GSF 75 banner02-650

          Trânti paharul gol pe tejghea şi îşi şterse colţurile mustăţii cu şerveţelul mototolit. Galbenul murdar de deasupra buzelor trăda fumătorul înrăit de mahorcă. Şi, totuşi, trăsăturile feţei puteau depune mărturie despre un trecut elitist, întrerupt brutal de deziluzii şi speranţe deşarte, înecate clasic în alcool ieftin.

          – Cum spuneaţi că vă numiţi, domnule profesor?

          Interlocutorul de ocazie nota cu înfrigurare semne necunoscute pe un colţ curat al şerveţelului primit odată cu cocktailul sofisticat. Căutase ceva de scris prin buzunare, dar în final se întinsese peste tejgheaua barului şi luase în stăpânire creionul bont cu care se notau comenzile din sală. Nu părea să aibă chef de discuţie. Răspunse la întrebarea ce-i fusese adresată fără a se întrerupe. Probabil şi fără să gândească, dintr-un reflex condiţionat de o educaţie aleasă.

          – Vermer. Philipe Auguste de Vermer, domnule! Cu voia dumneavoastră… nu sunt profesor.

          – Cum nu sunteţi profesor!? îi ceru socoteală vecinul de scaun.

          Întrebarea era mai mult decât o simplă dorinţă de conversaţie la băutură; avea sinceritate. Şi poate tocmai de aceea fusese rostită cu o octavă mai sus faţă de media rumorii obişnuite din local. Pentru câteva clipe, ochii din sală fixară cele două personaje solitare. Apariţia barmanului, un mulatru uriaş cu figură de toboşar pe galere, readuse imediat atmosfera relaxată în cochetul cazinou Carrefour des mondes. Zâmbetul blând de pe faţa grobiană era adresat unuia de-al casei:

          – Domnule Koleos, cred că nu oricine poartă ochelari şi ştie să scrie este profesor!

          Ca din întâmplare, paharul gol se interpuse între cel numit şi barman.

          – Şi, mă rog, ce ar putea fi după mintea ta de Zabrus tenebrioides? Tâmplar? Sau poate prezentator de lenjerie intimă? Aaa… ba nu! Am găsit! Sigur, domnul de Vermer – cred că am reţinut bine numele – este şef de echipă la salubritate!

          Burdihanul barmanului era zguduit de un râs sănătos cu tonalităţi baritonale, amplificat parcă de buzele groase şi nasul lat. Doi cercei mari, din metal roşiatic, completau o imagine plină de contradicţii. Degetele butucănoase prinseră cu o delicateţe impresionantă o sticlă de după tejghea şi lichidul incolor prinse să elibereze semnele de întrebare şi exclamare din paharul gol.

          – Cerule, tocmai mă obişnuisem cu numele Bubo bubo! Păream şi eu mai cult…

          – Mă scuzaţi, aveţi cumva altceva de scris decât acest…

          Cel numit Koleos duse mâna la buzunarul interior al sacoului turcoaz şi scoase un stilou fin. Îl aşeză în faţa tânărului cu un gest voit graţios:

          – Bubo nu le are cu scrisul… domnule profesor!

          – Sunt filozof, domnule Koleos! veni prompt şi apăsat precizarea. Specialist în logică formală la Institutul…

          Scutură speriat din cap. Părul buclat, ca un izvor de aur topit, se zbătu nervos:

          – La un institut!

          Barmanul şi mustăciosul se priviră câteva clipe serioşi. Apoi izbucniră în hohote de râs, lăsându-l pe Vermer cu gura căscată.

          – Dar eu… sper că nu credeţi că…

          Nu realiza ce anume din cele câteva cuvinte serioase pe care le adresase celor doi putea stârni atâta veselie. Primul reuşi să-şi recapete suflul, barmanul. Ştergându-şi lacrimile, prepară cu gesturi teatrale o cafea şi o aşeză în faţa domnului Vermer.

          – Din partea casei! Am văzut că nu beţi alcool.

          Şterse cu cârpa câţiva stropi iluzorii de pe tejghea.

          – Sunteţi nou printre noi… Trebuia să fi făcut prezentările.

          Arătă spre cel care încerca să-şi recapete starea serioasă cu o mică înghiţitură din licoarea transparentă:

          – Ştiţi, domnul… Koleos este unul dintre cei mai mari… entono… etno… ăăă… entomologi din lume. Specialist în… coleoctere.

          – Co-le-op-te-re, silabisi mustăciosul printre chicoteli. Ţi-am spus de o mie de ori, Bubo!

          – Aşa, mulţumesc! continuă barmanul. Au scris ziarele. A luat şi premii. Noi i-am spus aşa, pentru că niciunul nu am fost în stare să-i pronunţăm corect numele. Dacă îmi permiteţi…

          Apucă stiloul şi, pe un pătrăţel de hârtie pentru comenzi, notă chinuit: Djebzendranâth Gborlokjmenah. Apoi se adresă chiar posesorului, care urmărea amuzat broboanele de transpiraţie stoarse de aventura scrierii:

          – Corect, nu!? Ha, ha… la faza asta nu greşesc. Am câştigat câteva pariuri până acum…

          – Mda, confirmă Koleos. Adăugă dezamăgit: Bubo, cu explicaţia ta „ştiinţifică” ai stricat toată distracţia!

          Sorbi încă o înghiţitură din paharul pe jumătate gol, fixându-l pe deasupra acestuia pe Vermer. Tânărul părea să-i ignore din nou pe cei din jur, concentrându-se pe umplerea şerveţelului cu aceleaşi semne ciudate.

          – Filozof, deci!

          Cuvântul avu un efect neasteptat. Ca la o comandă subliminală, Vermer rămase cu stiloul în aer, crispat. Fără a se întoarce, murmură printre dinţi:

          – Este cumva o problemă?

          – Nu vă suport!

          Koleos lăsă paharul încet pe tejghea, fără sa-şi ia mâna de pe acesta şi fără să-şi mute privirea de la partenerul de dialog. Zâmbetul barmanului îngheţase într-un rictus hidos, iar pupilele portocalii îi erau dilatate la maximum.

          – Da! Nu va suport! accentuă Gborlokjmenah. Toţi filozofii vă credeţi Dumnezei! Sunteţi singurii care înteleg totul, cărora li se cuvine totul. Ceilalţi umili muritori ar face bine să se dea la o parte când trec domniile voastre.

          Pe măsură ce vorbea, tonul creştea. În final, adoptă o atitudine zeflemitoare:

          – Nu mai este mult până când vă vom cere voie să gândim! Desigur, după o schemă de raţionament precis stabilită în institutul unde lucrezi. Sau într-un altul…

          Dădu să coboare de pe scaunul înalt, dar se răzgândi şi se întoarse către Vermer:

          – Apropos! Crezi în Dumnezeu, domnule… filozof?

          – În care Dumnezeu, stimate domn? veni instantaneu replica.

          – Când cineva îmi răspunde cu o întrebare – mai ales cu una stupidă – înseamnă că este tâmpit sau vrea să mă aburească! se dezlănţui entomologul, dând deoparte bruma de limbaj academic care îi mai rămăsese.

          – Bine, atunci am să încerc o întrebare inteligentă. Nu vreau să ocolesc răspunsul, ci doar să înţeleg sensul întrebării dumneavoastră. Credeţi în ştiinţă?

          – Altă întrebare şi mai stupidă! Tinere, cred că ai reţinut că sunt entomo-…? Log! Adică om de ştiinţă. Cum ţi s-ar părea să-ţi spun că nu cred tocmai în ceea ce fac? Filozoful din tine poate îşi aminteşte că logosul este cuvântul ce a denumit raţiunea cosmică. Eu o caut în lumea mea. Lumea gângăniilor.

          – Frumos spus, dar îmi permit să vă reamintesc că mai spre vremurile noastre, logosul a devenit esenţa divinităţii, aceasta fiind confundată cu raţiunea cosmică. Dar să nu divagăm, pentru că mă veţi acuza iarăşi că nu vreau să vă răspund. Aşadar, credeţi în ştiinţă. Avem un tărâm pe care să ne înţelegem. Ei bine, poate sunteţi la curent că, recent, teoriile cu privire la existenţa multiversurilor a primit şi confirmarea experimentală. Iar modelul verificat acum ne arată că sunt posibile nu mai puţin de 10500 universuri. Este un număr pe care cu greu ni-l putem imagina.

          – Ce este aşa greu!? Până şi Bubo, dacă se străduieşte mai mult (zâmbi răutăcios către barmanul ce continua să aibă gura întredeschisă şi să respire zgomotos), reuşeşte să îl scrie pe bucăţelele lui de hârtie!

          – Nu, nu la scriere mă refeream. Imaginaţi-vă că aţi dori să inventariaţi aceste universuri şi le-aţi număra cu o viteză de o mie pe secundă. Dacă aţi fi început de la originea creaţiei – big-bang, cum o numesc fizicienii – până acum aţi fi numărat doar vreo 1020 universuri. Şi asta fără să mergeţi la toaletă…

          Domnul de Vermer făcu o pauză pentru a permite conştientizarea imaginii descrise. Între timp, făcu un tur de sală cu privirea. La diversele aparate şi mese, jucători din toate timpurile şi din toate universurile încercau să-şi materializeze norocul. Puţini înţelegeau însă indiferenţa Sorţii. Şi, probabil, niciunul nu îşi punea problema de ce niciun cazinou nu dă faliment…

          – Nu neapărat toate universurile posibile sunt şi reale! întrerupse entomologul clipa de reverie.

          – Perfect de acord cu dumneavoastră! Dar experimentele au arătat că există universuri reale. Aşadar, trebuie să luăm în consideraţie cel puţin o infimă părticică din acest număr. Ori asta înseamnă că… tot avem ceva de numărat. În sfârşit, cum fiecare univers real trebuie să fi fost creat de o raţiune superioară, vă întreb sincer: despre care Dumnezeu m-aţi întrebat?

          Djebzendranâth Gborlokjmenah nu era un tip care să ştie să piardă. Doar că înainte de a-şi pune problema universurilor multiple, învăţase din lumea animală că masculul învins moare ori fuge. Sau invers… Dădu pe gât ce mai rămăsese în pahar, coborî de pe scaun şi ieşi din Carrefour des mondes. După el se retrase şi martorul tăcut al duelului; Bubo îşi făcu de treabă cu un alt client care aştepta de ceva vreme să îi ia comanda.

         

          ♣

         

          – Philipe Auguste de Vermer!

          Tânărul cercetător îşi întrerupse din nou şirul ideilor notate pe şerveţel. Îi era clar de acum că, deşi îl inspira, barul cazinoului nu era un mediu care să îi permită să-şi ducă la capăt revelaţiile. Oftă resemnat şi se întoarse să afle sursa suavei voci care îi pronunţase atât de corect întregul nume. Peste rama groasă a ochelarilor îi apăru o… cerule, un vis! Păr negru, faţă albă, buze roşii, ochi albaştri. Reuşi să-şi reia controlul asupra mandibulei şi să închidă gura. Îşi scoase ochelarii de citit şi coborî cu privirea de la gât în jos. Proporţiile îi confirmau că natura respectase raportul de aur nu cu aproximaţie, ci cu exactitate… Ar fi dorit să studieze şi membrele inferioare, dar acestea erau ascunse cu totul de o rochie de modă veche, neagră, cu falduri largi şi dantelă ce măturau podeaua.

          Se ridică în picioare, politicos.

          – Îmi cer scuze, nu cred că am avut plăcerea…

          – Sunteţi norocos, domnule! Sunteţi un om foarte norocos!

          Cuvintele mitraliate avură darul să-l trezească oarecum din contemplare. Percepu realitatea şi o gustă cu ceva amăreală:

          – Oare de ce, dintr-o dată, sunt atâţia interesaţi de mine? Nu-i cunosc, nu mă cunosc…

          – Ifer!

          – Poftim!?

          – Mă cheamă Ifer, domnule. Şi cazinoul este al meu.

          Dacă ar fi avut unde, tânărul s-ar fi dat câţiva paşi înapoi să o vadă mai bine. Îşi imaginase că diva este doar una dintre animatoarele ce trăiau din procente prestabilite încasate din sumele jucate, din valoarea consumaţiei clienţilor aduşi la mesele de joc şi… din alte servicii.

          – V-am studiat câteva din ideile publicate, continuă patriciana, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de confuzia tot mai mare pe care o inducea. Sunteţi un nonconformist înnăscut. Ţineam să vă cunosc şi mă bucur că dialogul cu vechiul nostru client, domnul Djebzendranâth Gborlokjmenah, mi-a dat ocazia să aflu cine sunteţi.

          Rostise absolut perfect numele entomologului. Tonul vocii şi dicţia arătau o educaţie aleasă, în ton cu întreaga înfăţişare şi atitudine.

          – Şi, mă rog, care anume dintre articolele mele v-au atras atenţia?

          Diva zâmbi cu surprindere şi şiretenie:

          – Mă testaţi!?

          – N… nu îmi permit! rosti repede Vermer, uimit în sinea lui că intenţia îi fusese devoalată cu atâta uşurinţă.

          Reuşea în acest mod subtil – transferând o discuţie generală la cazuri concrete – să scape de mulţi impostori care îl abordau adesea doar ca să impresioneze prin utilizarea unui vocabular ce cuprindea doar câteva noţiuni ce sunau bine, dar golite de orice conţinut, ori câteva titluri de cărţi şi lucrări de referinţă de care auziseră în cine ştie ce ocazii mondene. Timpul petrecut cu astfel de discuţii searbede îl considera iremediabil pierdut.

          – M-au impresionat profund studiile dumneavoastră asupra fericirii. Aţi făcut-o în mai multe articole pe care, dacă aveţi timp, vi le pot recita cuvânt cu cuvânt.

          „Oare îmi citeşte gândurile?

          – Nu!

          – !?

          – Nu sunt de acord cu toate susţinerile dumneavoastră şi cred că pe alocuri greşiţi fundamental. Studiile pe care bazaţi par incomplete. M-a mirat mereu că aţi avut curajul să emiteţi opinii definitive. Tocmai dumneavoastră, un adept înfocat al ideii că argumentaţiile incomplete conduc mai mereu la imagini false ale universului! Sau ale… universurilor, ca să fiu în ton cu discuţia anterioară.

          Vermer semăna cu un pugilist înghesuit de adversar în colţul ringului. Încasa lovitură după lovitură, refugiindu-se în interior în încercarea de a găsi o strategie salvatoare. Încercă o mică fandare laterală:

          – Dacă mi-aţi da un exemplu, poate aş putea să înţeleg la ce vă referiţi.

          – Recent aţi enunţat principiul conservării fericirii. Scriaţi că, pe baza studiilor de până acum, se poate postula că fericirea este o constantă pentru orice element de univers, că nu se pierde şi nu se câştigă. Vă citez: „Eu nu sunt mai fericit decât un sărac ce caută prin gunoi, decât una din trilioanele de furnici de pe pajiştea din faţa casei ori decât un electron care se învârte cu sârg în jurul unui nucleu. Fiecare avem parte de fericire şi necazuri într-o măsură ce se compensează până la asigurarea unei constante. Câtă bucurie este în sufletul cerşetorului când primeşte o bacnotă mare de la un sărac milos! Nici nu se poate compara cu intensitatea bucuriei resimţită de copilul unui miliardar care primeşte de ziua lui ultimul tip de limuzină sport, cu care îşi va umili prietenii a doua zi. Semnalele electrice studiate ne arată că intensitatea bucuriei furnicii care reuşeşte să aducă în furnicar un membru rănit sau un grăunte pentru provizii este proprţional mai mare decât cea a unui politician care reuşeşte să găsească un mijloc ingenios de a primi o mită consistentă fără să fie prins. În sfârşit, frecvenţa şi intensitatea radiaţiei emise de un electron care, pentru a asigura stabilitatea atomului, se sacrifică şi trece de pe orbite superioare pe orbita fundamentală, dovedeşte că mica sa contribuţie la reglarea funcţionării universului este un mare prilej de fericire. Şi exemplele pot continua…

          Ei, ce spuneţi?

          – Mă impresionaţi sincer cu atenţia pentru studiile mele! Sper să nu vă dezamăgesc afirmând că îmi menţin toate aceste afirmaţii. Şi nu o fac gratuit. În spatele lor sunt generaţii de cercetători, iar în ceea ce mă priveşte este aproape un deceniu de muncă şi determinări experimentale de o mare acurateţe şi relevanţă. Am respectat criterii de corelaţie şi semnificaţie, depăşite cu mult de toate rezultatele obţinute.

          – Dar sunteţi sigur că experimentele dumneavoastră acoperă toate situaţiile posibile? V-aţi asigurat caracterul complet al ipotezei, astfel încât să nu existe nici cea mai mică posibilitate a unei concluzii false?

          – Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. Dar mă declar deschis oricărei judecăţi a modelului meu. Oferiţi-mi un contraexemplu şi mă voi pleca în faţa evidenţei.

          Ifer dădu să spună ceva, însă renunţă. Privi gânditoare spre sala de jocuri, apoi se întoarse şi, cu aspectul cuiva care a pus la punct un plan pentru victorie, zâmbi cu şiretenie:

          – Pentru că suntem într-un cazinou, vă conjur să-mi răspundeţi la o întrebare. Ce legătură vedeţi între noroc şi fericire?

          – Hmm… dificilă întrebare! Este greu să definim norocul. Fericirea… da, este ceva interior. O putem defini ca diferenţa între împliniri şi neîmpliniri, între bucurii şi necazuri şi, aşa cum am spus, este o constantă universală pentru oricine şi orice. Studiem acum modul în care o putem etalona şi măsura pe baza semnalelor emise de fiinţă sau obiect, stabilind şi unitatea de măsură adecvată. Am numit-o deja rha. Este strigătul unui copil orb când a deschis ochii după reuşita primului implant ocular. Dar norocul… vedeţi dumneavoastră, norocul ţine de ilogic, de întâmplare. De ceva exterior nouă. Nu avem nicio posibilitate de control sau influenţare. Este ca şi cum am vorbi despre vreme, aflându-ne într-o cutie complet izolată de exterior: credem orice ni se spune. Dacă este să vorbim despre o legătură cu fericirea… nu ştiu… nu m-am gândit. După părerea mea, norocul este o… o iluzie ce ne este vândută şi pe care o plătim tocmai cu fericire.

          Diva se apropie şi se prinse cu delicateţe de braţul tânărului. Palmele şi antebraţele îi erau acoperite de o pereche de mănuşi cu o broderie foarte fină. O mulţime de linii divers colorate se intersectau în anumite puncte, pentru ca apoi să izbucnească din altele, să se curbeze, să se întoarcă, să ezite…

          – Philipe Auguste de Vermer, ce spuneţi de un mic experiment?

          – Unde!?

          – Chiar aici! Şi chiar cu dumneavoastră! Veţi fi şi obiect al experimentului şi observator. Ce vă puteţi dori mai mult!? Să stabilim împreună, acum şi aici, dacă principiul dumneavoastră se verifică. Şi, pentru că suntem într-un cazinou, să aflăm şi dacă există o legătură între fericire şi noroc.

          Propunerea friza absurdul. Încălca orice raţiune. Dar frumuseţea ireală a femeii, inflexiunile vocii şi o vibraţie care îi stăbătu corpul când aceasta îi atinse braţul, îl aruncară în mrejele unei mici nebunii. O dulce hipnoză se strângea ca o pânză de păianjen în jurul victimei.

          – Glumiţi, desigur! Dar… la urma urmei, de ce nu!?

          Pentru prima dată de când intrase în local se relaxă şi zâmbi. Ba chiar începu să râdă când porniră în slalom printre miile de sloturi, rulete, mese de cărţi ori dispozitive de videopoker. Şerveţelul cu înscrisuri şi stiloul rămăseseră pe tejghea. Dacă ar fi avut curiozitatea să se întoarcă, l-ar fi observat pe Bubo când le strângea şi le arunca în coşul de gunoi, ştergând blatul şi verificând luciul impecabil al acestuia.

         

          ♣

         

          Treceau printr-o a doua sală în care părea că este în plină desfăşurare un bal mascat. Personaje bizare treceau în grabă de la un aparat la altul, de la o masă la alta. Mizau cu frenezie la jocuri complet necunoscute. Nu se zărea niciun jeton, dar agitaţia era foarte mare. Remarcă intrigat că, într-o parte a sălii, pe aparate şi jucători era brumă, iar în alta părea că jucătorii sunt toropiţi de o arşiţă toridă. Prin faţa sa trecu o şopârlă imensă, în culori metalizate. Ifer o salută cu însufleţire, ca pe un client vechi. Costumaţia era remarcabilă. Până şi ochii păreau reali, cu excepţia privirii raţionale, în care simţi o anumită expresie… de milă!?

          Ar fi vrut să stea mai mult sau măcar să meargă mai încet, dar gazda îl zorea discret spre o altă sală ce se zărea printr-o deschidere lenticulară apărută într-unul dintre pereţi. Nu şi-ar fi imaginat că în spatele uşilor lui Carrefour des mondes va găsi asemenea spaţii imense.

          Trecerea prin lentila ce separa cele două săli îi produse o scurtă ameţeală, dar o mască imediat, simţind braţul partenerei pregătit să îl susţină. Cea de a treia sală, superb decorată şi aranjată, era absolut imensă. Nu reuşea nici măcar să zărească vreun capăt al acesteia în afară de cel prin care intrase.

          – La ce joc doriţi să mizaţi, domnule? îl întâmpină un crupier impecabil.

          Întrebarea îl pusese într-o încurcătură teribilă. Realiză abia acum că în toată viaţa lui nu jucase vreun joc de noroc. Încercă să o dea pe glumă:

          – Aveţi un joc care nu poate fi măsluit?

          Simţi o scurtă crispare în degetele care continuau să i se odihnească pe antebraţ. Completă repede, evitând să fie greşit înţeles:

          – Ideea de a fi păcălit este insuportabilă. Mi se pare umilitor.

          – Cazinoul nostru asigură satisfacerea tuturor dorinţelor clienţilor săi, răspunse crupierul, după un schimb de priviri cu patriciana.

          – Minunat! Continuă gluma, simţindu-se ca într-o piesă de teatru al absurdului: vreau să mă distrez, dacă tot am bătut atâta cale!

          Crupierul părea încurcat:

          – Da, într-adevăr domnule… dacă luaţi în calcul unde…

          – Destul cu pălăvrăgeala!

          Tresări. Nu atât tonul poruncitor al divei, obişnuită probabil să comande, cât stridenţa şi ochii scăpărători de furie ai acesteia îl lăsară fără glas. Nu sesiza motivul bruştei ieşiri, ce contrasta cu atitudinea superioară şi echilibrată. Crupierul se făcuse dintr-o dată mic. Cu un gest elegant, puţin crispat, îi invită să îl urmeze. Ajunseră cu toţii într-un mic separeu în care, deasupra unui mese de joc, plutea o mică structură care cu greu ar fi putut fi descrisă. Nu avea formă şi nici o margine definibile. Un fel de amoebă neagră, înconjurată de o irizaţie portocalie ce dispărea progresiv la câţiva centimetri. Părea un ochi nicicând închis.

          – Ruleta absolută, anunţă crupierul.

          – În ce constă jocul? se interesă tânărul cercetător. Ce ar trebui să fac?

          Se retrase puţin în spate şi îi privi pe ceilalţi doi, care îl aşteptau încordaţi să ia o decizie. Aproape izbucni în râs:

          – Este doar un joc, nu!? Ce pot să pierd? Poate o mică sumă pe care o am prin buzunare şi pe care, pentru distracţie şi pentru un experiment despre care încă nu ştiu nimic, sunt de acord să o pun la bătaie. Şi chiar să o pierd!

          Crupierul căută spre Ifer, implorând ajutor. Se vedea că nu îndrăzneşte să deschidă gura. Diva îşi aranjă o şuviţă de păr rebelă. Gestul de cochetărie nu reuşea să o mascheze o anumită forţare. Armonia perfectă devenise o… aproximare.

          – Aşa cum aţi cerut, domnule de Vermer: un joc de noroc absolut. În micuţa gaură neagră din faţă…

          – În ce!?

          – Aţi auzit bine! În faţă aveţi o micuţă gaură neagră, izolată printr-un câmp antigravitaţional. Continui: în aceasta se introduc 37 de protoni identificaţi prin numere de la 0 la 36. Odată ce trec în interiorul orizontului găurii, nimic nu îi mai poate influenţa. Probabil cunoaşteţi acest fapt. Este asigurată astfel absoluta independenţă a evoluţiei entităţilor după acel moment. O extragere înseamnă numărul protonului care se dezintegrează primul. Construcţia acestui tip de ruletă permite toate pariurile, cu excepţia celor de culoare. Cotele sunt cele obişnuite.

          – O altă aberaţie! sări tânărul ca ars.

          – La ce vă referiţi? ripostă diva.

          – Protonii nu se dezintegrează!

          – Vă înşelaţi. Sau probabil cunoştiinţele ştiinţifice nu vă sunt suficiente în…

          – Mă credeţi vreun idiot!? Da, s-a calculat şansa de dezintegrare a unui proton: 1 la 1025, după unele teorii mai vechi, şi până la 1 la 1033, după unele mai recente. Pentru atât de puţini protoni, asta înseamnă că putem aştepta miliarde de ani până se dezintegrează vreunul!

          – În principiu… aveţi dreptate! Cu o excepţie: aici timpul nu contează.

          De Vermer o fixă câteva clipe cu privirea. Apoi brusc, totul păru că se limpezeşte:

          – Doamnă, glumiţi! Sau probabil vă distraţi pe seama mea… Luasem totul în serios. Asta este! Omul de ştiinţă din mine… Am uitat că suntem, totuşi, într-un univers al distracţiei. Deci… să ne simţim bine! Să ne bucurăm de micile trucuri. Am o întrebare: care este miza? Poate că nu am la mine nici măcar suma de deschidere. Sau, poate… mă retrag!

          – Miza!? Ei, bine, în acest cazinou nu aveţi nevoie de bani. Miza este… fericirea! Iar retragerea… mă tem că nu este o opţiune pentru dumneavoastră. Experimentul nostru a început şi nu mai poate fi oprit!

          Ifer era foarte serioasă, ceea ce făcu ca zâmbetul tânărului să se strâmbe. Senzaţia că trăia o comedie absurdă revenise cu putere:

          – Poate că este de ajuns! Vă apropiaţi de limita de la care mă faceţi să mă simt penibil.

          – Nu îmi permit aşa ceva cu un client atât de… bogat!

          – Nu înţeleg!

          – Sunteţi unul dintre puţinii aleşi care au dobândit fericirea supremă a revelaţiei unor adevăruri absolute ale naturii. Da, domnule de Vermer, fericirea este o constantă fundamentală. Alături de viteza luminii, de sarcina electronului şi de alte câteva constante fundamentale, ea defineşte un univers. O altă valoare a fericirii, înseamnă un alt univers. La limita superioară a valorii este… Raiul. La cea inferioară, Iadul. Între ele… 10500 posibilităţi!

          Verifică perfecta întindere a broderiei mănuşilor, întorcând ambele palme pe o parte şi pe cealaltă şi privindu-le îndelung. Aranjă unele dintre firele colorate ce păreau a se fi suprapus. Apoi ridică ochii:

          – În universul din care veniţi, nu vă mai puteţi întoarce. Sunteţi o singularitate ce-l poate destabiliza. Singularităţile sunt eliminate. Dar, hmm… norocul v-a surâs. Aveţi o şansă foarte mică să…

           Tânărul cercetător se îndrepta deja spre ieşirea lenticulară, însoţit de zâmbetul calm al divei şi de figura impasibilă a crupierului. Educaţia primită îi cerea să asculte până la capăt şi apoi să se retragă politicos, invocând un motiv cât de cât plauzibil. Dar i se păru că decorul şi aberaţiile pe care le ascultă fac parte dintr-un scenariu pus la punct de unii colegi glumeţi. Mormăi în barbă, suficient de tare să fie auzit:

          – Mare ţi-e puterea, hormonule! M-am crezut tare… Dar, la urma-urmei, dacă ar fi fost altfel, lumea vie ar fi dispărut!

          Trecu prin deschidere. Cu toată furia, remarcă irizaţiile portocalii ale marginilor, asemănătoare cu cele din jurul ruletei. Suprafaţa lentilei era transparentă, dar o fină opalescenţă dovedea că pe cuprinsul acesteia există ceva. Aceeaşi stare de ameţeală ca la intrare îl încercă şi acum. Se opri o clipă să îşi revină. Când simţi că imaginea realităţii s-a stabilizat, îşi continuă drumul cu paşi hotărâţi. Dar, după numai câţiva, avântul i se diminuă considerabil. Ceva nu se potrivea cu… Se aştepta să pătrundă în sala cu personajele de bal mascat pe care le întâlnise în urmă cu numai câteva minute. Se trezi într-un spaţiu semiîntunecat, înconjurat de forme nedefinite, aflate într-o dinamică ciudată. Se torsionau şi se impleteau, se amplificau şi se diminuau unele pe altele într-un fel de joc ce aducea cu o simfonie scrisă numai pentru forme şi culori. Undeva, zări o mică scânteiere distinctă. Se îndreptă către aceasta. Pentru prima dată în această seară nebună, îşi puse problema dacă nu cumva tot ce-l înconjura era un vis. Ştia însă că orice ar fi încercat nu era posibilă nicio dovadă care să-i confirme sau să-i infirme o atare ipoteză. Subconştientul nu face diferenţa între vis şi realitate…

          Luminiţa creştea vertiginos, prinzând contur ca imaginea din ocularul unui microscop: la început se observă doar câteva umbre pe un fond luminos şi bănuieşti o structură internă; pe măsură ce umbli la rotiţele de reglare fină, umbrele încep să prindă contur, devin obiecte, încep să se mişte, să interacţioneze, să-ţi ofere o logică a existenţei şi funcţionalităţii. Strânse pleoapele cu putere, pentru că fondul luminos devenise orbitor în contrast cu obscurul din care venea. Clipi de câteva ori, să se obişnuiască. Apoi încă o dată… Şi încă o dată…

          Zâmbetul patricianei îl întâmpină cu o nuanţă de pacienţă. Se aşezase într-unul din fotoliile generoase aflate în jurul mesei de joc, ţinându-şi ambele mâini împreunate în poală, într-un gest de aşteptare detaşată. În spatele ei stătea crupierul, rigid ca o statuie, dar atent la cea mai mică mişcare din universul separeului.

          De Vermer încetini doar când trecu prin dreptul celor doi. Se simţea incapabil să se oprească. O speranţă că visul s-ar putea destrăma îi cerea să meargă înainte. Imaginile se derulau parcă în ralanti, urmărite prin parbrizul lateral al unui autobuz.

          Deschiderea lenticulară… simfonia de forme şi culori… forme fără logică… zâmbetul… deschiderea lenticulară… Iarăşi… şi iarăşi…

          Se opri. Se aşeză în fotoliul liber. Nu erau decât două. Privea în gol, prin micuţa gaură neagră ce fluctua în faţa lui, încercând parcă să-i atragă atenţia asupra ei.

          – Dacă mi-aţi fi permis să termin, continuă diva discuţia întreruptă de „turele” tânărului, aţi fi înţeles că nici spaţiul nu contează aici.

          – Există o explicaţie… logică?

          – Cea pe care o bănuiţi.

          Se întoarse resemnat:

          – Am murit!?

          – Hmm… e un fel de a spune! Dacă prin asta înţelegeţi că nu vă veţi mai întoarce în universul în care aţi apărut, atunci…

          Un semn discret către crupier. Acesta întinse o cutiuţă lunguiaţă, complet neagră, cu încrustaţii opaline. Deschise capacul şi aşteptă. Ifer scoase un portţigaret din jad şi o ţigară. Le fixă cu mişcări elegante. Crupierul închise capacul şi aşeză cutia în spate, pe ceva nedefinit, apoi scoase din buzunarul de la piept o brichetă cu fitil şi îi aprinse ţigara. Primul fum îl trase cu poftă şi îl suflă lung, în sus, ţinând ochii întredeschişi. Următoarele îmbrăcară forma cochetăriei: scurte, formale, suflate în jos. Urmărind fumul care se îndrepta către podea, tânărului i se păru că printre faldurile rochiei lungi ghiceşte o… Căută discret o poziţie mai favorabilă, dar renunţă repede: nu avea niciun sens.

          – Unde suntem?

          – Nicăierea! veni răspunsul prompt. În afara universurilor.

          – Carrefour des mondes! murmură de Vermer.

          – Da, aşa este: la răscrucea tuturor celor 10500 universuri posibile, unele născute, altele aşteptând să se nască.

          Fumul se opri o clipă.

          – Vom juca. Şi vom afla voinţa sorţii.

          – Dar totul pare fără rost! Poate fi ceva întâmplător la acest nivel!?

          Ifer scoase mucul ţigării şi îl strivi de marginea unei scrumiere pe care crupierul o aşezase discret pe pluşul verde al mesei de joc. Rămase cu portţigaretul în mână, utilizându-l ca pe o baghetă magică cu care puncta anumite cuvinte.

          – Aţi fi uimit să conştientizaţi simplitatea care stă la baza existenţei uneia sau alteia dintre realităţile posibile. În cadrul trasat de câteva principii fundamentale, totul este arbitrar. Altfel nu ar exista nicio evoluţie. Dumneavoastră aţi depăşit acest cadru şi, printr-o fluctuaţie rară, aţi primit o fericire cu mult mai mare decât valoarea ce defineşte universul din care veniţi. Sunteţi o singularitate ce ar fi creat o legătură între două universuri diferite. O contradicţie gravă a realităţii. Vi s-a oferit şansa de a vă pune în joc această fericire, de a avea o opţiune. Nu s-a mai întâlnit aşa ceva…

          De Vermer oftă.

          – Cine a formulat aceste principii?

          – Întrebări fără sens născute în sisteme de raţionament limitate! De ce printr-un punct se poate duce o singură paralelă la o dreaptă? De ce constantele fundamentale au valorile pe care le au?

          Un alt semn discret al patricianei. Crupierul trecu de partea opusă a mesei de joc:

          – Alegeţi culoarea jetoanelor!

          Ca prin somn, rosti mecanic:

          – Galben. Culoarea vieţii…

          Un pachet cu 12 jetoane galbene ajunse în faţa sa, împins de crosa crupierului.

          – Joc demonstrativ. Pariu minim 5 rha. Fără limită superioară. Plasaţi pariurile!

          – Lăsaţi deoparte orice gânduri, îl sfătui Ifer, orice regrete şi orice încercare de a găsi o explicaţie pentru ce se întâmplă. Bucuraţi-vă de ceea ce vi se oferă. Concentraţi-vă să înţelegeţi regulile jocului şi folosiţi toată inteligenţa pentru a vă spori şansele.

          – Dar tot nu văd ce pot pierde şi ce pot câştiga, doamnă! M-am trezit aici, acuzat, din câte înţeleg, de cel mai grav păcat posibil, fără să fi făcut nimic deosebit în existenţa mea banală.

          – Este în joc propria dumneavoastră existenţă! Veţi înţelege jucând. A, era să uit: dacă vă încălzeşte cu ceva: mai devreme sau mai târziu, oricine şi orice trece pe aici! Dar fără şansele dumneavoastră. Cum spuneam, sunteţi un mare norocos…

          Cu dexteritate de prestidigitator, crupierul aşeză jetoane de diferite culori în diverse poziţii, explicând cu o voce lipsită de orice inflexiune pariurile făcute. Imaginile şi cuvintele treceau pe lângă tânăr fără să modifice esenţial bagajul său de cunoştinţe. Oricât încerca să se concentreze, nu reuşea. Totul i se părea inutil. O mare glumă ce urma să se sfârşească într-un fel sau altul.

          – Les jeux sont faits!

          Mai multe scânteieri – probabil 37 la număr – scuturară singularitatea gravitaţională. Apoi, după un moment de linişte, întregul separeu prinse a se roti în jurul găurii negre, definită acum de o formă sferică, precis conturată. La început încet, apoi din ce în ce mai repede, până când totul deveni una. Brusc, fără nicio urmă de inerţie, totul se opri.

          – 25! Linie la verde! Cotă cinci la unu! Se plăteşte.

          Împinse cu crosa un teanc de jetoane verzi către alte jetoane verzi plasate pe linia ce conţinea numărul câştigător. Întoarse apoi crosa, adunând în trecere toate piesele necâştigătoare.

          – Ce înseamnă asta? întrebă de Vermer.

          Devenise brusc atent. Părea un element important.

          – Ce primeşte câştigătorul?

          – Cei 10 rha pariaţi, plus încă 50 de rha câştigul, răspunse crupierul sec.

          – Nu, nu, insistă Vermer cu un soi de disperare. Când va schimba jetoanele câştigate… ce va primi de la casa cazinoului? Trebuie să-mi răspundeţi!

          Un moment de linişte marcă un nou schimb de priviri între cei trei. Apoi Ifer începu să bată cu portţigaretul în masa de joc, întorcându-l cu o jumătate de cerc între fiecare două bătăi succesive. Tactul crescu, fără ca cineva să-l întrerupă. O ultimă bătaie puternică şi micuţa baghetă se sparse într-o mulţime de cioburi absorbite imediat de micuţa gaură neagră.

          – Fericire, aşa cum am mai spus! se auzi, în sfârşit, răspunsul apăsat. Fericire absolută! Cred că sunteţi unul dintre cei foarte puţini care nu ar trebui să întrebe…

          – Mai exact!?

          – Prea multe întrebări! Veţi înţelege jucând. Cazinoul vă oferă un bonus special de 100 rha pentru… încălzire.

          Crupierul îi împinse un pachet de jetoane galbene, de dimensiuni mult mai reduse decât primele.

          – Sunt cut-uri de 5 rha. Valoarea lor v-a fost deja transferată în cont.

          – Care cont? întrebă încet.

          – Puteţi paria, completă crupierul, fără a lua în seamă întrebarea.

          Vermer privi masa îngrozit. Linii paralele, linii perpendiculare, dreptunghiuri, cercuri, culori, numere. Toate se amestecau într-un melanj otrăvitor pentru mintea sa. 1, 2, 3… 34, 35, 36. Reflex, îşi reaminti de Gauss şi calculă suma tuturor numerelor: 36 înmulţit cu 37 împărţit la doi: 666! Apoi… zero! „Numărul casei”, parcă spusese crupierul în torentul de termeni cu care îl bombardase în jocul demonstrativ. De ce… al casei? De ce cazinoul trebuie să aibă un număr al lui? Dacă miza pe un număr, care era şansa lui să câştige? Îl învăţase profesorul de matematică din gimnaziu: dacă totul era cinstit, el avea şansa 1 din 37, iar casa… 36 din 37.

          – Nu mi se pare corect! Sansa mea este cu mult mai mică decât a cazinoului.

          – Greşit! interveni diva. Nu generalizaţi! Dacă jucaţi raţional, vă puteţi mări substanţial şansa în detrimentul casei. Puteţi ajunge în situaţia în care cazinoul să aibă o şansă doar infim mai mare decât a dumneavoastră, şi asta numai ca urmare a numărului zero. Cu mintea şi intuiţia dumneavoastră, sigur veţi găsi o strategie, un Matingale, motiv pentru care nici nu am limitat superior valoarea pariului. Poate chiar veţi găsi acea strategie pe care o caută mulţi, de a inversa şansele jucătorului şi casei. Dacă vă comportaţi ca un sprinkler, bazându-vă doar pe noroc, atunci da, cazinoul este net favorizat. Deci depinde cum veţi juca: cu mintea sau cu sufletul…

          Avea palmele transpirate de emoţie. Învârtea un jeton mic încercând să se decidă. Să joace mai întâi pe par şi impar!? Într-adevăr, patriciana locului avea dreptate: în condiţiile în care nimeni nu trişa, şansele deveneau sensibil egale. Cu mâna tremurândă, puse jetonul pe par. Apoi îl privi fix pe crupier.

          – Les eux sont faits!

          Cazinoul prinse a se roti, în afara timpului şi spaţiului. Cum să te roteşti în afara timpului şi spaţiului!? Căută adânc în sistemul său filozofic. Da, o iluzie generată de relativitatea simţurilor noastre. Iluzii în iluzii. Putem trăi în iluzii? Dar TRĂIM ÎN ILUZII!

          – 13! Câştigă casa.

          Crosa îi trase micuţul jeton galben, care se volatiliză imediat ce depăşi marginea mesei.

          – Ce am pierdut!?

          – O clădire importantă în universul unde veţi trăi, anunţă crupierul după ce consultă situaţia contului pe un ecran lateral.

          – Ce bine! se lumină tânărul filozof. O grijă mai puţin! Hmm… ciudat joc! Poate o să ajungă să-mi placă…

          – Nu m-aţi înţeles, domnule, interveni crupierul. De fapt, îmi cer scuze: eu nu am fost explicit, uitând pentru moment că sunteţi un client nou. Clădirea v-a fost transferată în patrimoniul dumneavoastră material.

          – Cum ai spus!?

          – Este vorba despre fericire, domnule de Vermer, interveni Ifer. Aţi pierdut fericire!

          – Runda a doua! Faceţi pariurile! anunţă crupierul sec.

          Puse două jetoane mici pe aceeaşi opţiune pară. Ruleta porni.

          – 1! anunţă din nou crupierul. Câştigă casa.

          Vermer zâmbi amar, poate pentru prima dată de la începutul jocului:

          – Acum ce am mai… câştigat?

          – O mare sumă de bani, domnule. Una pe care va trebui să o gestionaţi cum se cuvine într-o perioadă foarte instabilă.

          Rundă după rundă, dublă miza, pariind pe aceleaşi numere pare. La finalul bonusului primit, crupierul anunţă iarăşi cifra 13 şi câştigul tânărului filosof:

          – O importantă demnitate în universul în care veţi trăi, domnule.

          Se întoarse către Ifer.

          – Acum, că s-a restabilit situaţia iniţială, m-aş putea retrage din joc?

          – Speram că aţi înţeles! Valoarea fericirii dumneavoastră depăşeşte cu mult orice nivel cunoscut. Modificarea acestuia nu o poate dicta nimeni şi nimic. Prezenţa dumneavoastră aici este preţul plătit pentru dreptul la existenţă.

          Tânărul rămase pe gânduri. Atâtea iţe… Şi…

          Ceva începea să se lege… Se aplecă peste braţul fotoliului său, apropiindu-şi faţa cât de mult reuşi de stăpâna cazinoului:

          – Mai mult decât orice, cum şi de unde ştiţi dumneavoastră atâtea? Cine sunteţi, doamnă Ifer?

          Zâmbi cu şiretenie:

          – Vă deranjează să vă spun… doamnă?

          Mai mult decât tresărirea divei, pe Vermer îl surprinse figura îngrozită a crupierului. Parcă toată furia universurilor urma să se reverse asupra lui ca pedeapsă pentru tot ce se întâmpla în separeul său.

          – Mi-aţi propus un experiment, continuă Vermer. Să stabilim legătura dintre fericire şi noroc. Interesant. Foarte interesant! Dar fericirea este în sufletul meu. Este sufletul meu! Prin urmare îmi propuneţi să-mi joc sufletul la ruletă, nu!? Asta va câştiga casa dacă pierd! Am dreptate… Preamărite?

          Diva îi răspunse cu acelaşi zâmbet şiret, fără a spune nimic. Tot tânărul vorbi apăsat şi ferm:

          – Am cerut un joc cinstit!

          – Şi nu îl ai, muritorule!?

          – Ai trişat mereu! Ca să mă aduci aici, dar mai ales după.

          – Nu ştii ce vorbeşti! Eu nu mint niciodată!

          – Hmm… aşa ar părea! Dar şi omisiunea este tot o minciună. Îţi aminteşti? Ipotezele incomplete duc de regulă la concluzii false. Jocul nu înseamnă numai masa şi ruleta, ci cuprinde totul: crupierul, jucătorii, chibiţii… Noi, muritorii cum spui tu, am reuşit să înţelegem că observatorii sunt parte din orice experiment. Şanse egale ar fi dacă am avea amândoi aceleaşi informaţii.

          Luă întregul pachet de jetoane mari şi le înghesui în rombul vid de sub ruletă. Un icnet surd însoţi gestul lui Vermer.

          – Iată, îmi joc toată fericirea pe zero. Sufletul meu, contra cazinoului tău. Îmi recomanzi să mă bazez pe raţiune sau noroc, Preamărite!? Aşa le propui tuturor? Ei bine, eu îţi răspund: întotdeauna m-am bazat pe credinţă! Facă-se voia…

          Un urlet nepământean zgudui fărâma de realitate. Până şi micuţa singularitate gravitaţională îngheţă. Îşi opri unduirile; doar mici vibraţii ale extremităţilor mai spuneau că acolo există o entitate căreia îi este teamă. Tânărul filozof era ca o stâncă. Privea impasibil la entitatea diformă ce luase locul divei perfecte, aruncând săgeţi de ură din doi ochi mici şi rotunzi, aşezaţi complet asimetric.

          – Cine te crezi scârnăvie!? şuieră aceasta printr-un fel de sfincter ce se deschidea în dreptul a ceea ce ar fi trebuit să fie gura.

          – Un om… un om foarte, foarte bogat! Aşa cum ai spus, Preamărite. Aştept să aflăm rezultatul ultimei runde. Pariul este făcut. Nu ne mai putem retrage. Şi ştiu acum că ai avut dreptate: nimeni şi nimic nu poate dicta. Nici măcar Tu! În sfârşit: suntem egali în faţa Sorţii…

          – Les jeux sont faits!

         

         

          

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts