gsf81 bn02-650

          — Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.

          Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.

          În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului

          — Puteți să-mi spuneți exact cum a început? întreabă bărbatul, cu mâinile osoase dansând pe tastatura laptopului.

          Și, cu ochii în gol, răsucind brățara subțire de la încheietura stângă, Silvia Stark începe să povestească.

          În ochii bărbatului se aprinde o lumină stranie, dar ea n-o observă, cufundată în amintiri.

         

          *

         

          La început doar o dată sau de două ori pe săptămână, iar după un timp noapte de noapte, începuse să îi apară în vise casa copilăriei ei: cele trei trepte derulându-i-se dinainte, veranda de lemn, apoi coridorul alb, cu marile ferestre luminoase pe partea dreaptă, cu scrinul masiv în stânga, cu secretele întunecate ale uşilor pătând peretele.

          În vis înainta pe coridor și pătrundea dintr-o încăpere într-alta, fericită şi în siguranţă, aşa cum te simți numai când eşti copil. Dar treptat fericirea era înlocuită de nelinişte. Casa părea prea goală. Şi, în cele din urmă, i se făcea frică tocmai fiindcă devenea sigură că era goală. Era goală și pustietatea aceea urla neauzit, sfâșietor.

          Şi apoi se trezea.

          Începuse s-o enerveze acest vis ce o invada noapte de noapte şi din care se deştepta obosită şi neliniştită.

          Apoi, într-o dimineaţă, după ce bântuise în somn pe coridoarele casei, descoperise la trezire contururile acesteia suprapunându-se o clipă peste contururile dormitorului ei. De parcă visul, ca soarele prea îndelung privit, i s-ar fi impregnat pe retină. Preț de o secundă avusese senzația că se află în camera ei din copilărie şi o fericire luminoasă o umpluse ca pe-un vas prea multă vreme gol. Realizând însă că fusese doar un vis simţise o dezamăgire atât de teribilă, încât se dusese la medic şi-i ceruse somnifere pentru prima oară în viaţa ei. Nu voia să mai aibă parte vreodată de o asemenea trezire.

          — La început, a mers, spune ea. Am început să dorm bine și nu am mai visat nimic. Eram mulțumită, la serviciu era o perioadă complicată. Șeful meu… ăăă, cred că are o criză de depresie sau de alcoolism.

          Îi povestește lui Funes cât de tare urăşte să intre în şedinţe nepregătită pentru că şeful ei nu răspunde la telefon. Dar oricum, când îl apucă toanele, Paul nu-i răspunde nici directorului. Se poate spune că beneficiez de tratament egal cu cei mai mari dintre cei mari, comentează ea. La un moment dat, spre oroarea ei, directorul se interesase, în plină ședință, dacă Paul are o amantă nouă de lipsește atâta. Și ea, mereu în umbra șefului ei, iresponsabil, dar vorbitor strălucit şi având talentul de a găsi abordări noi pentru fiecare problemă, răspunsese…

          Se uită la Funes și-l descoperă privind-o calm, cu ochi albaștri și indiferenți ca două lacuri glaciare.

          Prima dată i s-a întâmplat în timp ce susținea o prezentare, spune ea grăbită, simțindu-se ca un copil mustrat, deși doctorul n-a scos o vorbă. Spre sfârșit aruncase o privire prin sală ca să studieze efectul asupra publicului și întrezărise fugar la geamuri, în locul marilor jaluzele de tip office, perdelele bunicii, pe care aceasta le înălbea și le apreta cu grijă. Făcuse o pauză poate puțin cam lungă și-și reluase prezentarea, simțind că siguranța din voce îi pierise. Abia la sfârșit îndrăznise să se mai uite către ferestrele care arătau, printre fâșiile de sintetic atârnate pe o șină de plastic, felii de cer înnorat.

          — În final toată lumea m-a aplaudat. Se pare că nu s-a simțit că m-am poticnit. Numai că…

          Își apasă degetele pe brățară, răsucindu-și-o în jurul încheieturii.

          — În timpul întrebărilor, am mai tras o dată cu ochiul spre fereastră. Și le-am văzut! Din nou! Perdelele bunicii. Și în locul planului de evacuare în caz de incendiu era o fotografie de familie, înrămată. Dar le-am văzut numai cu coada ochiului. Când m-am uitat direct la ele, au dispărut. Era ca și cum… ca şi cum s-ar fi jucat de-a v-aţi ascunselea. De parcă…

          Silvia ezită, apoi spune o frază de care nu s-ar fi crezut în stare, nu ea, femeia modernă care citește numai cărți de business și dezvoltare personală și n-a mai deschis un roman de când a terminat facultatea:

          — … de parcă lucrurile astea ar fi stat ascunse în colţul ochiului, aşteptând să sară asupra minţii mele când nu era atentă.

          Pe hol, glastre albastre cu muşcate se înșirau în locul plantelor anoste de birou în ghivecele lor din plastic de culoarea diareei. Cămara de unde lua borcane de dulceaţă pe care le savura la umbră, în curtea din spate, se suprapusese peste dulapul plin de bibliorafturi din capătul culoarului, apărând și dispărând ca un televizor care sare de pe un canal pe altul și înapoi. Pantofii ei cu tocuri călcau când pe mocheta cenușie, când pe un preș în culori vesele pe care-l uitase de mult.

          Apoi se poticnise, scăpând din brațe dosarul cu prezentarea, din fericire încheiată.

          — Le-am zis colegilor că mi s-a agățat tocul de mochetă, îi zice ea lui Funes. De fapt…

          De fapt, vorbind cu un coleg, zărise cu coada ochiului, drept în mijlocul holului, vechiul scrin negru cu muchiile tari, responsabil de multe dintre vânătăile pe care și le făcuse în copilărie.

          — Am aruncat somniferele la gunoi de cum am ajuns acasă. Credeam că-i ceva în neregulă cu ele. În noaptea aia mi-a fost frică să adorm. Dar de visat n-am mai visat. Chiar dimpotrivă.

          Soarbe convulsiv din paharul cu tonic și ridică ochii.

          Aplecat înainte, Funes ascultă, nemișcat ca un prădător ce și-a întrezărit prada mișcând prin ierburi.

          Silvia Stark începe să vorbească din nou, calmă, cu acea stăpânire de sine cu care își acoperă șeful în ședințe și trage sforile ca să-i ia locul. Mai târziu nu va reuși să-și explice când anume a început să plângă:

          — Aş putea foarte bine să-mi iau un baston alb şi n-ar fi o minciună, pentru că nu mai văd ce-i în jur. Am ajuns să-mi petrec toată ziua în interiorul casei ăleia, indiferent dacă, de fapt, mă aflu pe stradă, la birou, la masă. Acum, de exemplu, din punctul meu de vedere, stăm pe veranda din față, la umbra viței de vie.

          — Groaznic, zice Funes, nu ştiu cum rezistaţi.

          Ochii îi strălucesc în faţa provocării. Simți că „groaznic” e pentru el o îngheţată cu frişcă şi trei feluri de arome.

          Ea continuă să-i descrie nebunia prin care își croiește drum zilnic. Cât i-a luat până să înțeleagă corespondențele dintre coșmarul ei și lumea reală, faptul că o rosătură în covor indică o groapă pe caldarâm, iar o uşă ce se deschide singură în faţa ei înseamnă că în realitate a venit liftul. Și cum trebuie, mereu, să fie atentă la vechiul scrin negru, care, cu perversitate, se tot mută ba pe stânga, ba pe dreapta.

          — Este un caz ciudat, zice Funes. Mai daţi-mi nişte detalii. Care e situaţia casei în prezent?

          Păi care să fie? spune ea răsucindu-și brățara. Cu timpul, familia s-a împrăştiat şi fiecare generaţie s-a îndepărtat mai mult decât precedenta, ca în urma unei explozii: bunicii – la cimitirul din apropiere, părinţii – la bloc, în cartierele din centru, copiii – în capitală.

          — Dar în casă, insistă Funes, în casă cine stă?

          — Nimeni. O vreme eu şi ai mei ne-am mai petrecut verile acolo, mai mereu la insistenţa mea. După un timp am început şi eu să-mi fac vacanţele în străinătate și…

          Silvia ridică din umeri. 

          Funes soarbe îngândurat din capucino.

          Pentru prima oară, Silvia se întreabă ce fel de om e ăsta, care lucrează într-un bar în loc să aibă și el un birou ca toată lumea.

          — Daţi-mi adresa, vă rog, zice el într-un târziu. Cred că trebuie să mă deplasez la faţa locului. O să vă trimit decontul pentru biletele de tren.

          Silvia se smulge din contemplarea hipnotizată a frunzelor de viță ce freamătă alene, ca niște mâini căutând ceva de mângâiat. Frunzele-alea care umbreau galeria casei au căzut de mult, își spune. Cât o fi stat așa? El n-a întrerupt-o.

          – Mi-aţi putea spune totuşi despre ce e vorba? testează ea terenul.

          — Până nu văd pacientul nu mă pot pronunţa cu certitudine, zice el, cu aerul unui chirurg pe cord deschis solicitat să pună un diagnostic de amigdalită prin telefon. Din datele preliminare ar rezulta că, într-adevăr, casa a stabilit un fel de contact cu dumneavoastră. La început în somn, când subconştientul este mai deschis şi mai accesibil. Apoi, când i-aţi blocat accesul luând somnifere, v-a invadat ziua. Într-un fel se poate vorbi de bântuire, sigur, doar metaforic. Aveţi idee dacă sunteţi singura din familie care se confruntă cu această problemă?

          — Sincer, nu mă văd făcând un sondaj printre rude pe tema asta, spune Silvia.

          Îl privește cu recunoștință:

          — Pentru început e bine să ştiu că nu-i ceva în neregulă cu mine. La început, psihiatrul meu mi-a zis că probabil încerc să mă refugiez din faţa unei perioade solicitante într-un trecut în care eram fericită şi în siguranţă.

          Funes tresare, apoi îşi înclină capul apreciativ:

          — Un diagnostic corect. Desigur, aplicat în mod eronat. Este posibil ca însăşi casa, abandonată de familie, să încerce de fapt o refugiere în confortul trecutului.

          O privește atent. Doctorul are un ochi mai albastru decât celălalt, remarcă ea, dacă n-o fi cumva un efect al luminii.

          — Sau, spune el, este posibil să vă fi întâlnit cumva la jumătatea drumului.

         

          **

         

          Silvia Stark, cea mai liberă dintre prizonieri, se mișcă anevoie printr-un peisaj pe care nu-l mai vede. Cosmopolisul, orașul unde visele vin să moară, cum l-a numit cândva poetul damnat Robert Baucius, o învăluie cu zumzetul său ocupat. Știe, după pulsația surdă de sub tălpi, că se află pe aglomeratul Bulevard al Nerăbdării, cu vitrinele magazinelor de lux pe care nu le vede, cu marile clădiri de birouri printre care, undeva deasupra, cerul cenușiu curge ca un râu între zăgazuri, cu restaurante și cafenele atât de scumpe de parcă aerul poluat din centrul metropolei ar fi un ingredient exotic.

          În interiorul propriului ei coșmar, merge fără să se împiedice. A devenit pricepută la descifrat semnele. Holul ăsta pe care-l are în fața ochilor este, de fapt, strada și știe din precedentele experiențe că o reflexie a soarelui în fereastră înseamnă că în lumea reală semaforul arată verde. Dacă ar fi roșu, un colț de draperie ar atârna într-un anumit fel.

          Așa cum un orb ajunge să-și învețe drumul către casă și ea, numărându-și pașii, știe că se apropie de locul unde obișnuiește să facă un popas la întoarcerea de la serviciu, odihnindu-se după încordarea de a umbla printr-un oraș pe care trebuie să-l ghicească. La condus a renunțat, era prea complicat în noile circumstanțe.

          Se așază. Știe că stă la terasa Phoenix, cel mai bun loc unde să vezi și să fii văzut – dacă ești un tânăr corporatist de carieră; pentru bogații orașului, firește, sunt alte locuri. Ochii ei îi spun, însă, că se află în sufrageria bunicii sale, cu aerul solemn, de catedrală, pe care îl au camerele folosite mai rar. Aici obișnuiau bunica și prietenele ei să stea la taclale, servind dulceață de cireșe din farfuriuțe mici de sticlă și bând cafea și apă rece turnată în pahare înalte, în timp ce ea, într-un colț, savura fiecare boabă de cireașă pe rând, răsfoind o revistă de modă ce părea să-i promită lucruri misterioase și extraordinare când va fi mare.

          Închide ochii o clipă, imaginându-și că e acolo, atunci, înapoi în timp, pe vremea când universul adulților părea un imperiu demn de cucerit, când nu știa care sunt limitele lumii și limitele ei.

          Magia nu durează. Acum, sufrageria bunicii e un vacarm. Glasuri se împletesc într-un baldachin sonor deasupra capului Silviei. În apropiere mașinile trec claxonând. Chelnerița apare din șifonierul cu ușile atât de bine lustruite că aproape te vezi în ele, ducând cuiva o pizza. Trece periculos de aproape de colțul canapelei și Silvia reușește să n-o avertizeze să se ferească.

           Încearcă să-și mute gândul la lucruri mai practice, cum ar fi aluziile pe care a început să i le facă directorul și faptul că s-a surprins calculând la rece dacă n-ar trebui să le dea curs. În fond, cât o să mai facă munca șefului pe salariul ei? Nu cred că puștoaica aia m-ar plăcea prea tare, se surprinde gândind, ca și cum ea cea mică ar fi o altă persoană, cu totul diferită de această Silvia Stark care-și termină cafeaua la o terasă din agitatul Cosmopolis.

          Ceva îi alunecă sinuos pe încheietura stângă, făcând-o să tresară. E brățara, pe care a reușit în cele din urmă să și-o rupă. O pune în buzunar, plătește și se ridică, gata să-și reia jugul.

         

          Când se lovea de colțurile lui îmbrăcate în metal, când se suia pe spinarea lui lată și îl proclama cal, trăsură sau barcă de naufragiat, după chef, nu-și imaginase că vechiul scrin avea să-i devină dușman.

          Nici când îl vede îndreptându-se spre ea în scrâșnet ascuțit de frâne, când statura lui mătăhăloasă creste cu repeziciune și cu direcție și cu o țintă precisă care este chiar ea, tot nu poate să creadă și să înțeleagă. Buzele-i sunt reci și genunchii de plumb și-apucă să se-ntrebe unde a greșit, căci semnele erau cele obișnuite, și să constate că nu-i adevărat că viața îți trece toată prin fața ochilor. Chipurile oamenilor aflați în siguranță pe trotuare sunt pete multicolore, un zid de fețe, și ea gândește nu știam că pot să încapă atâția oameni în holul meu. Dă să fugă, dar membrele de-abia i se clintesc, grele ca și cum s-ar mișca prin apă, și deodată se pomenește zburând prin aer. N-a murit încă, nu încă, dar podeaua se înalță spre ea sau ea plonjează spre podea ca-ntr-o prăpastie, de ce, de ce, și liniștea explodează în jurul ei și…

          Totul doare. Până și gândurile. Sub obrazul ei, lemnul podelei din hol are consistența grunjoasă a asfaltului. Dinspre sufrageria îndepărtată se aude vuind o ambulanță. Cu ochii închiși, poate reconstitui exact lumea înconjurătoare, cea reală adică: oamenii adunați pe trotuare privind-o cum zace în mijlocul străzii, ambulanța şi poliția croindu-și drum, întreg decorul specific unui accident de circulație. Silvia deschide ochii, face abstracție de zgomote şi privește perdeluța albă a ferestrei din hol; imaginea unei perdele albe legănate uşor de vânt i s-a părut întotdeauna tot ce poate fi mai liniştitor.

         

          *

         

          Ochii îi spun că se află în vechiul ei dormitor, dar ştie ea mai bine. Mai ales că, în mod bizar, cuierul din hol este acum lângă pat şi de el atârnă o perfuzie.

          — Sper că a fost un accident, zice Funes. Dar nu putem fi siguri.

          S-a întors de pe teren, arborând un trenci gen detectiv Colombo. Silvia găsește că, pentru un om care vizitează o cameră de spital, arată nesimțit de sănătos.

          — Adică, vreţi să spuneţi că… m-a indus în eroare deliberat? întreabă ea.

          Funes face un gest evaziv: se poate.

          — E multă frustrare adunată între zidurile casei dumneavoastră, zice el tărăgănat. Un sentiment de abandon, de părăsire, de inutilitate. Nu e o raritate: casele în care au locuit familii numeroase se simt inutile când numărul locatarilor se împuţinează, cu atât mai grav când rămân nelocuite. Cazul nostru, însă, este unul rar: casa refuză se se predea. Luptă. Pretinde.

          E admiraţie în tonul lui și nici nu încearcă s-o ascundă.

          — V-a oferit adăpost, spune el pășind de colo-colo prin dormitor/camera de spital. V-a iubit. A îndepărtat emoţiile negative când se acumulau, ceea ce-i mare lucru. Știu cazuri când asta nu s-a întâmplat – a fost un dezastru. Şi, în loc de răsplată, s-a văzut abandonată.

          Se oprește și o privește, ca şi cum tocmai i-ar fi dat prin cap ceva neplăcut.

          — Plănuiţi să plecaţi în străinătate?

          — Nu, zice Silvia uluită.

          — Aţi schimbat medicamentele?

          Ea neagă.

          — Luaţi poate calmante în timpul zilei? o chestionează el, neobosit. Aţi făcut ceva care ar fi putut schimba raporturile dumneavoastră cu casa! Sunt convins!

          În sfârşit, se așază pe un scaun lângă pat, ca un comisar din filme care tocmai a intrat în camera de interogatoriu.

          — Ce aţi făcut, mai exact? întreabă.

          Preotul familiei n-a pus întrebări. Mai multe a pus mama Silviei, care nu pricepea ce-i cu atâta evlavie pe fiică-sa.

          — O exorcizare?! sare Funes de pe scaun. Ce imprudenţă! Ce ingratitudine!

          — Bine că măcar preotul n-a păţit nimic, spune Silvia ușurată. I-a zis mamei că imobilul este doar dărăpănat şi cam umed, dar că n-a sesizat nicio prezenţă ostilă.

          Funes clatină violent din cap, cu o exasperare fără cuvinte.

          — Ştiţi ceva? Meritaţi tot ce vi se întâmplă!

          Se ambalează. Face paşi mari prin cameră, cu trenciul lui de Colombo fluturându-i în urmă; părul i-a căzut în dezordine pe frunte și ochii-i strălucesc de indignare. Dar cuvintele lui reuşesc să evoce singurătatea unei case nelocuite, care vede îngrozită cum întunericul, față de care altădată era pavăză, o umple pe dinăuntru ca o apă într-o necontenită creștere, în timp ce priveşte zadarnic strada prin ferestre din ce în ce mai prăfuite, așteptând o figură familiară ce nu mai apare.

          — N-am mai avut timp, îngaimă Silvia vinovată.

          — Să ştiţi că-i o crimă să abandonezi lucruri pe care le iubeşti numai din lipsă de timp, zice Funes, implacabil. O încruntătură i s-a cuibărit între sprâncene și pare decisă să nu mai plece de-acolo. Casa e fixată pe dumneavoastră cumva, probabil ştie că ultimele vacanţe cu familia le-aţi petrecut acolo la iniţiativa dumneavoastră. Şi vă previn că n-o să vă dea drumul, fiindcă v-a simţit slăbiciunea: că tânjiţi după acele timpuri, ca şi ea.

          Silvia îi replică – destul de previzibil – că lumea se schimbă şi că oamenii nu pot trăi în trecut.

          – Mă tem că dumneavoastră va trebui s-o faceţi, i-o retează el.

         

          **

         

          — Aoleu, domnişoară, ce dărâmătură! O să vă coste mai mult ca una nouă.

          Muncitorul îşi trage nasul şi se mai uită odată în jur.

          — Bine că măcar acoperişul e întreg.

          — Haide, băi, frai… ăă, mă scuzaţi, domnişoară. Mişcă-te, bă, nu sta-n drum, c-o să-mi scap asta pă picior! urlă cel din spatele lui.

          Silvia gesticulează către ei, îndrumându-i să pună patul abia cumpărat în dormitorul ei din copilărie, exact în locul unde ea una vede patul său de odinioară, cu cuvertura cu trandafiri. Pentru o clipă, cât timp muncitorii așază mobila cea nouă, contururile celor două paturi se suprapun, apoi, în ochii ei, imaginea reală se topeşte încet şi dispare, în timp ce patul din copilărie, ajuns probabil de mult surcele, îşi reafirmă triumfător existenţa.

          — N-ar trebui să dormiţi aici până nu zugrăviţi şi nu mai cumpăraţi nişte mobilă, o sfătuieşte cel dintâi peste umăr, îndreptându-se de şale.

          Se uită amândoi cu mirare la nebuna care se mută într-o casă dărăpănată şi nemobilată, numai cu un pat şi un geamantan cu haine. Ei nu văd vitrina din care păpuşile copilăriei o întâmpină cu braţele deschise, covorul cu pata de cerneală care nu a mai ieşit cu niciun înălbitor, prima ei bibliotecă, de uşa căreia s-a dat huţa până când a scos-o din balamale.

          Simte amintirile ascunse prin colţuri şi pe după mobile, ca nişte animale sfioase, aşteptând plecarea muncitorilor ca să iasă să se gudure pe lângă ea.

          Îi plăteşte şi ei pleacă. Îi aude, pe hol, făcând comentarii despre starea casei şi anticipează cu inima strânsă zgomotul impactului, trosnetul neplăcut al oaselor rupte, urletele de durere. Dar nu. Casa e prea inteligentă ca să se sinchisească de două fleacuri gălăgioase, puţind a transpiraţie şi cu salopetele peticite.

          În sfârşit, poarta dinspre stradă se închide scârţâind (trebuie să-i ung balamalele, îşi notează Silvia în gând). E linişte. Sunt singure, casa şi ea, după atâta vreme.

          — Îţi e teamă să mă laşi să te văd aşa cum eşti? întreabă ea aerul.

          Îşi trece palma pe perete, ca-ntr-o mângâiere. Nimeni, niciodată, n-a iubit-o atât şi cu o asemenea încăpăţânare. Nimeni n-a mai tânjit în felul ăsta după ea, cu o dorinţă absolută şi fără niciun fel de ascunzişuri. Dar la ce foloseşte o iubire ca o luare de ostatici, o iubire ca o capcană, o iubire din care nu poţi să pleci decât mort?

          Îşi dă seama deodată – cu claritatea orbitoare a tuturor revelaţiilor târzii şi inutile – că Funes, este, până la urmă, doctor de case. Nu de oameni. De case. Că se află într-o casă goală, din care nu poate să plece, într-un oraş de provincie pe care l-a părăsit cu ani în urmă; că nu mai are serviciu şi nicio idee ce o să facă în viitor.

          Şi pe urmă aude un târşâit de papuci apropiindu-se dinspre bucătărie, tacticos, ca pe timpurile când bunica ei – acum moartă de zece ani – venea să-i aducă orezul cu lapte, cu scorţişoară presărată pe deasupra, felul favorit.

          Singură în casa pustie, Silvia Stark închide ochii și abandonează realitatea, poate pentru totdeauna.

          — O să fie bine, șoptește ea.

          

Laura Sorin

Laura Sorin

Laura Ciobanu când traduc. Laura Sorin când scriu povestiri fantastice. Zisă şi Dreaming Jewel. În funcțiune din 1975. Visătoare profesionistă, sinucigașă social, mama devotată a două pisici, bucătăreasă nedesăvârșită. Sportul meu preferat este lectura. Dacă aș putea, aș alege să trăiesc în lumea lui Garcia Marquez. Deși, natură veșnic nemulțumită, dacă aș trăi acolo probabil mi-aș dori să pot emigra în lumea lui Cortazar. Întrucât nu se poate, trăiesc în lumile mele și uneori scriu.

More Posts