Aceasta este povestea Genezei, a unei ere de dinainte de timp, pe când Dumnezeu nu avea decât cinci copii. Şi aceşti copii, cei cinci arhangheli, începuseră să se certe şi să-şi dispute Împărăţia Sfântă, deoarece, pentru jocurile lor, Cerul devenise neîncăpător.

Părintele, plictisit de atâta sfadă şi neînţelegere, decise că e timpul ca arhanghelii să-şi întindă aripile şi să ia fiecare în stăpânire o parte a Universului increat. Aşa că Dumnezeu îi adună pe toţi laolaltă şi plin de speranţă, deşi cu părere de rău că-i pierde, îşi luă rămas-bun de la ei. Începea marele lor zbor.

Pentru cel mai mare dintre fii săi  Dumnezeu a zis: “Să fie lumină! “. Şi a fost.  Iar primul născut s-a aruncat precum un fulger din norul divin, pentru a-şi primi moştenirea, iar respiraţia primilor zori de zi l-a învăluit. De atunci numele său e Lucifer, sau “cel care aduce lumina”.

Pentru al doilea dintre copii săi, Dumnezeu a zis: “Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape”. Dumnezeu a numit întinderea “cer” şi i-a dat-o arhanghelului al cărui nume însemna “vindecarea de la Dumnezeu”. Acesta era Rafael, starostele de mai târziu al îngerilor păzitori, cel care avea să călăuzească oamenii pe scara de aer a mântuirii divine.

Dumnezeu a zis apoi: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului, şi să se arate uscatul.” Şi aşa a fost.  Dumnezeu a numit uscatul “pământ”, iar grămada de ape a numit-o “mări”, şi cum acestea aveau să fie nedespărţite pentru eternitate, le-a dat fiilor săi gemeni – arhanghelii Mihail şi Gavril.

Pentru ultimul dintre copii, Dumnezeu a zis “Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte”. Şi pe aceştia i i-a dat lui Uriel, deoarece numele său însemna “Lumina mea e ca Dumnezeu”.

Împărţeala fiind sfârşită, cei patru arhangheli care mai rămăseseră, au plecat fiecare către noul său regat.

Însă gemenii adăstară în pridvorul Cerului, cu aripile în mii de sclipiri strânse în jurul trupurilor maiestuoase. Trebuiau de acum încolo să convieţuiască pe unul şi acelaşi Pământ finit şi pentru că între ei mereu se dăduse o luptă pentru supremaţie deşi puterile le erau egale,  au mai cerut Tatălui Ceresc câte un dar, ca să se deosebească.

Însă Domnul Dumnezeu, Tatăl tuturor celor văzute şi nevăzute, tocmai asta nu dorise atunci când îi făcuse la fel, aşa că i-a amăgit cu cuvinte meşteşugite. Lui Mihail, numit şi “Cine e ca Dumnezeu”, i-a atribuit sabia, transformându-l într-un luptător, şi totodată şi steagul alb al păcii pe care nu avea voie să-l lase niciodată din mână. Pe Gavril, botezat “Puterea lui Dumnezeu”, l-a uns cu titlul de “principe războinic”; aşadar cei doi arhangheli redeveneau egali.

Steagul lui Mihail îl împiedica să lupte vreodată împotriva fratelui său, iar lui Gavril, rangul său îi era nefolositor dacă nu avea cu cine să se înfrunte.

Împăcaţi astfel, multă vreme au domnit netulburaţi cei cinci arhangheli asupra lumii, până când s-a întâmplat ceva straniu: din pământul cel tânăr au apărut oamenii.

La început rămânând ascunşi, apoi apropiindu-se din ce în ce mai mult, copiii dumnezeirii observară secole de-a rândul cum supravieţuiesc şi evoluează acele creaturi firave, neajutorate şi sortite inevitabil morţii. Fascinaţi de veşnica schimbare prin care treceau descendenţii lui Adam şi ai Evei, arhanghelii au încetat să se mai ferească, lăsându-se văzuţi. Fiecare dintre ei, în colţul său de lume şi în independenţa timpului ce îi păcălise că există, fără să ştie despre decizia celorlalţi, alesese să facă acelaşi lucru. Deşi Cerul îi despărţise, rămâneau parte din una şi aceeaşi minte atotcuprinzătoare.

Oamenii la rândul lor s-au minunat de asemenea făpturi celeste ce arătau ca nişte bărbaţi însă aveau pielea de lumină, şi i-au rugat să rămână alături de ei, pe pământul muritorilor.

Astfel, în afară de Lucifer care devenise de la Geneză, lumina însăşi, şi a cărui prezenţă îndelungată într-un singur loc ar fi orbit plăpânzii ochi ai pământenilor, toţi ceilalţi patru prinţi îngereşti au ales câte un spaţiu pe care să-l sfinţească. Folosindu-se de puterile lor neţărmurite izvorâte din pasiunea de a vedea viaţa înflorind, arhanghelii îşi desfăcură aripile în miracol, iar şi iar. Popoarele pe care le adoptaseră se metamorfozară rând pe rând, din larve oarbe în fluturi fabuloşi.

Rafael, patronul pelerinilor hoinari ca şi vântul, a zburat către culmile lumii, acolo unde, acoperiţi de stele şi îmblânzind piatra muntelui, se aşezaseră incaşii din Peru. I-a învăţat cum să supravieţuiască în acea sălbăticie a piscurilor, i-a iniţiat în cultul de aur al Soarelui – aflat în stăpânirea fratelui său mic, Uriel – şi i-a învăţat să construiască piramide cu trepte către cer.

Mezinul, strălucitorul Uriel, a coborât în Egipt, poleindu-l cu aur, metalul ce ştia atât de bine să-i reflecte lumina şi chipul încununat de raze. Mângâiat de căldura propriului Soare, darul Nilului a înflorit tot mai mult, oamenii cu pielea de caramel ridicând la rândul lor piramide ce ţinteau vechea casă a lui Uriel.

În mijlocul imperiului lor, bijuterie strălucitoare a acelei lumi tinere, au dăltuit cu răbdare angelică  un complex monumental gigantic, care să reproducă constelaţia dragă inimii astrului solar. Unul după altul, blocuri gigantice de calcar au fost aşezate după măsurători nenumărate încât să compună o poezie de piatră cu trei strofe- trei piramide. Şi pentru că Nilul nu-şi revărsa prinosul de ape până când Soarele lui Uriel nu poposea în cer în casa Leului, au îmblânzit alături un colosal leu auriu care să stea de strajă până când timpul avea să-i macine carnea de piatră.

Dintre gemenii belicoşi, Gavril – ale cărui ape fluctuau odată cu pendularea Lunii – a înotat până la ţărmul continentului atlanţilor. Capturând spiritul oceanului în oglinda sa de jasp verde, toate bogăţiile lumii acvatice s-au revărsat asupra Atlantidei. Oraşele lor, cândva supuse toanelor valurilor, erau acum construite din mărgean şi corali, cu acoperişuri din mii de scoici, care, atunci când ploua, cântau precum valurile.

Praf de sidef poleise pielea atlanţilor până la o strălucire îngerească, făcând să pălească risipa de perle de toate culorile ce-i împodobea. Neasemuit de înalţi, cu toţii purtau plete ce cădeau în cascade în nuanţele apei, turcoaz sau smarald, împletite cu alge şi prinse cu stele de mare.

Gavril îi învăţase să înoate precum peştii, mlădiindu-şi trupurile după învolburările apei, petrecând mai multă vreme în adâncuri decât ar fi putut imagina orice om. Deşi ar fi fost navigatori neîntrecuţi, nu s-au depărtat niciodată de continent, deoarece oceanul arunca pe ţărmurile lor bogăţii pentru câteva vieţi la rând.

Înfrânându-şi pornirile războinice, arhanghelul lor i-a învăţat lecţiile păcii şi le-a revelat misterele dumnezeirii, astfel că în Atlantida se auzeau doar cântece de o frumuseţe hipnotică pornite din gâtlejurile lor de sirenă. În ochii lor albaştri se citea liniştea străfundurilor.

Pe un alt continent, însă în inima acestuia, Mihail conjura forţele naturii născute din pământul pe care îl stăpânea, pentru a-i ajuta pe romani să-şi zidească imperiul. Le-a dat acestora gustul pentru grandoare, şi le-a scrijelit în fire desăvârşirea artei constructorilor şi sculptorilor. Deschisese munţii pentru ei, crăpase pământul pentru ei, dezgolind paturile unde dormea marmura de un alb strălucitor.

Era îndeajuns să-şi imagineze, şi edificii grandioase se ridicau parcă peste noapte, cu trupul din coloane îmbrăcat în ţesătură de sute de statui. Roma era oraşul etern, tocmai pentru că se născuse în întregime din pământ sfânt, către care toate drumurile marelui imperiu ce se forma treptat, aveau să ducă. Mihail făurise o dinastie de războinici, de cuceritori, de împăraţi dar şi de arhitecţi, de oameni ai veşniciei. Sub comanda lăncii sale, avea să-i ducă mereu, în iureş războinic, spre noi orizonturi.

Singur Lucifer rătăcea de la un capăt la altul al lumii, pedepsit pentru nesăbuinţa de la începuturi, să nu-şi afle casa. Însă exista un loc, pe un colţ de pământ acoperit de ceţuri, de ploi reci şi mărunte, care tânjea după lumina sa; astfel că oamenii de acolo, pentru a-l îndupleca să vină, i-au ridicat după ani mulţi de muncă, o statuie fabuloasă. Nici ei n-aveau habar de unde ştiuseră să-l zugrăvească pe fiul răsăritului şi de unde ştiuseră că doar aşa avea el să vină, însă lucrarea se împlini şi steaua dimineţii se întrupă printre neguri.

Mânaţi de acelaşi impuls tainic, fără să aibă ştire unii de ceilalţi, toate seminţiile care fuseseră binecuvântate de arhangheli – incaşi, egipteni, atlanţi, romani – se apucară să dăltuiască fiecare câte o statuie. Punându-şi toată priceperea şi talentul la încercare, murmurând cântece de slavă şi rugăciuni de mulţumire la fiecare lovitură de daltă, făuriră din piatră de munte, aur, fildeş, sidef  şi marmură, replicile nemişcate ale celor cinci prinţi îngereşti.

Şi când fură gata, muritori de pe cinci continente, căzură în genunchi pentru a se închina lor. Dumnezeu Tatăl, care îngăduise până atunci imixtiunea fiilor săi în viaţa oamenilor, cât şi evoluţia fabuloasă a celor pe care aleseseră să-i păstorească, se supără văzând acest ultim gest nesocotit

-        Oare nu v-am spus eu sa nu aveţi alţi dumnezei in afară de mine? Să nu va închinaţi la chip cioplit?

Şi furia i se prefăcu în fior rece de moarte ce străbătu trupurile oamenilor.

Apoi, glasul său tună înfricoşător către arhangheli şi zise:

-        Destul!

Propagându-se în ecou cumplit, Cuvântul ajunse la urechile copiilor Divinităţii.

Deoarece călătorea neîntrerupt între pământ şi cer, Lucifer îl auzi primul şi înţelese mânia Tatălui, cât şi pedeapsa ce avea să vină. Se năpusti pentru a-i salva pe cei ce-l proslăveau neştiutori, şi cu o clipă înainte ca Părintele să lovească, despică solul, prăvălind statuia păcătoasă în adâncuri. Dar pentru că aceasta deja se identifica cu el în cugetul şi sufletele oamenilor, fu tras deopotrivă în străfunduri – pălălaie orbitoare – iar pământul i se închise deasupra, luându-l captiv. Atât de dureros de nefirească fu întemniţarea arhanghelului, încât zguduii carnea de ţărână a creaţiei Tatălui şi o bucată se desprinse din ea. Plutind greoi, insula întoarse spatele măreţului continent, purtându-l pe Lucifer ascuns în coaja ei.

În celelalte părţi ale lumii, urgia venea necruţătoare.

Statuia lui Rafael- întrupare întunecată crescută din munte- se preschimbă în aer, iar uraganul iscat mătură în demenţa sa civilizaţia din Peru. Ţărână răscolită, copaci smulşi din rădăcini, temple prăbuşite şi o pustietate înfiorătoare fu tot ce mai rămase din gloria stâncilor.

Scânteietoarea sculptură a lui Uriel deveni o singură pală de foc gigantic  care mistui într-o clipă roditorul sol al Egiptului. Nici n-apucară să strige de groază şi durere, că totul se şi prefăcuse în cenuşă şi nisip, acoperind Leul, piramidele şi întregul popor al aurului. Aproape secat de căldura pârjolitoare, Nilul se târî înainte ca un şarpe argintiu cu pielea arsă.

Din mijlocul Atlantidei, statuia lui Gavril, împrăştiată în miliarde de stropi, se prăvăli într-o cascadă nimicitoare, forţa torentului înghiţind cu furie un întreg continent şi prăvălindu-l pe fundul oceanului. Cu un suspin gigantic se înecară frumoşii atlanţi, iar scheletele lor albe se prefăcură in scoici şi născură perle.

Ultima dintre statuile blestemate, cea a lui Mihail, se dezintegră într-un infinit de bucăţele de pământ, sufocând clădirile eternităţii şi pe măreţii constructori. Copilul imperial al romanilor amuţi îngropat de viu.

Cu inima frântă, arhanghelii s-au căit amarnic, cerând iertare Tatălui ceresc şi, întorcându-se fiecare – mai puţin Lucifer – în locul sortit de la Facere, au jurat să nu se mai amestece vreodată în vieţile oamenilor. De atunci sunt doar observatori distanţi, tăcuţi şi fără chip, care, din dragostea pe care încă o mai poartă fiinţelor umane, intervin în momente de răscruce pe lângă Părintele a Tot ce Există, ca să nu sfârşească cu această lume.

Deşi odată cu mileniile s-au deprins cu rolul de protectori, de câte ori îi înfioară dorul de a coborî din nou, arhanghelii îşi dau seama că în lumea stranie a prezentului, ei nu mai au loc. Acei oameni pentru care şi-au frânt cândva zborul şi cărora le-au adus uneltele construirii unei lumi miraculoase,  şi-au aflat pieirea din vina lor. Aripile albe ale prinţilor născuţi fără de păcat în Ceruri s-au colorat în verde, în negru, în aur şi în sângeriu, pentru ca durerea pământurilor distruse să nu o uite în veci.

Pierind într-o clipă împreună cu tot ceea ce făuriseră, anticii au luat cu ei mărturia unui tărâm atât de minunat de diferit, încât azi, nimeni nu poate nici măcar să-l bănuiască. În cartea istoriei omenirii vor rămâne de-a pururi pagini goale, deoarece nu mai are cine să le scrie sau să le imagineze, aşa cum a fost cu adevărat. Privite din Ceruri sau de pe Pământ, rămăşiţele dispersate de trecut nu mai seamănă cu ce fuseseră odinioară.

Arhanghelii au pierdut totul.

Aceasta este povestea pe care nu o ştie nimeni.

Alexandra Niculae s-a nascut pe 8 august 1984 in Bucuresti. Este absolventa a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, sectia Relatii Internationale. Pana in prezent a publicat doar poezii in revista liceului, dar se antreneaza pentru mai multe romane de fantasy.  Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

 

 

Alexandra Niculae

Alexandra Niculae

sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii, locuieşte în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

More Posts