GSF51 banner-650

          Aceasta a fost visul meu:

          Cu mâinile încrucișate ședeam lângă perna mea, când o femeie care stătea acolo, cu fața întoarsă, a spus cu voce suavă că va muri în curând. Făcându-și o pernă din hainele sale lungi, mă privi din mijlocul lor, iar conturul feței sale, având forma unui sâmbure de pepene, era tot numai grație.

          Albul de zăpadă al obrajilor ei era pătat de căldura caldă a sângelui, în vreme ce buzele sale erau de un roșu deplin. Moartea, într-adevăr, părea departe de ea. Cu toate acestea, încet, a murmurat distinct că va muri în curând. Atunci am început să-i împărtășesc și eu gândul. Așa că am spus: „Da? Urmează să mori?”, privindu-i chipul în timp ce-i vorbeam. „Știu sigur că am să mor.” Astfel spunând, și-a deschis larg ochii. Erau niște ochii strălucitori, umezi și negri de jur-împrejur, străjuiți de gene lungi. În întunericul profund al pupilelor îmi puteam vedea clar oglindită imaginea.

          Uitându-mă la strălucirea pupilelor care păreau atât de profund transparente, am început iar să mă îndoiesc că va muri. Apropiindu-mă de perna ei, am întrebat-o iar: „Nu o să mori, nu-i așa? Nu o să mori? Ești sigură?” Și atunci, somnolent ținându-și ochii ei negri larg deschiși, mi-a spus suav: „Dar am să mor. Și nu este nimic de făcut”.

          „Atunci – am întrebat-o cu atenție – îmi poți vedea fața?”

          „Să-ți văd fața? Uite, o vezi, e oglindită, nu-i așa?”

          Astfel spunând, zâmbi. M-am îndepărtat puțin. Mi-a încrucișat iar mâinile și m-am gândit că sfârșitul îi este aproape.

          După o vreme, a spus: „Când voi muri, să mă îngropi. Cu o cochilie mare de scoică sapă-mi mormântul. Și fă-mi dintr-o bucată de stea căzătoare piatră funerară. Și apoi așteaptă, te rog, lângă mormântul meu. Voi veni iar la tine.”

          Am întrebat-o când o să vină.

          „Soarele răsare, știi, apoi apune. Apoi răsare iar și iar apune, știi… În vreme ce soarele roșu se îndreaptă dinspre est spre vest, continuu… vei avea atât de multă răbdare încât să mă aștepți?”

          Tăcut, am confirmat cu o ușoară mișcare a capului. Apoi, ridicându-și doar puțin vocea: „Așteaptă-mă, te rog, o sută de ani”, a exclamat serioasă. „Preț de o sută de ani așteaptă lângă mormântul meu, te rog, iar eu voi veni negreșit.”

          I-am răspuns doar că am să aștept.

          Și atunci, reflexia mea din ochii săi clari și negri a început să se stingă. S-a scufundat ca o umbră pe suprafața neclintită a apei. Ochii i s-au închis brusc. De dincolo de genele ei, lacrimile au început să-i curgă lin pe obraji. Murise.

          M-am dus atunci în grădină și cu o cochilie de scoică am săpat o groapă. Era o cochilie mare, cu marginea netedă și ascuțită. De fiecare dată când scobeam pământul, spatele cochiliei lucea în lumina lunii. Și mirosea a pământ jilăvit. Nu peste mult timp mormântul a fost gata. Am așezat în el corpul femeii. L-am acoperit ușor cu pământ moale. De fiecare dată când puneam pământ peste ea, pe spatele cochiliei lumina lunii lucea.

          Apoi am adus o bucată dintr-o stea căzătoare și am așezat-o în locul în care o îngropasem. Fragmentul de stea era rotund. De parcă ar fi străbătut spațiul vreme îndelungată, colțurile i se tociseră și devenise netedă, m-am gândit. În timp ce o căram spre mormânt, pieptul și mâinile mi se încălziseră puțin.

          M-am așezat pe iarbă. Gândindu-mă că va trebui de acum să stau astfel și să aștept preț de o sută de ani, mi-am încrucișat mâinile și am privit piatra de mormânt. Între timp, Soarele răsărise, după cum spusese ea. Era un Soare mare și roșu și mare și roșu a apus. Totul era atât de firesc, și cu toate acestea mi se părea că Soarele răsărise doar pentru că ea spusese că avea să răsară.

          Unu! am numărat.

          Nu mult după aceea Soarele stacojiu a început să se ridice lent deasupra orizontului. Și în tăcere s-a scufundat.

          Doi! am numărat.

          De atât de multe ori Soarele a trecut deasupra capului meu încât, de la o vreme, nu am mai putut număra. Și cu toate acestea, cei o sută de ani n-au venit. În cele din urmă, privind piatra funerară acoperită de mușchi, am început să mă întreb dacă nu cumva femeia mă păcălise.

          Dar chiar atunci, de sub piatră un lujer verde a început să crească oblig spre mine. Într-o clipită a crescut și s-a oprit când a ajuns la nivelul pieptului meu. Un mugur firav, inclinându-se ușor la capătul tulpinei care-l susținea, s-a deschis suav și un liliac alb, chiar sub nasul meu, a început să miroasă atât de dulce încât parfumul său mi-a pătruns până-n oase. De deasupra capului meu o picătură de rouă a căzut, iar floarea s-a plecat ușor sub greutatea ei. Aplecându-mă în față, am sărutat petalele albe acoperite cu rouă rece. Îndepărtându-mă apoi puțin, am privit cerul distant unde Luceafărul de dimineață strălucea stingher.

          „Cei o sută de ani au trecut!”, sufletul meu a spus atunci calm și sigur. 

 în traducerea lui Alexandru Ioan Despina

Natsume Sōseki

Natsume Sōseki

Natsume Sōseki (1867 – 1916) este cel mai de seamă romancier nipon din perioada Meiji, fiind puternic influențat de naturalismul vestic, și-n special de cel britanic, țară în care a și studiat preț de doi ani. În romanele sale combină temele și subiectele tipic nipone cu stilul vestic, lejer și cursiv, fiind îndeosebi preocupat de valențele morale ale personajelor sale.

More Posts