Era la fix două săptămâni de la operație. N-a fost mare lucru. În juma’ de oră era deja închis. O porțiune de stomac dată la coș și gata. Doar regimul, mica cicatrice pe care-o vedea în oglindă înainte de duș și semnele firelor care s-au resorbit îi mai aminteau de ce-a fost. și sacoșa de rafie de pe hol, plină de cutiuțele din plastic, în care a primit de la Ange o săptămână piureurile ei insipide, care așteaptă să fie date femeii de serviciu, cu prima ocazie. E vai de capu’ ei, săraca!

         De azi a început o nouă schemă a medicamentelor de după. Se introduce Roxandrolul, iar pe celelalte două le va lua doar o dată pe zi, seara.

         Prima zi de serviciu. Colegi indulgenți, sarcini puține, întrebări politicoase. Un mic conflict la plecare. Noul portar, o namilă de vreo sută cin’zeci de kile, a insistat să-mi trec cardul de acces prin dreptul senzorului, înainte de a ieși pe poartă. Ce dracu’, n-am făcut așa de cinci ani de când au instalat porcăriile astea! Instantaneu, i-am dat un pumn în falca dreaptă, apoi colegii din preajmă ne-au despărțit cu greu. Îmi spunea că ne vom mai întâlni. Treaba lui, poate îl voi omorî.

         Abia aștept să ajung acasă și să ies cu bicicleta. N-am mai fost de vreo două luni, de când au început crizele aceea de ulcer.

         E fain cu bici; toamnă târzie, vânt ușor, frunze pe jos. Merg pe trotuar, urmele ploii de dimineață de lângă bordură și cu lipsa apărătorilor…

         Thunderstruck-ul celor de la ACDC, se prelinge din telefonul aflat în mâna stângă de-a lungul firului căștilor mergându-i direct în suflet.

         Intru în Parcul Izvor. De la distanță văd un copil pierdut printre liniile albe care delimitează culoarul pentru biciclete. Preocupat și aplecat, pare că desenează ceva: de nu s-ar ridica până ajung la el! Măresc viteza și-l iau din plin. Roata din față s-a oprit brusc, și eu am zburat peste ghidon. Mă ridic în țipete de copil. Am o mică julitură. O bunică își lasă vecina și se ridică în fugă de pe o bancă alăturată:

         – Nenorocitu’ dracului, nu te uiți pe unde mergi! Poliția! Golanu’ ăsta

          vorbea la telefon.

         – N-ai decât o julitură, mamă, nu mai plânge.

         – E Marcel, vecinul meu, tanti Aneto, un băiat de milioane, îl știu eu, intră în vorbă, de după o pereche de ochelari cu lentile groase ca un fund de sticlă, cealaltă bătrână. Sigur vorbea cu mamă-sa Aglaia, e la pat de juma de an. E singurul care-o îngrijește. și copilul era pe pista lor, eu i-am mai spus o dată să plece de acolo.

         Aș fi vrut să fie și-un tată tânăr prin preajmă, să ne batem bărbătește până la capăt. Dar așa, cu o babă…

         Roata puțin strâmbă și genunchiul înroșit sunt singurele urme. Urc în șa cu entuziasm și cu adrenalina în creștere. Afară din parc pe cea mai apropiată înșire. Deja pe stradă. Cobor de pe trotuar. Mașinile în viteză îmi dau o senzație plăcută. Ce porcărie, nu prind viteză. Cauciucul se freacă de furcă. La dracu cu bicicleta! Cobor și o arunc, lovind-o de un stâlp. Pizda mă-sii!

         Merg aproape alergând pe sub lumina portocalie a bulevardului. Un Kia 4X4 cu avariile clipind. Nimeni înăuntru, nimeni pe stradă. Motorul merge. Ce ar fi ?… Geamul lateral devine opac după prima lovitură cu mănunchiul de chei. La a doua apare o crăpătură. O lărgesc. Bag mâna dreaptă, găsesc repede butonul și ușa se deschide. Urc. La timp, verdele semaforului animează liniștea. Ridic restul de geam ce încă își păstrează forma. „Rock FM, a fost ora douăzeci”. Bag cheile în buzunarul pantalonilor, nu prea mai încap, simt o cutie, aaa, Roxa…, ia să le și iau. Scot cutia albă din ambalajul de carton, prospectul cade, îl recuperez și-l îndes în buzunar. Iau două pastile și le țin sub limbă. Am plecat. Drumul e liber. Semaforul își schimbă culoarea, galben, apoi roșu. Calc accelerația. Nu-mi pasă. Cui i-e frică? Am mașină, mă! Un Logan venit din dreapta mă evită în ultimul moment. Păcat! Aprind faza lungă. Instantaneu câteva claxoane lungi de pe sensul opus. Să vă ia dracu’! Au trecut. Dau muzica la maxim. Simt că trăiesc. Cobor geamul. Curentul îmi flutură părul. Rotesc butonul radioului la maxim. Uii ar ză cempionssss… Viteza crește.

         Alt semafor. Galbenul se face verde înainte de a ajunge în intersecție, pedala la maxim. Un Fiat 1300 vechi și întârziat se mișcă greu din lateral. Mă urc pe tine, boule! Virez puțin stânga pentru a-l prinde în partea din față. O bubuitură teribilă, metal și sticlă, și apoi încă una, Fiatul s-a răsucit și m-a lovit din lateral. Liniște. Îl omor! Deschid ușa, fac câțiva pași spre mașina făcută praf. Nici o mișcare. Intre volan și parbriz, un cap plin de sânge. Ce să faci mă, pe vremea aia nu se inventase air-bagul! Aleluia! O iau la fugă spre primul bloc, și mă pierd pe aleea strîmtă. Inima-mi bate tare și sunt fericit. Asta-i viața ce-mi place!

         Schimb direcția și ies pe o stradă paralelă cu balcoanele aflate chiar lîngă trotuar. Pașii sunt mari și părul îmi joacă pe frunte. Viață, mă!

         Liniștea unei seri de cartier cuminte. Mamăăăăăă! Cadeeee! un vuiet scurt și o bufnitură metalică. Un cap speriat și cu păr creț privind în jos, de la balconul etajului șapte apoi un capac care a mai făcut jumătate de cerc rostogolindu-se cu zgomot pe trotuar. O oală cu smalț ciobit, o ciorbă de perișoare și o baltă de sânge…

         Mișu Dumitrescu, doctorand pe ultimii metri, afundat în gânduri și încă în minte cu adăugările făcute azi la teza ce o va susține peste fix trei luni, se îndreaptă absent spre casă. Rumegând o concluzie cu final de subcapitol. În societatea asta a noastră, nu se întâmplă mai multe accidente, crime sau fărădelegi doar din cauza fricii. Nu fur că poate mă vede cineva, nu-l omor pe ăla pentru că nu poate să fie o crimă perfectă, nu sar la bătaie chiar și când am dreptate de teamă să nu o iau. Frica de moarte, de bătaie, de… în nici un caz din conștiință.

         Pe trotuar, sub un balcon, câteva siluete se înghesuie gălăgioase. „La o parte, lăsați-mă pe mine! Faceți loc.” De departe se aude o sirenă. N-a fost niciodată prea curios. Ăia curioși mor repede, îi spunea taică-su, când era mai mic. Încetinește ocolind micul grup. Miroase a mâncare. O oală, un capac, perișoare, și ieșind de sub o haină, prin fanta dintre doi tineri, cineva întins pe jos, în adidași. De neconfundat, New Balance, obsesia lui, de când cu joggingul solitar. Parcă i-a mai văzut recent pe undeva. Dungile roșii cu margine albastră i-au rămas în memorie. E ultimul model. Da, au coborât dintr-una din mașinile lovite în intersecție. și au dispărut în grabă. Ciorbă și sânge amestecându-se. Trece mai departe. Neliniștea, sângele care nu-i place, foamea sau criza de timp…

         Printre picioarele curioase o pală de vânt împinge ușor o hârtie mototolită care se oprește lângă pantoful lui drept. Se apleacă și o ia fără să știe de ce. O desface mecanic. Prospectul unui medicament. Roxandrol. Ciudat, exact ce urmează să ia Vera, dacă Batirevinul nu-și face efectul. Mai face câțiva pași și curios se oprește sub un bec. Are cam multe efecte adverse, „foarte rare (<1/10000) afecțiuni cutanate și ale țesutului subcutanat, cu frecvența necunoscută prelungirea timpului de sîngerare și a timpului de protrombină, cu frecvența necunoscută icter colestatic, , rare (=1/10000 și <1/1000) tulburări ale sistemului nervos, lipsa de control a emoțiilor, dispariția în totalitate a simțului de teamă și a instinctului de conservare…”

         O strânge în pumn, o face ghemotoc și apoi o aruncă nervos.

         O adiere de vânt stârnită din senin o ia rapid și o rostogolește mai departe…

 

Cezar-Mihai Pârlog

Cezar-Mihai Pârlog

Cezar Pârlog (n.1970, Cluj-Napoca) a fost sudor, sergent în armata ţării la revoluţie, muncitor necalificat, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, lector universitar. A publicat în Dilema Veche, Historia, Revista de povestiri, Pro arme, Observatorul militar, Viaţa militară, Revista Forţelor Terestre. Premiul 3 la Festivalul-Concurs Naţional de literatură Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2013, Menţiune la Festivalul-Concurs Naţional de proză Mihail Sadoveanu, Iaşi, 2013. Scrie pentru că îi place, pentru răsfăţul lui afectivo-moral, fiind primul şi de multe ori doar..., cel care râde de unul singur până aproape de a se prăpădi de trăsnăile aiuritoare pe care le poate măzgăli, se bucură de alăturările de cuvinte care la încă o citire şi apoi încă una, după o zi, o săptămână sau un an, răsfoind deseori în dezinteresat ajutor şi dicţionarul de sinonime – dacă o fi bine să recunoască asta - şlefuind, înlocuind, dar mai degrabă adăugând, devin de-a dreptul elucubraţii, care-i stârnesc cum spune şi se repetă supărător, chiar hohote de râs în intimitatea propriei persoane şi fără vreo nevoie de alţi „spectatori”, deh, hedonism, sau doar timiditate...

More Posts