orfelinat. Am înțeles că acolo nu au foarte multe jucării.

― Da, da… Vrem, dar ar trebui să ne mai aranjezi și pe noi pe ici, pe colo, să nu ne facem de râs.

― Da, aveți dreptate. Haideți să vă strâng pe toate și mergem jos, în curte. Voi incerca măcar să vă scap de praful ăsta.

― Offf, oftară jucăriile. Cât de mult s-a schimbat !

― Parcă nu mai e ea, ai observat? întrebă elefănțelul.

― Șșșș, taci acum. Lasă, că e bine, îi răspunse o pisicuță. Să nu o supărăm.

Molly luă toate jucăriile în brațe și le duse afară, unde începu să le curețe cu atenție. Două ore mai tărziu, după ce le puse pe toate într-o cutie curată, plecă spre un orfelinat aflat în apropiere,undecopiii se bucurară foarte tare atunci când le văzură. Acele suflete uitate primiră cu brațele deschise toate jucăriile care deveniră astfel pentru totdeauna  prietenele lor cele mai bune. Bucuria se întoarse pe chipurile acestora, așa că Molly părăsi orfelinatul cu sufletul împăcat. Deschise portiera de la mașină, se așeză pe scaun și vârî cheia în contact. Motorul dudui scurt, după care începu să toarcă uniform.

― Acum am rămas doar noi doi, prieten vechi, mai spuse Molly și părăsi incinta orfelinatului.

Lângă ea, pe scaunul din dreapta, Thomas o privea tăcut în timp ce o lacrimă de catifea îi izvorî din colțul ochiului drept pentru a șerpui apoi pe obrazul de pluș sfârșind prin a se odihni pe tapițeria albastră.

Se însera…

 

Anca Mihaela Anica

Anca Mihaela Anica

Sunt un spirit liber, îmi plac păpușile, ador mersul pe bicicletă, ador murmurul vântului în părul meu, mă enervează prostia și îi detest pe susținătorii ei. Îmi place să simt imaginația minților provocatoare în slovele mirositoare ascunse între coperțile misterioase, ador să-mi creez propriul mister, departe de vreo judecată prea aspră sau de vreun cinic rătăcit în preajma mea. Asta mă reprezintă. Sunt doar eu, Anica Anca Mihaela...

More Posts