GSF88 banner-650

          Acum îmi duc traiul în Europa, într-o casă de bătrâni. Este frumos locul, dar nu pot spune că am câștigat simpatia celorlalți locuitori. Ba chiar din contră. În mică parte pentru că vin din cealaltă parte a lumii, dintr-o altă cultură, și port însemnele unei alte religii, dar adevăratul motiv este izolarea mea. De la bun început am plătit special mai mult ca să stau singur in cameră, iar modul în care evit oamenii sigur l-au observat foarte rapid cu toții.

          Nu las decât pe djinnul îngrijitor să intre la mine în cameră cu mâncare și așternuturi curate, iar când îmi fac rarele plimbări prin grădină, mă țin cât mai la distanță de ceilalți, îmi întorc privirea când e să o întâlnesc pe a lor și îi ocolesc dacă vreodată ajung lângă ei. Proprietarii nu au avut nimic de reproșat în față, deși sunt sigur că pe la spatele meu umblă toate zvonurile și teoriile, iar bârfele lor nu încetează niciodată.

          Cu toate astea stau confortabil aici. Peisajul pitoresc al Angliei mă face să trec cu ușurință peste nopțile reci și pline de freamăt, când fantasmele deșertului se întorc la mine să mă bântuie, iar vântul nisipos și aspru mă bate peste obraz ca și când încă aș fi pe tărâmul lui, printre dunele imense presărate cu corturi din piele de cămilă, mirosind a friptură de berbec la foc de tabără. Iar soarele arid și necruțător îmi arde carnea făcându-mi sângele să clocotească.

          Cu ani în urmă, când încă eram în floarea vârstei, lucram ca santinelă. În zilele de început ale carierei mele nu se poate spune că am scos cine știe ce profit, dar odată cu venirea djinnilor toată treaba a luat o întorsătură radicală.

          O parte dintre ei au plecat în celelalte colțuri ale Pământului, poate dintr-un sentiment de curiozitate, poate or fi căutat un trai mai bun acolo, nu mi-am dat niciodată cu părerea. Cert este că cei care au rămas în deșert la noi au pus bazele unui comerț cum nu mai văzuse Arabia de secole întregi. Mâncarea noastră era o delicatesă pentru ei. Un adevărat compliment pentru bucătăria orientală să știi că până și ființele venite din alte stele se bucurau de ea. Dar ce aduseseră ei în schimb nu se putea niciodată compara cu târgul nostru.

          Micile cristale albăstrui nu luminau mult în întuneric, dar conectate la piese din metal conduceau o energie nemaivăzută pe întreg Pământul. Arabia a luat Angliei locul de vârf în Revoluția Industrială, dar odată cu succesul a venit și viciul uman. Războaiele au împânzit deșertul, caravanele comerciale se simțeau din ce în ce mai amenințate de briganzi, iar locurile de muncă pentru paznici și mercenari s-au înmulțit exponențial.

          Ultimul meu contract de pază a fost cu un neguțător bogat din Est, pe numele lui Aben Sima. Era la comanda unei mari corăbii de deșert, cu care străbătea întinsele dune dintre oaze, cumpărând dintr-o parte și vânzând în cealaltă. Pentru acea călătorie a simțit nevoia unui gardian cu experiență, și astfel, din vorbă în vorbă, a ajuns la mine.

          Am plecat de dimineață din oaza Merazes și aproximasem că urma să ajungem la primul popas, în Veresa, cam pe la amiază. Dar Sima avea un mod ciudat de a planifica lucrurile. Angajase o bandă de nomazi care să-i asigure un surplus de pază, dar în loc să ne vedem cu ei direct în Veresa, a ținut morțiș să ne întâlnim între cele două oaze, în mijlocul deșertului.

          Corabia stătea nemișcată pe o dună, în bătaia soarelui din miezul zilei. Eu eram sub punte, terminasem de uns cu ulei pușca și tocmai ce mă pregăteam să ascut sabia când am auzit alarma care mă chema sus. Mi-am luat echipamentul în grabă și, urcând câte două trepte odată, m-am prezentat la post.

          Aben Sima mi-a înmânat frumosul lui telescop ornat cu floricele din aur și m-a îndemnat să privesc în zare, spre Nord. Prin sticlele șlefuite se zăreau zece dungi mișcătoare pe nisipul întins al deșertului. Acestea s-au apropiat și în curând s-au transformat în călăreți ce galopau cu viteză înspre corabia noastră. Am pus mâna pe arma de la spate și l-am întrebat pe Sima cât să audă doar el:

          — Să trecem pușcașii la posturile lor?

          — Nu, mi-a răspuns el. Ei sunt cei cu care am vorbit, paza noastră suplimentară. Vreau să le spui oamenilor tăi să le facă loc printre ei și noilor veniți. Și te rog din suflet, nu lua precauția mea ca pe o insultă la adresa serviciilor tale. Ai o reputație de necriticat, dar pentru călătoria asta vreau să mă simt cât mai în siguranță posibil.

          — M-ai plătit ca să te apăr, nu ca să mă vezi plângându-mă de gelozie. Cobor acum și le spun băieților să elibereze niște paturi.

          — Nici nu știi cât îți mulțumesc! Oh, și încă ceva, m-a oprit el din drum. Sper că băieții tăi nu au probleme cu străinii, a mai adăugat el pe un ton grijuliu.

          — Deloc, i-am răspuns eu, dar pe moment nu am priceput rostul cuvintelor sale. Însă la scurt timp după aceea am înțeles perfect de ce era atât de agitat.

          Liderul nomazilor era un djinn pe nume Ez-Ohra, și în ciuda unora care au strâmbat din nas mai pe la început, el și cu gașca s-au integrat de minune printre oamenii noștri (era singurul djinn dintre nomazi, restul erau oameni).

          Am ajuns în Veresa odată cu apusul soarelui. Nu era o așezare mare, dar era frumoasă. Clădirile construite dintr-o marmură imaculată apăreau roșiatice sub ultimele raze de lumină ale zilei, iar în aer se înălța fumul brăzdat de scântei de la focurile de tabără. Am lăsat corabia în portul local și ne-am îndreptat cu toții spre centrul oazei, unde se așezase lumea în jurul unui altar strălucitor. Pe rând, unul câte unul, djinnii și oamenii se apropiau de obiectul luminos cu cristalele în mână pentru a le reîncărca cu energia atât de vitală pentru toate minunățiile tehnologice cu care djinnii veniseră pe Pământ. Apoi, pentru a încheia seara de negoț, șeicii au ținut toată noaptea un ospăț în aer liber.

          A doua zi în Veresa a fost destul de plictisitoare și lipsită de evenimente. Aben Sima s-a dedicat atât de mult afacerilor sale încât nici să mănânce nu a prea apucat, iar eu și cu Ez-Ohra am făcut înconjurul așezării, pentru ca apoi să ne oprim la un restaurant și să petrecem restul zilei în fața narghilelei. Adevărata aventură a început odată cu venirea serii când toți djinnii s-au strâns în jurul unui imens cort din piele roșie pentru a participa la Comuniune.

          Pe cât sunt de similari cu ființa umană când vine vorba de gusturile culinare și de aspectul fizic (asta dacă nu este luat în considerare materialul negricios ca abanosul din care sunt compuși), pe atât sunt de diferiți când vine vorba de religie. Omul a căutat dintotdeauna comunicarea cu divinul într-un loc separat de ființa sa, fie în animale și plante, fie în nenumărații zei care ne împânzesc raiurile și iadurile. Un oarecare curaj, de a privi în sus și a da cu bănuitul asupra Dumnezeului cosmic care se afla doar un pic deasupra firmamentului, a fost caracteristic omului.

          Dar unde noi vedem bravură, djinnii nu văd decât lașitate. Lașitatea umană de a privi înăuntrul nostru pentru a căuta acolo adevărata scânteie a spiritului pur. Cu o licoare misterioasă, pe care noi în ignoranța noastră primitivă am poreclit-o Ichor, djinnii sunt capabili să intre într-o stare de transă, precum șamanii noștri. Dar asemănările se opresc aici. Unde substanțele și fumurile vracilor nu au decât un efect halucinogen, băutura djinnilor le schimbă însăși constituția fizică, un proces ascuns de vederea și înțelegerea noastră, căci se petrece întotdeauna ferit de ochii lumii.

          Ez-Ohra m-a luat cu el lângă cortul uriaș din piele, și ne-am alăturat celorlalți așezați în jurul său. Un preot djinn era îmbrăcat în veșminte roșii ce îi acopereau până și fața, lăsând la vedere doar ochii care ardeau gălbui, asemenea unor cărbuni încinși. Cu mișcări unduioase precum valurile oceanelor a scos de sub robă un pocal auriu și l-a ridicat în aer, în văzul tuturor, murmurând un cântec religios. Când incantația s-a terminat, preotul a început să plimbe pocalul printre cei adunați, încercând să ademenească vreun djinn dornic să ia parte la ritual.

          Unul dintre ei s-a încumetat până la urmă și, luând vasul din mâna preotului, a intrat în cort, în strigătele pline de extaz ale spectatorilor. Apoi s-a făcut liniște. Cu toții așteptam transformarea. S-a auzit din cort când a fost înlăturat capacul greu, din metal, și cu toții am stat cu sufletul la gură, ascultând atenți fiecare înghițitură. Când într-un final a fost băut tot Ichorul, djinnul a strigat o frază pe care nu am deslușit-o, și la comanda preotului au fost stinse toate focurile și felinarele electrice din vecinătate, lăsându-ne în beznă completă.

          Apoi, fără vreun semn prevestitor, din cort a izbucnit lumină în toate direcțiile, alungând întunericul din jurul nostru ca și cum am fi fost în timpul zilei, iar dacă nu era materialul gros din piele să ne protejeze, cu siguranță că ne-ar fi ars tuturor retinele. Sunete într-o armonie halucinantă acompaniau spectacolul orbitor, iar pe pereții cortului jucau umbre cu forme și mișcări asemenea dansurilor îngerești din cărțile sfinte. Ceața ne-a cuprins și ne-a furat mințile, ținându-ne captivi în vraja ce ne învăluia cu totul.

          Nu pot nici acum spune cât a durat toată transformarea și nici nu mă pot decide asupra simțirilor trăite. Pe de-o parte îmi amintesc groaza și frica, dar pe de altă parte mă gândesc cu admirație la acea creatură care pentru puțin timp a devenit un zeu în prezența noastră. Când într-un final lumina și zgomotul au încetat, iar întunericul tăcut ne-a învăluit la loc, djinnul a ieșit din cort.

          Era dezbrăcat, toate hainele îi fuseseră incinerate, și abia se ținea pe picioare. Preotul l-a ajutat să se așeze pe un covoraș în fața noastră și l-a acoperit cu o pelerină albă. I-a dat să soarbă niște apă rece pentru a-și mai reveni în simțiri, apoi s-a așezat printre restul spectatorilor. Cu toții stăteau tăcuți, așteptându-l pe confratele proaspăt întors din lumea strămoșilor să dezvăluie voința lor.

          Djinnul a început să vorbească, la început încet, de abia îl puteam auzi, dar pe parcurs a crescut în intensitate, până a ajuns să se ridice în picioare și să gesticuleze, în timp ce striga cu toată puterea plămânilor săi revelațiile pe care le avusese.

          Desigur, tot acest discurs se petrecea în limba lor. Astfel, pe la jumătate, plictiseala a pus stăpânire pe mine și am început să-mi plimb privirea prin jur, pe la restul spectatorilor. Djinnii erau cu toții atenți la cuvintele ce erau rostite până în înaltul cerului, dar spre fericirea mea am observat că și ceilalți oameni care asistau la ritual erau la fel de dezinteresați ca și mine de monologul ininteligibil.

          Dar exista și o excepție. Printre toți oamenii ce așteptau cu nerăbdare încheierea spectacolului, era unul singur care manifesta un interes nenatural pentru toată scena, aproape mai mult decât djinnii înșiși. Aben Sima stătea nemișcat într-un colț lăturalnic, cu privirea fixată pe cel ce vorbea, iar ochii îi sclipeau cu o lucire diabolică.

         

          ***

         

          A doua zi, dimineața m-a găsit împreună cu Ez-Ohra, așezați pe un covoraș multicolor, sorbind dintr-un excepțional ceai de rodie și discutând evenimentele din seara precedentă. Nu fusese primul ritual de Comuniune la care asistasem, dar era singurul văzut atât de aproape. Și în acea dimineață era o premieră pentru mine să stau și să discut cu un djinn despre acel subiect.

          — Este printre singurele ritualuri pe care le-am luat cu noi când am venit aici, îmi povestea el. Și pe bună dreptate este și cel mai important pentru noi, căci ne pune în legătură atât cu strămoșii, dar și cu confrații noștri de care suntem despărțiți. Eu nu mai sunt de mult un membru al comunității noastre de pe Pământ, m-am alăturat triburilor de nomazi umani și astfel am dispărut din ochii confraților mei. Cu toate astea încă mi se îngăduie să particip la Comuniune când mă ofer voluntar. Îți spun asta ca să înțelegi cât de legați suntem ca specie de acest lichid. E singura noastră legătură între indivizi, și străbate spațiul și timpul.

          Discuția mea cu Ez-Ohra ar mai fi continuat mult și bine dacă nu apărea Sima alergând și gâfâind, abia ținându-și pe picioare trupul corpolent, să ne anunțe o schimbare de program de ultimă oră. Conform aranjamentelor inițiale, aveam să stăm trei zile și trei nopți în Veresa iar abia apoi să ne continuăm drumul către următoarea oază, dar Sima ne-a anunțat pe nepregătite că urma să ridicăm ancora în doar o oră. Am lăsat ceaiurile jos, ne-am ridicat de pe covoraș și am pornit prin crâșme să ne strângem oamenii pentru plecare.

          Conform reputației noastre, ambele echipe au fost gata în mai puțin de o oră și, nu în mult timp, corabia avansa încet, dar sigur, printre dunele deșertului. Era aproape un chin să reziști în soarele nemilos al prânzului, până și pentru djinni, așa că ne înfășuraserăm cu toții în șaluri albe din cap până în picioare și, cu puștile în spinare, stăteam gata să respingem orice grup de briganzi care ne-ar fi considerat o pradă ușoară.

          Era rândul meu să patrulez pe punte când am auzit sunetul alarmei. În secunda următoare, cu toții ne aflam la posturile noastre, așteptând instrucțiunile. Din vârful turnului de veghe s-a auzit vocea observatorului care ne-a îndemnat să ne îndreptăm privirile către Est. Un adevărat pluton de călăreți se îndrepta în goană spre corabia noastră, luându-se după urma pe care o lăsau roțile pe nisipul dur.  Mă pregăteam să dau ordinul de tragere lunetiștilor, când m-am decis să mai arunc o privire prin telescop. Nu erau bandiți de drumul mare. Purtau cu toții niște însemne arhicunoscute pentru mine, steagul verde cu galben din Veresa. Mi-am îndreptat privirea către Ez-Ohra și am văzut că nici el nu se grăbea cu ordinul de atac. Observase același lucru ca și mine. Mi-am lăsat oamenii la posturile lor și am coborât într-o goană amarnică sub punte să îl iau la rost pe Aben Sima.

          — Un pluton din Veresa vine spre noi și ne face semn să oprim. Nu știu de Ez-Ohra, dar eu unul nu am autorizație să deschid focul decât asupra tâlharilor, l-am anunțat eu pe negustorul care nu era deloc surprins de situație.

          — Știu, mi-a răspuns el pe un ton calm. Și nici nu te oblig să o faci. Dar sunt sigur că după ce vor ataca ei primii, vei avea tot dreptul la auto-apărare.

          — Și de ce ar deschide ei primii focul? m-am interesat eu sceptic. Nu îmi amintesc să fi făcut vreo ilegalitate la ei în oază.

          Aben Sima începuse să se plimbe nervos prin camera sa decorată cu covoare persane și vase din lut grecești. Pașii săi grei făceau scândurile podelei să trosnească cu putere.

          — Veresa nu e cel mai corect loc din deșert, a răspuns el într-un final, știi și tu asta. Unul dintre târgurile făcute de mine aseară, de altfel întru totul legal, nu a picat prea bine unora dintre șeici, și acum vin să compenseze cu violență ceea ce ieri le-a lipsit în diplomație. Este tipic pentru oamenii ca ei și te asigur că, dacă reușiți să respingeți cu succes acest asalt mișelesc, vă voi oferi o compensare pe măsură odată cu plata finală. Transmite-i asta și lui Ez-Ohra.

          Vârsta tinereții are talentul de a eclipsa rațiunea, iar în acele momente creierul meu nu s-a concentrat decât asupra vorbelor dulci despre bani. M-am întors în grabă la postul meu și i-am transmis djinnului că putea da semnalul de tragere odată ce călăreții ajungeau în raza puștilor noastre. Ez-Ohra a dat afirmativ din cap fără să mai ceară detalii suplimentare.

          Schimbul de focuri nu a întârziat să ia naștere. Așa cum planificasem, noi am tras primii. Puștile cu energie erau mult mai precise la distanță decât cele convenționale, iar noi aveam și avantajul unei poziții de tragere mai bune, așa că primele victime au fost din rândurile lor. Oamenii și djinnii răpuși se afundau printre nisipurile deșertului, iar caii lăsați fără stăpâni alergau nebunește prin întinderea clocotitoare.

          Avantajul nostru a dispărut însă odată ce plutonul s-a apropiat mai mult de noi, iar numărul lor superior a început să își spună cuvântul. Am început să pierdem oameni, iar grenadele lor perforau cu ușurință blindajul corabiei. Fulgere orbitoare zburau în toate direcțiile, aruncate din cristalele ce ne alimentau puștile, iar în curând mirosul de carne arsă a început să se ridice în aer și să ne inunde nările. Strigăte de luptă și strigăte de agonie se amestecau în jurul meu, lăsându-mă cufundat într-o atmosferă de infern din care nu știam cum aveam să scap.

          La finalul luptei, corabia noastră stătea învăluită într-un fum negru și gros, iar ei erau cu toții căzuți. Nu am pierdut mulți oameni, dar având în vedere numărul nostru limitat, eram și mai vulnerabili la un nou atac. Însă cel mai grav pentru noi, corabia fusese imobilizată. Asaltul lor cu grenade reușise să afecteze imensele roți ale mașinăriei și astfel ne aflam blocați în mijlocul deșertului. Aben Sima nu-și mai încăpea în piele de fericire că se vedea în viață, iar erau eram sfâșiat văzându-l pe Ez-Ohra cărat cu targa înspre camera medicului. Fusese lovit de un fascicul energetic fix în piept, iar trupul nu-i arăta deloc bine.

         

          ***

         

          Spre surprinderea noastră, nu au mai fost atacuri în acea zi, așa că am avut tot timpul din lume să ne regrupăm și să ne lingem rănile. Trupurile celor căzuți, de ambele părți, au fost cu meticulozitate curățate de orice lucru de valoare și în afara corabiei au fost amenajate câteva corturi rudimentare pentru a-i adăposti pe cei capabili de luptă (inclusiv Sima, care în ciuda atitudinii exagerate de autoconservare avea totuși un orgoliu cât burta lui de mare). Răniții au fost lăsați la adăpost în corabie, în grija medicului.

          Seara a venit pe neașteptate și odată cu ea un frig care îngheța până și măduva oaselor. Am decis ca înainte de culcare să îi fac o vizită prietenului meu djinn. Am pășit încet în corabia semi-iluminată de felinare electrice și m-am strecurat cu grijă printre paturile răniților până am ajuns la Ez-Ohra. Nu își recăpătase cunoștința și puteam observa cu ușurință că respira greu. Bandajul de pe pieptul lui era îmbibat de o substanță gălbui-roșiatică, asemenea bronzului. Sângele lui.

          Nu înțelegeam în acele clipe fiziologia lor. Cum se putea ca o specie venită din altă lume să arate atât de similar cu noi. Ba chiar mai mult, să respire același aer ca noi și să consume mâncarea noastră. Animalele de pe pământ nu sunt atât de similare cu ființa umană, și totuși acești străini se integraseră atât de bine. Abia mai târziu mi-a fost revelat adevărul și odată cu el mintea mea a căpătat noi dimensiuni, de admirație și de teroare.

          Mi-am pus mâna pe pieptul suferindului ca să-i simt suflul anevoios. Inima îi bătea frenetic, iar din privirea Doctorului mi-am dat seama că nu mai avea mult până să se alăture strămoșilor săi. I-am lăsat un sărut cald pe frunte, apoi m-am îndepărtat ușor de patul său.

          Afară se lăsase de tot frigul. M-am înfofolit în haina de blană și m-am alăturat băieților la un joc de table. Tacticienii noștri ne avertizaseră să nu facem focul, pentru a nu fi zăriți de la depărtare, dar cine poate rezista tentației unei fripturi de oaie după o asemenea luptă? Ne-am îndopat cu lăcomie din carnea proaspătă, după ne-am dus cu toții în corturi să ne culcăm. Am stins toate focurile și felinarele, singura lumină din tabără rămânând lanterna celor doi ingineri care lucrau de zor la roțile corabiei.

          M-am întins pe salteaua rece din cort, iar în scurt timp m-am lăsat pradă somnului.

          Și tocmai în acea noapte am avut niște coșmaruri ca rupte din Iad, căci m-am trezit în mijlocul nopții la auzul unui răget demonic cum nici în cele mai aprigi lupte nu mai întâlnisem. Acesta a fost urmat de zbierete de agonie și teroare, de oameni alergând în toate direcțiile ca și cum infernul însuși se dezlănțuise asupra Pământului. Apoi mi-am dat seama că nu mai visam. În jurul meu se agita cu adevărat lumea, oamenii șușoteau și ieșeau precauți din corturi, cu lanternele într-o mână și armele în cealaltă.

          Le-am urmat și eu exemplul și am ieșit înarmat din cort, gata să înfrunt orice dușman ne trezise din somn. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că toată lumea discuta în șoaptă același coșmar pe care îl avusesem și eu. Zbieretele demonului și ale victimelor sale răsunaseră în mințile tuturor din tabără. Dar apoi am găsit trupurile mutilate și lipsite de suflare ale celor doi ingineri. Urme de gheare și colți le brăzdau carnea care încă sângera.  Un forfot a răsunat în val printre toți cei adunați și nu în mult timp teoriile au luat locul rațiunii.

          — Demonii deșertului îi vânează pe cei care fac popas în locurile lor sfinte, s-a auzit o voce. Bunicul îmi povestea cum în tinerețea lui s-a luptat cu ei într-o noapte, când asemenea nouă au rămas blocați între dune. Sunt însetați de sânge, de sânge uman, și nu se vor sătura până nu plecăm de aici, sau până nu ne omoară pe toți!

          — Așa este! îl susținea altul. Drăcia asta de expediție numai belele ne-a adus! Eu zic să lăsăm totul aici și să o luăm la pas cât mai repede. În câteva zile ajungem înapoi în Veresa și de acolo vedem noi ce facem!

          Un val de aprobare a început să facă înconjurul taberei, dar nu a durat mult, căci o altă voce a început să își expună părerea:

          — Demonul, oameni buni, este trimis din Veresa drept răzbunare! Șeicii s-au simțit umiliți că i-am înfrânt în luptă, așa că au invocat din adâncurile Iadului această bestie care să ne vâneze. Degeaba fugim în deșert! Monstrul o să ne urmeze și o să ne omoare! Cea mai bună șansă a noastră este să rămânem aici și să luptăm, iar prin voia Creatorului să și învingem, căci bestiile Iadului pălesc în putere în fața măreției Atotputernicului! Deci lăsați armele jos și luați în mână cărțile sfinte, căci cuvântul lor este tăișul cu care vom ieși izbăvitori!

          Vorbele acestea au avut un efect și mai devastator asupra calmului deja perturbat din tabără și toți oamenii s-au repezit care încotro către corturile lor, să scoată la lumină scrierile sacre și să înceapă lupta spirituală. Eu și puțini alții am rămas pe loc, uitându-ne descumpăniți la haosul din jur. Unul dintre nomazi, mai cu capul de umeri, a venit la mine și mi-a vorbit:

          — Cel mai probabil au fost niște hiene. Animalele ăstea murdare sunt cunoscute pentru atacurile lor nocturne asupra prăzii ușoare, iar bieții ingineri erau numai buni. Dar haide totuși să vorbim cu santinela care era de pază, poate el a văzut ceva.

          Am pornit împreună cu nomadul spre corabie și am început lungul urcuș până în turnul de veghe. Ajunși sus am realizat amândoi că situația era cu mult mai întunecată decât anticipasem inițial. Bietul om zăcea pe podea, cu ochii dați pe spate și tremurând din toate membrele, iar printre zgomotele de agonie pe care le scotea abia distingeam câteva cuvinte. L-am cărat pe nenorocit până în cămăruța din corabie amenajată drept clinică și l-am întins pe un pat liber. Doctorul a venit în scurt timp să-și dea cu părerea.

          Tincturile cu alcool, lipitorile, sărurile mediteraneene și tehnicile de acupunctură din China. Toate au fost încercate, dar niciuna nu l-a scos pe sărmanul om din starea sa. După câteva ore, Doctorul i-a băgat în gură un ghem de bumbac să se asigure că nebunul nu își mușcă propria limbă, apoi și-a îndreptat atenția către ceilalți pacienți, cu prognosticul mai bun. Am mai stat câteva minute pentru a-mi trage suflarea și după am dat să plec, când am auzit o voce familiară care încerca să îmi vorbească. M-am întors și dintr-o mișcare eram la patul lui Ez-Ohra, cu urechea lipită de buzele sale. Cuvintele îi ieșeau din gură chinuite, ca și cum l-ar fi durut tot corpul cu fiecare articulare a limbii.

          — Soarele s-a mărit și s-a încins. Flacăra sa ne-a înghițit lumea, ne-a ars planeta și, odată cu ea, toată viața. Ultimul lucru pe care l-am făcut a fost să ne urcăm în nave și să ne lansăm în spațiul rece, sperând să ne găsim salvarea alături de alte ființe cu rațiune, a căror milă să fie destulă și pentru sufletele noastre căsăpite de soartă. Ne-am împrăștiat în colțurile universului, care încotro. Familii rupte, frați și surori despărțiți pentru eternitate, fără măcar să ne luăm ultimul rămas bun. Am strâns din dinți, am suportat suferința și ne-am acceptat soarta, știind că mai aveam măcar o cale de a lua legătura unii cu alții după ce nimeream pe vreun pământ. Ne-am întrupat în corpuri străine nouă, am învățat limbi noi și ne-am adaptat condițiilor. Unele nave au ajuns pe planete ale tiranilor spațiului. Semenii noștri au fost făcuți sclavi și puși să muncească până la ultima suflare. Unii au ajuns cuceritori ale lumilor străine, alții zeități și profeți. Puțini norocoșii, într-adevăr, dar ne bucurăm pentru fericirea lor, căci prin Comuniune ei ne transmit o parte din plăcerea vieții lor, iar cei în chinuri își descarcă din suferință. Aceasta este forma reală a speciei noastre. În ciuda distanței, a multitudinii de corpuri pe care ni le-am însușit, natura noastră adevărată strălucește când sorbim din Licoarea Sfântă și ne punem în legătură cu cei de care suntem atât de despărțiți. Eu în curând plec dintre cei vii, dar te rog, nu mă jeli, și spune-le băieților ca nici ei să nu o facă. Voi fi mereu alături și voi privi asupra voastră, iar semenii mei mă vor găsi mereu în Comuniune, gata să împărtășesc cu ei bucuria și tristețea vieții, căci un suflet nu moare niciodată atâta timp cât el trăiește in inimile celor dragi.

          Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Ez-Ohra. I-am înfășurat trupul în pelerina sa de luptător și am pornit resemnat către tabără, pregătit să împart vestea prietenilor săi.

         

          ***

         

          O slujbă a fost ținută în cinstea celor pierduți în timpul nopții, iar la final trupurile lor au fost incinerate. Nu știu dacă așa am văzut cu adevărat, sau doar creierul meu preferă să țină minte lucrurile astfel, dar mereu când mă gândesc la acele momente văd trupul lui Ez-Ohra arzând cel mai strălucitor. Băieții i-au onorat ultima dorință. Nicio lacrimă nu a curs pentru el.

          Cât despre mine, nu îmi este rușine să recunosc că am simțit cum o parte din sufletul meu a murit odată cu Ez-Ohra. Pe mulți i-am văzut căzând în luptă și, deși am regretat mereu vărsarea de sânge, niciodată nu am simțit tristețe. Am acceptat-o ca pe o realitate a vieții și am trecut mai departe. Dar atunci a fost un moment cu totul unic în universul existenței mele. Să asist atât de intim la moartea unei astfel de ființe nobile, să văd cum se scurge viața din ochii săi, să am onoarea de a fi cel care îi aude ultimele cuvinte. Aceste clipe au lăsat urme adânci în sufletul meu, pe care le voi purta cu mine până îmi va veni vremea să mă alătur celor trecuți din viața asta. Și poate cine știe, poate chiar și mai departe.

          După ceremonie, lumea a trecut la a recita din cărțile sfinte, în speranța că demonul va fi oprit de către forța divină. Cei mai puțin religioși au pus mâna pe unelte și s-au înhămat la tentative de a repara corabia. Eu am organizat restul oamenilor în patrule în jurul taberei, iar când a venit timpul pentru pauza mea, m-am îndreptat către camera răniților pentru a le mai verifica starea. Acolo l-am găsit pe Aben Sima vorbind cu Doctorul. Când m-a văzut intrând, m-a acostat din prima.

          — Ah, dragul meu, nu am apucat să te felicit îndeajuns pentru serviciile tale. Pierderea lui Ez-Ohra m-a tăiat adânc, dar să văd că ai pus situația sub control atât de rapid îmi mai domolește sufletul amărât.

          Se vedea clar că nu simțea nimic din ce spunea, dar am decis să îi joc farsa și nu am comentat nimic.

          — Nimeni nu știe ce s-a întâmplat azi-noapte, deși cel mai rațional este să punem incidentul pe seama unor animale sălbatice, am răspuns eu. Cât despre santinela care și-a pierdut mințile…

          — Ah da! Tocmai asta vorbeam cu Doctorul, m-a întrerupt fără milă Sima. El crede că bietul om a suferit un fel de șoc când și-a văzut tovarășii sfâșiați de acele bestii de pradă. Sărmanul…

          — Tot ce se poate, am zis. Dar mi se pare ciudat ca un om trecut prin ororile luptei să cedeze nervos la vederea unor hiene.

          — Știu, și mie! a sărit ca ars negustorul. Dar Doctorul zice că la toate astea s-a adăugat frigul nopții, poate și senzația de singurătate din turn. Am stat și eu de pază o dată în tinerețile mele. Crede-mă pe cuvânt, este absolut oribil! Oricum, vă mulțumesc din nou pentru servicii, la amândoi, și îmi cer iertare că vă părăsesc așa dar trebuie neapărat să mă duc la fanaticii ăia de afară să îi scot din isterie!

          Aben Sima s-a făcut nevăzut, lăsându-ne pe mine și pe Doctor cu sprâncenele ridicate. Bătrânul medic s-a întors apoi înspre mine și mi-a șoptit la ureche de parcă îi era frică de vreun spion ascuns care să ne asculte.

          — Sima a venit aici să mă întrebe ce v-a întrebat și pe voi, dacă nebunul a scos vreun cuvânt înainte de a muri. A părut foarte fericit să audă că nu. Habar nu am ce părere ai tu, dar eu unul nu vreau să mai am de-a face cu el dacă scăpăm vreodată de aici.

          L-am asigurat pe Doctor că vom scăpa cu toții fără probleme și apoi m-am întors la postul meu, gata să resping orice atac din Veresa.

          Noaptea a venit din scurt, iar dacă nu aș fi mobilizat eu toate resursele, ne-ar fi prins de tot cu garda jos. Rearanjasem corturile în cerc în jurul corabiei și împărțisem arme și muniție la toți oamenii. Prin nisip am avut grijă să amplasăm mici capcane improvizate și am pus oameni de pază la fiecare zece metri. Era imposibil ca vreun intrus să se infiltreze în tabără, iar orice forță de asalt ar fi fost descoperită încă de la mare depărtare.

          Stăteam ghemuit în cort, îmbrățișându-mi arma și sperând la somn. Cristalul din interiorul puștii îmi trimitea vibrații în tot corpul și simțeam cum nisipul se mișca în jurul meu. Prin pielea groasă a cortului nu puteam să văd nimic, așa că mă bazam în totalitate pe santinele să ne anunțe în caz de atac. Nu mai primisem niciun semn din Veresa și tare mă temeam de un asalt de proporții. Resursele aproape se terminaseră, iar cu corabia încă imobilizată, slabe erau șansele noastre de a face față unor asedii repetate.

          Frigul pusese stăpânire peste mine și aproape îmi închisese ochii când am auzit strigăte de afară. Cu corpul înțepenit de la ger și privirea încețoșată am ieșit din cort și m-am aruncat cu pușca înainte, mișcându-mi nebunește capul în căutarea inamicului. În jurul meu strigătele nu deveneau decât și mai agitate, iar printre ele își făcea loc zbieretul drăcesc din coșmarurile noastre.

          Bezna de nepătruns a nopții era luminată pentru câte o fracțiune de secundă la fiecare foc de armă. Fulgerele și praful de pușcă împânzeau atmosfera dar, printre ele, am reușit să îmi fixez ochii asupra bestiei. Era o creatură a cărei formă se schimba de fiecare dată când o priveam. Un leu încornorat cu coadă de scorpion. Apoi un urs alb, pătat de sânge, cu șase membre ce mai mult pluteau deasupra nisipului decât pășeau pe el. Acesta a luat forma unui lup care mergea în două picioare și cu membrele din față ca niște aripi de liliac se avânta asupra oamenilor ce trăgeau de zor în el, încercând să îi înșface cu colții săi imenși. Îmi era greu să îmi dau seama dacă acelea erau formele adevărate ale demonului, sau doar niște imagini pe care creierul meu le compunea în minte, în tentativa sa penibilă de a înțelege ființa din fața ochilor.

          Îl vedeam cum sfâșia oamenii pe care punea mâna, rupându-i în bucăți, cu dinții și cu ghearele, cum arunca rămășițele lor în toate părțile într-un spectacol nebunesc și turbat. Nu părea să ne vâneze de foame. Nu așa procedează animalele de pradă. În loc să atace victime mai izolate, acesta se arunca în mijlocul taberei, acolo unde găsea cei mai mulți oameni, având parcă doar o obsesie primitivă de a ucide cât mai mult, pentru simpla plăcere a carnajului. Sau poate asta era firea acelei bestii, o forță al cărei singur scop în Creație era acela de a distruge viața oriunde o întâlnea.

          Am pus pușca la ochi și am tras. Un fulger subțire a ieșit pe țeavă și a pătruns în carnea dură a monstrului. Un lichid sclipitor a țâșnit din rană, iar bestia a zbierat de durere. Și-a îndreptat capul în direcția mea și s-a aruncat într-un galop de neoprit. Numai imaginea sa gonind către mine mă făcea să îmi pierd mințile, iar dacă nu ar fi fost vocile celor din jurul meu să mă scoată din transă poate că aș fi pierit atunci în ghearele acelei ființe. Am lăsat din mână arma și am pornit în viteză în direcția opusă. M-am avântat între două corturi, unde am făcut un salt peste locul în care știam că amplasasem o capcană. Bestia m-a urmat și a călcat fix deasupra grenadei, detonând-o într-o explozie orbitoare.

          Printre flăcări am zărit ochii ei pătrunzători și carnea cum i se topea de pe oase. Când a ieșit din foc, o parte din piele îi arsese, lăsând la vedere interiorul monstrului. Organe cum nu mai văzusem niciodată la vreo ființă, oase de forme neregulate, întortocheate și așezate în mod ilogic. Vasele de sânge pulsau malefic cu un lichid care nici nu își avea loc în lumea noastră. Lucruri la care creierul uman nu a fost făcut să reziste se prefăceau atunci în fața mea, în toată urâțenia lor. Tot acel amalgam pe care mintea mea refuza să îl vadă în adevărata sa formă se retrăgea acum din luptă, sub asaltul puștilor și al cânturilor din scripturi. Am încercat să urmărim bestia prin deșert, să o omorâm odată pentru totdeauna, dar, nimeni nu știe cum, s-a făcut nevăzută în negura nopții, printre dunele de nisip.

          Tot restul nopții nu a mai pus nimeni geană pe geană. Stăteam cu toții strânși în jurul unui foc de tabără, fără să ne mai pese de vreo ambuscadă din Veresa. Ba chiar din contră. Unii dintre noi își doreau una, căci să mori de plumb și fulger e mai bine decât să sfârșești în ghearele acelei fiare.

          Frigul ne-a crăpat oasele, căci la sosirea dimineții eram mai mult statui decât ființe vii, iar unii dintre oameni pieriseră în timpul nopții, fie de la ger, fie de la ceea ce văzuseră.

         

          ***

         

          — Noi vom porni spre Veresa, ne spunea unul dintre nomazi, în timp ce companionii săi ne  amenințau cu armele, și dacă ajungem în viață să vă așteptați să le spunem exact unde vă aflați, câți sunteți și ce armament aveți. Vi l-aș lua eu pe tot, dar nu avem cum să cărăm atâta, deci simțiți-vă norocoși. Nu știu cât vom face pe jos, dar voi rugați-vă să nu mai ajungem niciodată, căci imediat ce punem piciorul în Veresa, noi suntem salvați, iar voi destinați morții.

          — Gândește-te la toate variantele, s-a grăbit să protesteze Aben Sima. Luați-mă cu voi și vă jur că vă plătesc mai mult de cât v-ar oferi vreodată șeicii din Veresa!

          — Taci din gură, șarlatanule! i-a tăiat-o scurt mercenarul. Tu și cu șiretlicurile tale de om de nimic ne-au adus în situația asta, blocați în deșert, vânați de acel demon! L-am văzut cu toții, l-am mirosit cu toții, iar eu unul nu mai stau încă o noapte aici. Aben Sima, ticălosule, te-aș lua cu noi și te-aș preda chiar eu pe mâna șeicilor, dacă nu ne-ai îngreuna și mai mult drumul. Îmi pare rău să vă fac asta, sincer, oameni buni. Dar vreau să trăiesc. Și băieții mei vor la fel. Nu avem de ales. Iar cât despre tine, Sima, sper să mori în cele mai crunte chinuri!

          Cu acele cuvinte spuse, nomazii au încărcat pe cai proviziile și muniția, după care au plecat cu toții prin deșert, înapoi către oază. I-am văzut cu ochii mei cum s-au făcut tot mai mici până au dispărut din câmpul vizual. Iar apoi cu toții am simțit furtuna de nisip care a urmat. Îmi place să îmi imaginez că nu i-au supraviețuit, că au fost înghițiți de către dunele deșertului și cufundați în străfundurile sale.

          Și astfel rămăseserăm singuri. Mai eram doar vreo zece oameni în viață, printre care eu, Sima, Doctorul și câțiva mercenari (fără să-i număr pe cei care încă zăceau în clinica improvizată). Stăteam întinși pe nisip și ne uitam prostește unii la alții, fără să scoatem vreo vorbă sau să facem vreo mișcare.

          În astfel de momente începe mintea să funcționeze cel mai abitir. Sute de scenarii îmi treceau prin cap, unul mai rău sau mai absurd decât celălalt (căci loc de optimism nu mai era de mult). Mă gândeam la bestia din timpul nopții, acel justițiar infernal, a cărui formă nu o puteam vedea. Sau mai bine zis, nu mi-o puteam imagina. Mereu am văzut creierul uman ca pe unealta supremă, cununa Creației, capabil să străpungă cu forța lui de concentrare până și cele mai ascunse secrete ale universului. Apoi au apărut djinnii și ne-au umilit cu superioritatea lor. Și într-un final acest monstru, mult prea hidos pentru a-l privi măcar.

          Dacă djinnii erau ființe angelice, a căror prezență te apropia de spiritul sacru al universului și te umplea de slavă (cu atât mai mult atunci când sorbeau din Ichor), acea creatură era la polul opus. Malignă, putredă, compusă din ură și furie, și un rezultat direct al păcatelor noastre, trimisă parcă pentru penitența speciei umane. Întunecat trebuie să fie locul unde își avea originea.

          Ne-am apucat într-un final să strângem la un loc ultimele rezerve de hrană pe care le mai aveam. Apoi a început vremea sfatului.

          — Trebuie să ne adăpostim în corabie. Aceasta era una dintre cele mai populare opinii, dar nu la mult timp venea contra-argumentul.

          — În cutia aia suntem ca într-o capcană. Cât timp e imobilă, este inutilă. Dacă ne prinde vreo ambuscadă înăuntru, acolo ne vor măcelări până la ultimul. Să nu mai vorbesc dacă vine iar demonul și rămânem blocați cu el în corabie. Cea mai bună șansă tot afară o avem.

          Între timp, eu devenisem complet apatic. Nu mă interesau șansele și nici vreo strategie strălucită a vreunui autointitulat tactician. De fapt, nici nu știu ce mă preocupa în acele momente. Cel mai probabil căutam un răspuns la tot dezastrul, un motiv pentru care se abătuse asupra noastră toată urgia.

          Apoi m-am uitat în jur și am observat că cineva lipsea. M-am ridicat de jos, pornind direct către cel mai ornamentat cort din toată tabăra, din pânză verde cusută cu fir de aur. Când am intrat, Aben Sima a exclamat ca și cum ar fi văzut o armată întreagă la ușă. Fără să-i dau vreo explicație, m-am năpustit asupra lucrurilor sale și, fără să iau seamă la protestele lui agitate, am întors cu susul în jos toată încăperea. Într-un final am găsit ceea ce căutam și m-am apucat să i-l flutur furios prin față.

          — Ăsta este târgul tău! zbieram eu la negustor, în timp ce agitam pocalul auriu în mână atât de tare că aproape îi cădea capacul. Djinnii au venit pe Pământ căutând adăpost. Aveau puterea și tehnologia să ne anihileze pe toți, în schimb au preferat să coexiste, ba chiar să împărtășească cu noi tehnologia lor. Și asta le faci tu? Le furi ce au cel mai de preț și pui în pericol pacea pe care o avem cu ei!

          — Nu este furat! se scuza el. Le-am dat la schimb…

          — Minți! Ca un nimic ce ești! Amândoi știm că nu ar da Ichorul pe nimic. Crezi că ești primul care a încercat? Nici nu îți imaginezi cât de important e pentru ei. Este singurul lucru care le permite să părăsească corpurile astea false pe care le poartă pe Pământ. Sau poate că știi cât de valoros este, și astfel te-ai gândit să-l furi! De asta voiai tu pază în plus, de i-ai chemat pe mercenarii ăia ce ne-au lăsat acum singuri în mijlocul deșertului. Uite cât bine ne-a adus! Și ce aveai de gând să faci cu Ichorul? Să îl vinzi mai departe în altă parte, bănuiesc.

          — Treaba mea ce fac cu el! zbiera Sima. Chiar dacă l-am furat, și ce?! Au destul și pot fabrica altul în locul său. Dar substanța asta este mult prea valoroasă pentru mine ca să las să-mi scape o asemenea ocazie.

          — Pentru asta ai atras asupra noastră pierzania… pentru un câștig ușor și nemuncit. Au trimis armata după noi, iar când nu au reușit, au abătut asupra noastră cel mai crunt blestem. Suntem sfâșiați noapte de noapte de către demonul ăla, iar tu numai la tine te gândești. Ar trebui să te omor pe loc, aici și acum!

          — Ușor cu vorbele, băiete, a spus negustorul, și, fără să-mi dau seama când, m-am trezit cu cuțitul lui la gâtul meu. Pentru un om așa corpolent, se mișca foarte rapid. Pesemne că toată tinerețea a avut-o să se instruiască în ale târgurilor mișelești. Dă-mi Ichorul înapoi și întoarce-te la ceilalți. Pregătiți tabăra pentru încă o noapte, iar mâine la prima oră plecăm pe jos, înspre cel mai apropiat oraș. Și să dea naiba să spui o vorbă cuiva, căci în secunda aia te termin!

          În situația mea, nici cel mai curajos dintre oameni nu ar fi procedat altfel. Dintr-o înfruntare între carnea umană și lama cuțitului, invariabil oțelul iese învingător, iar eu nu voiam să testez pe pielea mea această axiomă. M-am conformat și m-am întors la corturi. Nu aș fi rezolvat nimic dacă îl dădeam de gol. Ceilalți l-ar fi omorât și așa am fi rămas cu un om în minus în caz de nevoie.

          Am petrecut ziua adunând tot ce lăsaseră mercenarii în urmă înainte de a pleca pe ultimul drum. Nu era mult, dar destul cât să ne mai ajungă două zile. Cât despre corturi, în afară de al lui Sima doar două supraviețuiseră masacrului din timpul nopții, celelalte nu mai erau decât niște adunături de bețe și fâșii de material.

          După ce am terminat totul, am mai făcut o ultimă plimbare la camera răniților. Doctorul se ocupa de ultimii care mai erau în viață, dar de cum m-a văzut m-a tras într-un colț și mi-a spus pe un glas plin de amar.

          — Până diseară nu vor mai fi decât vreo trei în viață, și niciunul dintre ei capabil să pornească pe jos, prin deșert, mâine. Ești singurul în care mai am încredere de aici, așa că ție îți cer voie să le dau următoarea doză de opiu mai concentrată și să îi las să treacă la existența pașnică de apoi.

          I-am încuviințat din cap și am pornit să mă mai plimb prin corabie. Uriașa structură mecanică aducea mai mult cu o fortăreață decât cu un vas maritim. Fier și oțel la tot pasul, țevi cu abur și cabluri electrice presărate pe toți pereții. Am intrat cu grijă în camera motorului și am admirat imensul cristal care stătea în centrul întregii mașinării. Obiectul emana o lumină albăstruie plăpândă, iar când am pus mâna pe el am simțit cum prin tot corpul a început să-mi circule un impuls de energie. Am luat mâna de pe el când am simțit că mai avea puțin și îmi făcea sângele să fiarbă.

          M-am apucat cu grijă să presar întreaga încăpere cu grenade. Dacă nomazii reușeau totuși să ajungă în Veresa, atunci ne puteam aștepta oricând la un asalt, iar acest gest extrem reprezenta singura și ultima noastră șansă de a ne apăra. Și cu ocazia asta le-am fi aranjat și focul crematoriu muribunzilor din corabie. Odată terminată treaba, m-am întors afară la oameni și ne-am apucat să jucăm table. Am fumat din pipe și am aruncat zaruri toată după-amiaza și nu îmi amintesc să-mi  fi trecut prin minte vreun gând despre ce ne aștepta după lăsarea întunericului. În acele momente nici nu știam ce era de preferat: bestia din Iad sau un atac în forță al șeicilor.

          Odată cu noaptea, am intrat în corturile noastre, cei care mai eram, cu puștile în mână și cu grenadele la șold. Tremuram de frig și de teroare, așteptând cu sufletul la gură zbieretul demonului. Nu aveam niciun felinar aprins, stăteam în beznă.

          Pe la jumătatea nopții am ieșit cu grijă din cort pentru a trage cu ochiul. Nesfârșitele stele se întindeau până la marginea orizontului, iar firele de nisip sclipeau sub lumina palidă a lunii. Corabia noastră era cocoțată pe o dună, asemenea unui animal rănit așteptându-și sfârșitul în colții hienelor și vulturilor.

          Un vânt ușor adia și îmi băga frigul adânc în oase. Cu fiecare clipă simțeam cum înțepenesc tot mai mult și poate că m-aș fi oprit în loc, ghemuit pe pământ pentru a-mi mai reveni, dacă nu aș fi fost imediat trezit din reverie de strigătul de teroare al companionilor mei. Când m-am întors, bestia era acolo. Năpustită asupra unui cort, sfâșia fără milă carnea oamenilor cu brațele sale lungi, terminate în niște lame subțiri și ascuțite ca ale unei săbii. Din gură i se scurgea un lichid vâscos care topea materialul, iar ochii îi ardeau cu ură. Patru coarne de lungimi și forme diferite i se înălțau din creștetul capului și se împleteau ca niște șerpi de piatră. Sub ochii mei, îmi măcelărea oamenii unul câte unul.

          Din instinct m-am repezit spre ea și, punând pușca pe umăr, am lovit-o cu un fulger fix între ochii săi roșii și subțiri. Un strigăt demonic s-a revărsat peste mine, aproape secerându-mă din picioare. Apoi fiara s-a năpustit asupra mea. Agilitatea acumulată în anii de profesie m-a ajutat să îi evit brațul ca de sabie, ce s-a înfipt în pământ, împroșcându-mă cu nisip însângerat. M-am pus din nou pe picioare și am pornit în grabă spre corabie. M-am aruncat înăuntru, reușind să evit încă o dată lovitura bestiei, care a rupt cu furie ușa de metal.

          Alergam ca un nebun prin coridoarele întortocheate ale navei, cu zbieretele creaturii apropiindu-se tot mai mult de mine. Nu știu cum, poate cu ajutor de sus, am reușit să ajung în camera căpitanului și am tras cu toată forța de mânerul care punea motorul în funcțiune. Cu coada ochiului am zărit în spatele meu forma monstruoasă, blocând ușa spre holul principal. Fără nicio altă alternativă, am luat-o în sus pe scări și m-am trezit singur pe puntea corabiei. Întreaga mașinărie tremura sub forța mecanismelor ce se aprindeau. Știam că nu mai aveam mult timp.

          În spatele meu, creatura și-a făcut la rândul ei apariția pe punte. Stătea nemișcată și mă fixa cu ochii săi sângerii, asemenea unor mici tăieturi pe chipul fioros. De altfel, ochii ei erau singurul lucru pe care îl deslușeam cu certitudine la forma sa neomenească, căci restul corpului își schimba înfățișarea cu fiecare secundă. Privind-o, simțeam cum nebunia îmi invada creierul, cum mintea ceda sub asaltul corupției sale de neconceput. O durere sfâșietoare a pus atunci stăpânire peste capul meu, ca și cum sute de pumnale îmi erau înfipte în creștet în același timp, iar apoi privirea mi s-a încețoșat. Creatura devenea din ce în ce mai amorfă, din ce în ce mai greu de privit, doar ochii săi nebuni păstrându-și integritatea, fixați cum erau asupra mea.

          Dintr-o mișcare reflexă, m-am aruncat peste bord și am alunecat pe nisipul aspru. În spatele meu, bestia a scos un ultim răget de furie înainte ca o lumină orbitoare să învăluie toată corabia. Distrugerea cristalului a dat naștere unei coloane de foc înaltă de zeci de metri și care ardea cu un albastru ceresc. Pentru câteva clipe, noaptea se transformase în zi.

         

          ***

         

          Doar eu și Doctorul mai eram în viață. Corabia a ars toată noaptea, iar noi ne-am adăpostit la căldura ei. Din când în când, printre trosnetul lemnelor se strecura un sunet sumbru, ca al unui animal pe moarte care își striga în agonie ultimii stropi de viață. În acele momente dădeam pe gât o gură de tărie și ne prefăceam că nu auzeam nimic. Cu ochii ațintiți înspre spectacolul flăcărilor, care își modificau forma odată cu bătaia vântului, am stat ore în șir nemișcat, fără să îmi mai pese de frig sau de foame. În minte nu aveam loc decât pentru clipele de groază în care privisem în ochi acea bestie nepământeană. Conștiința mea fracturată în mii de bucățele încerca să se asambleze la loc. Un proces încet și dureros, care nici acum nu este în întregime terminat, și tare mi-e teamă că niciodată nu va fi.

          A doua zi am fost salvați de către o caravană ce călătorise în timpul nopții. Zăriseră de la distanță coloana de foc care se înălțase la cer și au pornit să investigheze. Când au ajuns în sfârșit la noi, din corabie nu mai rămăsese nimic, în afara unei pete negre pe nisip. Am căutat printre rămășițele sale, dar nu am găsit decât cenușă. Nici măcar oasele celor morți pe corabie, sau ale creaturii, nu mai rămăseseră, atât de puternic arsese cristalul. Am adunat trupurile care mai erau și le-am înfășurat pentru a fi îngropate cum se cuvine, iar apoi, înainte de plecare, am mai aruncat o ultimă privire prin ceea ce mai rămăsese din tabără.

          Această ultimă decizie avea să mă marcheze pentru tot restul vieții. Am refuzat să stau în preajma oamenilor din caravană, la fel cum încă fac și acum. Nici pe bunul Doctor nu l-am lăsat să mă viziteze, am vorbit cu el doar prin ușa închisă. L-am rugat să nu îmi poarte pică, dar nici să nu mă întrebe motivul schimbării mele, căci nu voiam să arunc și asupra minții sale cunoștințele mele întunecate. Ca un om trecut prin viață, a fost blând cu mine și nu mi-a purtat gând rău. Mi-a mulțumit pentru că m-am ținut de cuvânt și nu l-am lăsat să moară în acel infern, iar apoi ne-am luat rămas bun. De atunci nu am mai auzit nimic de el.

          Cât despre restul oamenilor de la bord, la fel ca și cei cu care locuiesc acum, nu au primit prea bine condiția mea. O vedeau ca pe un semn de dispreț și îngâmfare. Norocul meu a fost că la comanda echipajului era un djinn. Lui i-am putut povesti și a înțeles totul. M-a ținut pe nava lui, în ciuda protestelor echipajului, și tot el s-a oferit să îmi asigure cazarea aici în Anglia, în condițiile necesare pentru afecțiunea mea. Încă mă mai vizitează din când în când și mă ține la curent cu evenimentele din deșert, un loc pe care nu îl voi mai putea revedea niciodată.

          La fiecare trei zile, djinnul îngrijitor vine să mă bărbierească. Cu cea mai mare plăcere aș face-o chiar eu, doar că din prima zi am scos toate oglinzile din cameră. Nu suport priveliștea niciunui om, nici chiar a propriei mele persoane. Iar de fiecare dată când mă uit la chipul vreunuia, nu văd decât doi ochi subțiri și roșii, arzând a ură. Trăiesc în izolare și în groază, deoarece am apucat să privesc în spatele cortinei, iar ființa mea nu a putut face față adevărului.

          Din ziua în care am căutat în rămășițele cortului lui Aben Sima și am găsit pocalul gol.

 

Radu Filip

Radu Filip

S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical . Pasionat de mic de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. Preferă poveștile cu un cadru limitat, în care accentul cade asupra transformărilor pe care le parcurg personajele de-a lungul narativului. Vede literatura ca pe un mod de expresie și eliberare din rutina cotidianului, atât pentru cititor cât și pentru autor.

More Posts