Odată cu evoluţia civilizaţiei occidentale, ambiţia elitelor sociale de a obţine putere şi control absolut a crescut constant şi a atins forme supradimensionate. Trufia fără limite a homunculului european care se crede stăpânul universului a culminat în secolul XX prin emergenţa unor construcţii politice teratologice, care intenţionau să schimbe lumea în cel mai radical mod, iar scopul lor ultim a rămas rescrierea naturii umane.

De observat că astfel de proiecte au fost concepute în majoritatea covârşitoare a cazurilor în minţile unor bărbaţi. Este modelul tipic de păstor al neamului, bigot şi ranchiunos, care-şi dispreţuieşte semenii, considerându-i inferiori şi nedemni de a fi fericiţi şi pasibili de a fi pedepsiţi pentru însuşi faptul că există. Aroganţa de a-şi asuma rolul exclusiv în a crea istoria se regăseşte la foarte mulţi lideri politici din trecut.

Deseori astfel de proiecte distopice au fost concepute şi realizate de persoane de-a dreptul demente, susţinute de cercuri de interese. Într-adevăr, pe calea unui Nero, Lenin sau Hitler pot să păşească doar nişte indivizi dezechilibraţi. Cum ar putea fi calificat altfel, decât ca o formă de alienare, planul lui Lenin de a topi calota polară, pentru a transforma Siberia într-o zonă economică supradezvoltată şi a-i îneca pe „burghezii capitalişti”? Chiar şi Iulius Caesar, cel care a condus la transformarea Republicii Romane în Imperiu, ar fi putut să-şi motiveze acţiunile nu atât printr-un simţ al necesităţii istorice, ci printr-o anxietate provocată de faptul că suferea de epilepsie. Toţi aceşti lideri, împreună cu lumea pe care au construit-o, au fost creaţii ale timpului şi ale societăţii în care s-au născut şi manifestă criza identitară profundă a omului occidental.

Literatura din acest ultim „secol al monştrilor” a exprimat aceste fenomene îngrijorătoare într-o serie de lucrări ce au devenit nişte lecturi esenţiale pentru orice persoană cultivată. Deseori aceste proze nu constituie doar nişte ficţiuni, ci descriu proiecte sociale ce ar putea fi implementate în realitate şi chiar şi-au găsit aplicarea. Romanele-antiutopii prezintă tiranii ce poartă masca unor utopii, iar distopiile au în centru societăţi explicit malefice.

La fel ca şi orice alt gen literar, cel al romanului-distopie şi al antiutopiei nu a  apărut ex nihilo. De exemplu, ţările ciudate pe care le-a înfăţişat Jonathan Swift în Călătoriile lui Gulliver pot fi considerate drept nişte satire sociale. În mod paradoxal, cărţile unor gânditori europeni care încercau să imagineze utopii perfecte ar putea fi citite astăzi mai curând în cheia unor distopii. De exemplu, urbea miraculoasă localizată pe îndepărtata insulă Taprobane, pe care o prezintă cu lux de amănunte Tommaso Campanella în Oraşul Soarelui, are toate atributele unei tiranii, în pofida notei de optimism şi a încrederii în marile schimbări aduse de Epoca Renaşterii, cu care autorul îşi încheie opera. Societatea lui Campanella aminteşte mai curând de oraşul Auroville, întemeiat de o sectă a adepţilor gânditorului indian Sri Aurobindo după dispariţia acestuia.

Nuvela Reparatorul de reputaţii din culegerea de povestiri The King in Yellow (Regele înveşmântat în galben) (1895), semnată de scriitorul american Robert W. Chambers, începe prin descrierea unei Americi dintr-un proto-viitor. Această Americă virtuală se manifestă ca un stat supramilitarizat care a întreprins o invazie în Europa şi care tocmai a instituit o nouă lege ce-i condamnă la moarte pe toţi cetăţenii capabili să-şi provoace prejudicii propriei persoane. În acest scop în grădina publică din New York a fost inaugurată prima cameră letală, deschisă pentru orice voluntar. Povestirea respectivă se deschide prin următorul epigraf în franceză: Les rois ou les foux. Leur folie dure plus longtemps. Voila toute la difference. (Regii sau nebunii, Nebunia lor durează mai mult. Aceasta e unica diferenţă.) Este povestea unei alienări pe fundal sentimental, cu un personaj care-l admiră pe Napoleon şi îşi închipuie că se află la un pas de a deveni stăpânul întregii lumi. Pitoreasca imagine a Americii înfăţişată de Robert W. Chambers, un pictor convertit la literatură, coincide cu cea din schiţa The War Prayer (Rugăciune pentru război) semnată de Mark Twain, care aminteşte de pericolul situaţiei în care conducerea Statelor Unite ar cădea în mâinile unor puteri oculte, transformând acest stat prosper din cel mai mare apărător al democraţiei într-un jandarm mondial. Acest pericol a ameninţat toate statele mari din istorie.

Deşi este cunoscut mai mult datorită unor romane umaniste precum Colţ Alb şi Martin Eden sau a nuvelei Dragoste de viaţă, Jack London a abordat şi alte genuri, precum romanul postapocaliptic (Ciuma Roşie), dar şi distopia. Romanul Călcâiul de Fier (1908) ia forma unui jurnal fictiv descoperit peste câteva secole în viitor, care descrie o revoltă eşuată întreprinsă împotrvia unui regim tiranic instaurat în Statele Unite la începutul secolului XX, conform unei cronologii alternative. Naratoarea fictivă face un portret al soţului ei, un tânăr idealist cu aspiraţii progresiste, care a condus această rebeliune. Ea evocă lupta lui disperată şi sfârşitul lui tragic.

Ascensiunea regimului Călcâiului de Fier se produce pe fundalul succesului electoral al unui partid de orientare socialistă din care face parte eroul cărţii. Rezultatele scrutinului sunt însă anulate de judecători şi de administratorii locali şi o grupare oligarhică obţine puterea absolută în stat. Opozanţii noii ordini încep să dispară fără urmă unul după altul, lichidaţi de membrii unei clase de asasini, numiţi Mercenari. Ulterior, majoritatea populaţiei este transformată în sclavi şi forţată să muncească pentru realizarea unor proiecte megalomane. Tirania Călcâiului de Fier, care a încercat să şteargă ideea de libertate din memoria oamenilor şi să strivească umanitatea, s-a perpetuat pentru câteva secole grele de teroare, până la momentul final al Marii Căderi.

O altă carte ce ţine de această direcţie literară, romanul lui Evghenii Zamiatin Mî (Noi), lansat în 1927, înfăţişează o societate bizară, parodiind demenţa senilă a ideologiei comuniste, dar şi utopiile mecaniciste ale gânditorului Frederic Winslow Taylor. Într-adevăr, toate tiraniile şi toate crimele înfăptuite în numele lor nu vor reuşi niciodată să oprească istoria şi să învingă capacitatea de regenerare a speciei umane. Oricât ar fi de paradoxal, cei care au exterminat zeci de milioane de oameni în Uniunea Sovietică, erijându-se în postura de zei nemuritori şi de stăpâni ai lumii, au ajuns în doar câteva decenii atât de depăşiţi, încât copiii din generaţia mea râdeau de inepţia lor.

Romanul lui Zamiatin descrie o lume din viitor în care oamenii poartă numere de identificare în loc de nume şi merg pe stradă în marş, pe fundalul urletelor asurzitoare ale sirenelor Fabricii de Muzică şi se hrănesc cu nimic altceva decât cu petrol. La lecţiile de istorie a literaturii, ei învaţă că cea mai mare operă de literatură clasică a fost Orarul Trenurilor, eclipsată doar de Regimul Zilei prescris întru vecie de acelaşi Taylor. Personajul-narator al cărţii este un inginer care construieşte o navă spaţială ce urmează să transmită „lumina taylorismului” spre alte planete. El scrie un jurnal destinat să fie citit de reprezentanţii civilizaţiilor extraterestre. Lucrurile iau însă o turnură tragică atunci când liderii societăţii distopice decid pe neaşteptate să implementeze un plan de eradicare a voinţei şi a capacităţii de discernământ a cetăţenilor, supunându-i la nişte proceduri neurochirurgicale. Însemnările de jurnal continuă, dar tot ce a fost mai frumos şi mai măreţ în spiritul autorului său a dispărut pentru totdeauna.

Titlul cărţii lui Aldous Huxley Brave New World (Minunata Lume Nouă), apărută în 1931, se traduce mai curând prin Curajoasa Lume Nouă. Numele romanului ar putea fi inspirat de un discurs al generalului Eisenhower, care anunţa o „…Curajoasă Lume Nouă fără de laşi.” Celebra antiutopie abordează aceeaşi perspectivă terifiantă a instaurării unei dictaturi comuniste mondiale. Cetăţenii acestei lumi nu se mai nasc, ci sunt clonaţi, fiind segregaţi în caste, dintre care cea mai de jos este clasa aşa-numiţilor semimorons (semiblegii). Specimenii din vechea rasă de oameni, aşa cum a existat în trecut, sunt ţinuţi în rezervaţii speciale, pentru a-i speria pe membrii societăţii civilizate de primejdia sălbăticirii şi a haosului. Eroul romanului, John Savage, este un astfel de „sălbatic” care îşi asumă rolul de lider mesianic într-o revoluţie cu consecinţe absolut nesemnificative. Până la urmă însă Savage se pomeneşte în situaţia de a-şi căuta el însuşi scăparea de la poporul pe care vrea să-l ghideze, dându-şi seama că are de a face cu o masă de troglodiţi irecuperabili.

Toate aceste scrieri reflectă procesele dramatice ale istoriei la care au devenit martori autorii lor. Fiecare dintre ele vizează modificări fundamentale ale esenţei umane şi încercări de rescriere a legilor morale. Anormalitatea acestor societăţi şi regimuri, ruptura lor cu tot ce e natural şi firesc, le determină să sfârşească, mai devreme sau mai târziu, fie printr-o catastrofă generală, fie prin triumful libertăţii.

Prin caracterul său formativ şi prin valoarea sa literară, romanul lui George Orwell 1984, publicat pentru prima dată în 1949, ar merita cu certitudine să fie studiat în licee. Într-adevăr, acest periplu dantesc în infernul carceral ar trebui să fie citit de la o vârstă cât mai tânără posibil, fiind esenţial pentru edificarea intelectuală şi morală a unui cetăţean. În ţările lagărului socialist, lectura lui era pedepsită cu închisoarea. Iar în Occident, mesajul romanului 1984 a fost deseori denaturat, unii prezentându-l pe Orwell ca adept al ”socialismului democratic” şi a fost deturnat de către adepţii mişcării troţkiste. Au existat şi voci care l-au acuzat pe autorul englez că ar fi plagiat romanul al lui Evghenii Zamiatin şi care au clasificat romanul 1984 ca pe o proză SF. În realitate, toate fenomenele descrise în faimoasa antiutopie se produceau deja cu adevărat în Uniunea Sovietică şi nu există niciun element fantastic în această carte, cu excepţia faptului că acţiunea sa are loc într-un viitor alternativ.

Romanul i-a deranjat pe marxiştii, socialiştii şi comuniştii din Vest, pentru că a prezentat adevărul despre ceea ce reprezintă de fapt socialismul. Negarea istoriei şi a crimelor odioase săvârşite în numele acestei ideologii îi face complici pasivi şi lasă de bănuit că ar fi capabili ei înşişi să repete acelaşi genocid şi aceeaşi teroare chiar în ţările occidentale unde rezidă. Cu câţiva ani în urmă a existat un proiect de instalare a unui monument al lui George Orwell în faţa sediului central al companiei BBC, ca un omagiu adus activităţii scriitorului în cadrul acestei instituţii. Însă directorul BBC de atunci, un reprezentant al administraţiei Tony Blair încurajat de un parlamentar laburist, a anulat proiectul, din motiv că ”…viziunile politice ale lui George Orwell ar fi prea de stânga pentru această companie.” După ce George Orwell a plecat subit din viaţă, în arhiva BBC nu s-a păstrat nicio imprimare audio şi niciun document lăsate de romancier.

După cum mărturiseşte torţionarul O’Brien din 1984, prosperitatea economică şi parazitarea pe contul altora nu sunt scopul central al categoriei sociale pe care o reprezintă acesta. Ceea ce urmăreşte el de fapt este sadismul, plăcerea sadică de a-i strivi pe alţii, impunerea puterii absolute asupra altora. Regimurile totalitare urmăresc să exercite o intervenţie în natura umană ce vizează eradicarea concepţiei de libertate, proiectând în viitor viziunea unei cizme ce striveşte faţa umanităţii. Atât societăţile comuniste, cât şi marea majoritate a societăţii ruse de azi, dar şi mase largi din ţările occidentale, se alimentează cu acest vertij şi această beţie a puterii. Scopul puterii este puterea, scopul torturii e tortura. Acum mă înţelegeţi? îi spune O’Brien victimei sale. Iar cartea scrisă de duşmanul public Goldman seamănă foarte mult cu Capitalul lui Marx, fiind de fapt un manual pentru rebeliune scris de opresorii înşişi pentru a-i induce în eroare pe  cei revoltaţi. Acelaşi O’Brien dezvăluie că proletariatul nu va avea niciodată puterea de a învinge regimul, fiind foarte uşor de controlat.

Indivizii de tipul personajului O’Brien sunt prinşi într-o luptă metafizică împotriva întregului univers. Ei pretind că pot să învingă legile fizicii şi ale logicii elementare, făcându-i să creadă pe cei supuşi lor orice doresc ei, impunându-şi voinţa prin violenţă. Acest moment aminteşte de episodul din romanul Mî, intitulat Sălbaticul cu barometru, în care, în loc să accepte realitatea, un ins pretinde ca universul însuşi să se adapteze la dorinţele lui de moment.

Tragedia vieţii personajului Winston Smith din romanul 1984, lupta sa disperată şi eliberarea sa finală, este de fapt asemănătoare cu soarta a milioane de oameni din ţările aflate sub regimuri totalitare. Iar generaţiile următoare au obligaţia morală de a cunoaşte aceste destine şi de a le învăţa lecţia de curaj.

În acelaşi sens, creaţia scriitorului american Philip K. Dick abundă în mesaje politice neconvenţionale, motiv pentru care nu a fost privit cu ochi buni de reprezentanţii marilor edituri. A fost un autor de un mare talent, impus să scrie SF mai curând de circumstanţe. Fiind convins că umanismul şi moralitatea veritabile sunt lipsite de morgă şi patetism, şi-a asumat în mod deliberat să scrie într-un registru minor, afirmând că îi place în egală măsură Proust şi sefistul A.E Van Vogt şi că, decât să scrie ca Philip Roth, preferă să practice genul science-ficction.

Cartea lui Philip K. Dick Omul din castelul înalt (1963), probabil una dintre cele mai reuşite sub aspect literar ale acestui autor, descrie o lume terifiantă, cea a unei linii istorice alternative în care Germania nazistă şi Japonia au câştigat cel de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite sunt împărţite în două, între Estul stăpânit de nazişti şi Vestul aflat sub dominaţia  forţelor imperiale nipone. O intrigă politică de proporţii se prefigurează după decesul conducătorului suprem al Germaniei. Undeva pe Coasta de Vest a fostelor State Unite urmează să se desfăşoare o întâlnire secretă care va decide soarta lumii. Un reprezentant al Rezistenţei care a penetrat cele mai înalte cercuri ale puterii în Germania are misiunea să-i comunice unui diplomat japonez că naziştii pregătesc un atac nuclear prin surprindere asupra arhipelagului nipon şi că unul dintre candidaţii la postul de viitor lider al Germaniei, pe care mizează autorităţile japoneze, se dovedeşte a fi de fapt cel mai periculos dintre ei.

Pe un plan secundar, un fost soldat de etnie israelită, care trăieşte sub identitatea falsă a unui meşter giuvaiergiu, reprezintă un simbol al forţei de regenerare a poporului american. În contextul în care opresorii acestei naţiuni i-au anihilat orice elan creator, personajul reuşeşte printr-o serie de subterfugii să învingă vigilenţa cenzurii şi să producă nişte artefacte ciudate ce constituie o nouă formă de artă subversivă.

Este deosebit de emoţionantă scena când Ambasadorul Japoniei se forţează să descifreze semnificaţia unui astfel de obiect ce-i apare asemenea unui Koan Zen care ar conţine sensul întregii existenţe. Aparenta inocenţă a eroului respectiv demonstrează marile virtuţi ce fac onoare naţiunii pe care o reprezintă.

Romanul britanicului John Brunner Stand on Zanzibar (1968), al cărui titlu se poate traduce prin Stând  pe insula Zanzibar, dar şi în varianta Confruntarea pentru Zanzibar, pare a fi mai original sub aspect literar şi conceptual decât marea majoritate a cărţilor care apar în ziua de azi.  John Brunner iniţiase o reformă a literaturii SF, care până la el era scrisă în mare parte într-un limbaj de lemn şi a încercat să introducă în proza de anticipaţie tehnici narative preluate din literatura clasică şi cea de avangardă. Astfel, în romanul său, pasaje de proză tradiţională se îmbină  cu diverse fantasmagorii literare, de la colajul suprarealist până chiar la zongurile lui Brecht.

Romanul înfăţişează o lume atât de îngrozitoare, încât până şi Infernul lui Dante poate să ne pară mai confortabil, tocmai pentru că această lume seamănă izbitor cu cea în care trăim. Este o civilizaţie marcată de dezordine şi suprapopulare, ale cărei autorităţi dictatoriale au ajuns să instituie legi eugenice. În centrul intrigii se află proiectul unui stat imaginar din Orientul Îndepărtat, Yatakang, de a-şi transforma cetăţenii în supraoameni prin metode de bioinginerie transumanistă. Structura romanului este alcătuită din poveştile mai multor personaje ale căror acţiuni se dovedesc a fi legate între ele. În prim plan se află liniile de subiect ale celor doi prieteni, un afroamerican ambiţios care realizează o carieră fulminantă în lumea corporativă şi un anglo-saxon care devine agent secret.

Însă pe parcursul lecturii, perspectiva asupra lumii din Stand on Zanzibar se transformă în mod surprinzător, de la una pesimistă spre o nouă viziune plină de speranţă şi optimism. Astfel, această lucrare manifestă deopotrivă calităţile unei distopii şi ale unei utopii, sau mai precis, utilizând terminologia lui Alvin Toffler, a unei practopii.

Voi încheia cu cea mai recentă încercare de a imagina viitorul civilizaţiei noastre, realizată de scriitorul englez Al Robertson în noul său roman SF Crashing Heaven (Paradisul prăbuşit) (2015), care s-a bucurat de un succes deosebit. Această carte reia în mod reuşit un model aparent depăşit, cel al genului cyberpunk şi impresionează prin soluţiile ingenioase aplicate de autor.

În Crashing Heaven, supravieţuitorii rasei umane populează o staţie orbitală condusă de nişte inteligenţe artificiale venerate ca zeităţi, care se află în fruntea corporaţiilor ce alcătuiesc infrastructura administrativă a acestei insule de civilizaţie. Marea majoritate a cetăţenilor sunt conectaţi prin implanturi cibernetice la o reţea de tip Internet. Prin intermediul acestor implanturi, supercomputerele au puterea de a-şi impune voinţa cetăţenilor şi de a le altera şi cenzura memoria şi percepţia realităţii. Cu siguranţă, multe regimuri autoritare din realitatea noastră ar dori să se afle în posesia unor astfel de gadget-uri.

Acelaşi scenariu de înrobire a umanităţii prin tehnologii cibernetice se regăseşte în subiectul joculului de computer Deus Ex Human Revolution, lansat în 2011 de corporaţia japoneză Square Enix. În Deus Ex, o societate secretă numită Iluminati profită de proliferarea implanturilor bionice şi instalează în secret în creierele a milioane de oameni microcipuri capabile să le răpească puterea de discernământ, transformându-i în unelte docile. Planul siniştrilor Iluminati este însă dejucat de un adept al purismului umanist, preşedinte al mişcării Frontul Umanităţii, care lansează un virus ce îi contaminează pe toţi indivizii cu ciberimplanturi, preschimbându-i în zombi agresivi, tocmai pentru a convinge întreaga lume de pericolul tehnologiei şi de a-i face pe oameni să renunţe pentru totdeauna la ştiinţă. În urma acestui val de violenţe, câteva milioane de oameni de pe întreaga planetă îşi pierd viaţa. Iar continuarea acestui joc palpitant, Deus Ex Mankind Divided (Deus Ex Umanitatea Divizată), lansată în 2016, înfăţişează deja un înspăimântător Apartheid Mecanic, în care persoanele cu ciberimplanturi sunt supuse segregării şi persecuţiei, fiind reduse la statutul de paria.

Toate aceste previziuni sumbre înfăţişate în creaţii de ficţiune reuşesc să atragă atenţia publicului prin faptul că pot la un moment dat să devină reale. Dar capacitatea de a intui viitorul ne oferă în acelaşi timp şi puterea de a-l preîntâmpina.

 

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube