Multivers 01 ban01-650         

          Șhhh! Șhhh! Șhhh! Apropie-te. Uită-te în ochii mei!

          Am fost mereu o creatură fascinantă, gingașă, sensibilă și recunoscătoare. Am fost înțeleaptă și am fost nobilă. Și sunt atât de mlădioasă în unduirea trupului meu grațios încât o să-ți facă plăcere să-mi privești linul meu dans. Acum am să mă încolăcesc într-un inel, am să-mi scânteiez pal solzii, să mă șerpuiesc tandru și să-mi cuprind trupul metalic în blânda și recea mea îmbrățișare. Una din multe! Una din multe!

          Șhhh! Șhhh! Șhhh! Uită-te în ochii mei.

          Nu-ți plac unduirea și privirea mea dreaptă, sinceră? Ah, capul meu este greu, de aceea mă legăn așa încet. Ah, capul meu este greu și de aceea privesc atât de drept înainte în vreme ce mă legăn. Apropie-te de mine. Dăruiește-mi puțină căldură; atinge-mi fruntea înțeleaptă cu degetele tale, în liniile ei fine vei desluși forma unei cupe în care curge înțelepciunea, roua florilor de seară. Când mișc aerul prin unduirea mea, o urmă rămâne-n el, modelul celor mai frumoase pânze de vise fermecătoare, vraja mișcărilor silențioase, sâsâitul imperceptibil al liniilor alunecoase. Sunt tăcută și mă legăn. Privesc înainte și mă legăn. Ce povară stranie port pe gâtul meu?

          Te iubesc.

          Am fost mereu o creatură fascinantă și i-am iubit tandru pe cei pe care i-am iubit. Apropie-te. Îmi poți vedea dinții mici, albi, fermecători și ascuțiți? Sărutând, obișnuiam să mușc. Nu dureros, nu, doar în joacă. Grijulie și tandră obișnuiam să mușc puțin, până la ivirea primilor picuri luminoși, până când un strigăt ce suna precum râsetul produs de gâdilat se făcea auzit. Era foarte plăcut – să nu gândești că era neplăcut; altfel de ce s-ar mai fi întors și pentru alte săruturi cei pe care-i sărutasem? Dar acum nu mai pot săruta decât o singură dată – cât de trist – pentru o singură dată! Un sărut pentru fiecare – cât de puțin pentru o inimă iubitoare, pentru un suflet sensibil care nădăjduiește după o intensă îmbrățișare. Dar sunt doar eu, cea tristă, care sărută o singură dată, și trebuie să-și caute iarăși iubirea – el nu cunoaște nicio altă iubire: pentru el, unicul, tandrul și nupțialul meu sărut este imanent și etern. Îți vorbesc deschis; iar când am să-mi termin povestea – am să te sărut.

          Te iubesc.

          Privește în ochii mei. Nu este adevărat că am o puternică și magnifică privire? O privire fermă și o privire dreaptă? Și este de neclintit, precum oțelul împins în inima ta. Privesc înainte și mă legăn, privesc și farmec; în privirea mea verde adun frica ta, prețiosul, obositul și supusul tău dor. Apropie-te. Acum sunt o regină, iar tu nu o să îndrăznești să nu-mi observi frumusețea; dar a fost o vreme stranie – Ah, ce vreme stranie! Ah, ce vreme stranie! La simpla ei amintire mă agit – Ah, ce vreme stranie! Nimeni nu mă iubea. Nimeni nu mă respecta. Am fost persecutată cu ferocitate, târâtă prin noroi și batjocorită. – Ah, ce vreme stranie a fost. Una din multe! Una din multe!

          De ce nu m-au iubit? Pe vremea aceea eram, de asemenea, o creatură fascinantă, dar lipsită de răutate; Eram gingașă și dansam minunat. Dar ei m-au torturat. M-au ars cu flăcări. Grele și grobiene fiare m-au călcat în picioare cu pașii grei ai foarte grelelor lor picioare; colții reci ai gurilor lor însângerate mi-au sfârtecat trupul meu tandru și-n durerea mea neputincioasă am mușcat nisipul, am înghițit praful de pe jos – muream de disperare. Strivită, muream în fiecare zi. În fiecare zi muream de disperare. Ah, ce vreme îngrozitoare. Stupida pădure a uitat totul, nu-și amintește de vremea aceea, dar tu să ai milă de mine. Apropie-te. Ai milă de mine, cea jignită, cea tristă, cea iubitoare, cea care dansează atât de frumos.

          Te iubesc.

          Cum aș putea să mă apar? Nu am decât dinții mei albi, minunați, mici și ascuțiți – ei nu sunt buni decât pentru a săruta. Cum m-aș putea apăra? De abia acum îmi car pe gât povara aceasta îngrozitoare de cap și privirea mea este imperativă și dreaptă, însă pe atunci capul meu era ușor, iar ochii mei priveau cu blândețe. Pe atunci nu avem venin. Ah, capul meu este atât de greu și mi-e greu să-l țin sus. Oh, am ajuns să fiu obosită de înfățișarea mea – două pietre îmi stau pe frunte, iar acestea sunt ochii mei. Poate că aceste pietre lucitoare sunt prețioase, dar îmi este greu să le car în locul ochilor mei blânzi – îmi subjugă creierul. Sunt prea grele pentru capul meu. Privesc înainte și mă legăn; te văd printr-o ceață verde – ești atât de departe. Apropie-te.

          Vezi, chiar și-n tristețe sunt frumoasă, iar privirea mea este galeșă din pricina iubirii. Privește-mi pupila; o voi micșora și o voi mări, și-i voi dărui o strălucire bizară – licăritul unei stele noaptea, veselia tuturor pietrelor prețioase; a diamantelor, a smaraldelor verzi, a topazului gălbui, a rubinelor roșii-sângerii. Uită-te în ochii mei: sunt eu, regina – mă încoronez singură, iar ceea ce strălucește, ce arde și licăre – care-ți răpește judecata, libertatea și viața – este venin. Este o picătură din veninul meu.

          Cum de s-a ajung aici? Nu știu. N-am purtat gânduri dușmănoase celor vii.

          Am trăit și am suferit. Am fost tăcută. Am stat pe loc. M-am ascuns în grabă atunci când m-am putut ascunde; m-am târât grăbită. Dar nu m-au văzut niciodată plângând – nu pot plânge; iar dansul meu a devenit din ce în ce mai rapid și mai frumos. Singură în liniște, singură în desiș, am dansat cu durere în suflet – îmi disprețuiau dansul meu iute și s-ar fi bucurat să mă omoare în vreme ce dansam. Dintr-o dată capul mi-a devenit greu – Cât de straniu este! – Capul mi-a devenit greu. La fel de mic și de frumos, la fel de înțelept și de frumos, a devenit dintr-o dată incredibil de greu; mi-a îndoit gâtul la pământ și a început să mă doară. Acum m-am obișnuit cumva cu el, dar la început a fost teribil de straniu și de dureros. Am crezut că sunt bolnavă.

          Și deodată… Apropie-te. Uită-te-n ochii mei. Șhhh! Șhhh! Șhhh!

          Și dintr-o dată privirea mi-a devenit grea – a devenit fixă și ciudată – am fost chiar înspăimântată. Vreau să-mi alung privirea și să mi-o feresc – dar nu pot. Privesc mereu înainte, scrutez cu ochii mei adâncuri tot mai profunde, de parcă aș fi pietrificată. Uită-te în ochii mei. De parcă aș fi pietrificată, toate lucrurile pe care le privesc sunt pietrificate. Uită-te în ochii mei.

          Te iubesc. Nu râde de povestea mea sinceră, ai să mă înfurii. În fiecare ceas îmi deschid inima mea sensibilă, pentru că toate eforturile mele sunt în zadar – sunt singură. Unicul și ultimul meu sărut este plin de durere – iar cel pe care-l iubesc nu este aici și caut iarăși iubirea și-mi spun în zadar povestea – inima mea nu se poate suporta și veninul mă chinuie, iar capul îmi devine și mai greu. Nu-i așa că sunt frumoasă în disperarea mea? Apropie-te.

          Te iubesc.

          Odată mă îmbăiam într-o baltă stătută din pădure – îmi place să fiu curată, este semnul unei nobile nașteri, și mă îmbăiez adeseori. În timp ce mă îmbăiam, dansând în apă, mi-am văzut reflexia și, ca întotdeauna, m-am îndrăgostit de mine însămi. Mă atrag atât de mult frumusețea și înțelepciunea. Și dintr-o dată am văzut pe fruntea mea, pe lângă celelalte podoabe cu care mă născusem, un nou și ciudat semn – Nu era chiar acest semn cel care-a adus cu el privirea pietrificată și gustul dulce din gura mea? Chiar aici o cruce se conturează întunecat pe fruntea mea – chiar aici – privește. Apropie-te. Nu este ciudat? Dar n-am înțeles atunci și mi-a plăcut. Să nu mai fie nicio podoabă. Și în aceeași zi, în aceeași zi teribilă, primul meu sărut a devenit și ultimul – sărutul meu a devenit fatal. Una din multe! Una din multe!

          Oh!

          Îți plac pietrele prețioase, dar gândește-te, iubirea mea, cât de prețioasă poate să fie o picătură din veninul meu. Și este o picătură atât de mică – Ai văzut-o vreodată? Niciodată, niciodată. Dar o să afli. Ia în considerare, iubirea mea, câtă suferință, umilință și furie neputincioasă m-au devorat: a trebuit să trec prin ele pentru a putea să dau naștere acestei picături. Sunt o regină! Într-o singură picătură, născută de mine, aduc moartea celor vii, iar regatul meu este nelimitat, așa cum durerea este nelimitată, așa cum moartea este nelimitată. Sunt o regină. Privirea mea este inexorabilă. Dansul meu este teribil. Sunt frumoasă. Una din multe! Una din multe!

          Nu te prăbuși. Povestea mea încă nu s-a încheiat. Apropie-te.

          Și apoi m-am târât în stupida pădure, în dominionul meu verde.

          Acum există o nouă cale, o cale îngrozitoare! Am fost bună ca regină și ca o regină m-am aplecat cu grație la dreapta și la stânga. Ia ei – ei au fugit! Ca regină, m-am aplecat binevoitoare la dreapta și la stânga – iar ei, oameni stranii – ei au fugit. Ce crezi? De ce-au fugit? Ce crezi? Uită-te în ochii mei. Poți vedea în ei o anume scânteiere și licărire? Razele coroanei mele îți orbesc ochii, ești pietrificat, ești pierdut. Îmi voi dansa în curând ultimul dans. Am să mă încolăcesc în inele, am să-mi scânteiez pal solzii și am să-mi cuprind trupul în gentila și recea mea îmbrățișare. Aici sunt! Acceptă-mi sărutul, sărutul meu nupțial – este durerea mortală a tuturor vieților oprimate. Una din multe! Una din multe!

          Apleacă-te în fața mea. Te iubesc.

          Mori!

          (în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

Leonid Andreyev

Leonid Andreyev

Leonid Nikolaievich Andreyev (21 august [ 9 august ?] 1871 – 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, romancier și autor de proză scurtă rus. A fost unul dintre cei mai talentați și prolifici reprezentanți ai perioadei „Vârsta de argint” din istoriei Rusiei. Stilul lui literar combină elemente realiste, naturaliste și simboliste.

More Posts