GSF65 banner02-650

          Take my love, take my land

          Take me where I cannot stand

          I don’t care, I’m still free

          You can’t take the sky from me.

          Take me out to the black

          Tell them I ain’t coming back

          Burn the land and boil the sea

          You can’t take the sky from me.

                                          FIREFLY

 

                                        Partea întâi

 

 

                              OAMENI   ŞI   ZEI

 

                                                       Capitolul  I

 

          KAYLA

 

          În noaptea aceea am murit.

          Întâi au fost bezna de sub pleoapele strivite, bubuitul asurzitor al inimii, răsuflarea care îmi ardea fruntea… Bărbatul s-a aplecat şi mi-a mângâiat tâmplele, obrajii, cu o tandreţe înfricoşătoare. Apoi… Crestătura pe pântec, durerea ca o arsură, gustul sărat al sângelui pe buzele muşcate, zbaterea adâncindu-mi legăturile în carne. Rămas în penumbră, bărbatul a continuat ce începuse, cu mişcări precise, de chirurg. Tăietură, durere, ţipăt – şi viaţa ce mi se scurgea cu fiecare…

          Nu!, am urlat fără glas, sărind din pat, deodată trează.

          Deasupra, tavanul camerei mele, împrejur tablouri, mobile, cărţi, cadranul luminos al ceasului. Înghiţeam anevoie aerul, încercând să regăsesc certitudini, repere familiare. Un coşmar? Atât de viu, de intens?

          Sunt oameni ce mor în timpul somnului, prinşi în capcana unui vis din care nu se mai pot trezi. „Să dormi şi, poate, să visezi…“ Pentru unii, la fel ca pentru Shakespeare, somnul era un război – nemilos, fără de sfârşit.

          Însă coşmarul meu nu fusese o plăsmuire a minţii. Undeva, în Dartmouth, o femeie murea. Mâine, Susan ar fi împlinit nouăsprezece ani. Gustul merelor verzi, fulgi de zăpadă topindu-i-se în palmă, vântul ce îi răsfira pletele ca mierea, pământul reavăn sub tălpile goale, rochia de mătase purtată la Balul Absolvenţilor… Uluitor, câte gânduri poate avea un om într-o singură clipă.

          „Teroarea dinaintea sfârşitului amplifică senzaţii, exacerbează sentimente. În circumstanţe extreme, creierul devine un emiţător care…“ Platitudini inutile ascunzându-mi neputinţa. Undeva, o femeie era crestată lent, metodic şi lăsată să sângereze. Încă o amintire pe care nu o cerusem, n-o voiam – a câta?

          În bucătărie, am pus apa la fiert. O linguriţă de zahăr, două de cafea – ritualul matinal care, de obicei, îmi dădea iluzia normalităţii… Din sufragerie, un glas masculin pronunţa întrebările rar, distinct, cu accent impecabil de englez ai cărui strămoşi luptaseră la Waterloo. Tania lăsase deschisă uşa băii şi, de sub jetul duşului, răspunsurile ei păreau încercarea unei făpturi a apelor de a vorbi cu oamenii, în chinuitorul proces al adaptării la viaţa terestră. În cazul Taniei, la Nova Scotia.

          Sosise acum paisprezece luni din Sankt Petersburg, hotărâtă să rămână. Şi se credea deja pătrunsă de spiritul patriei adoptive şi gata pentru următoarele etape: cetăţenia, respectabilitatea. În viziunea ei, dansul „exotic“ reprezenta un compromis de moment şi se pregătea să urce scara socială până în vârf, până la uşa capitonată pe care scria cu litere aurii: Tania Petrovna, avocat.

          Urmaşa celor care spulberaseră La Grand Armeé şi Wermachtul în stepele Rusiei, gândea tactic, strategic şi logistic: în câţiva ani va strânge banii pentru Universitate, apoi… „Sky is the limit“ – cum ar fi spus americanii. Să îi desluşesc câteva dintre adevărurile vieţii care mă pocniseră drept în creştet?! Tania nu avea nevoie de sfaturile mele, de ale nimănui. Era decisă să obţină ce credea că i se cuvine.

          Fusesem la fel, bătusem acelaşi drum, pas cu pas… Cinci ani pierduţi la Medicină: cursuri, seminarii, studii, examene. Şi, la sfârşit, foaia de hârtie care mă propulsa în elită…

          Un psihiatru nu duce niciodată lipsă de pacienţi. Nevroze, depresii, căderi nervoase erau destule în Mileniul Trei – chiar şi în Canada. Un cabinet particular ar fi fost o mină de aur pentru cineva care… Dar de unde bani ca să îl deschid? Iar cerşetorii cu diplomă nu îşi permit luxul să refuze, să aştepte, să aleagă. Am luat ce se ivise mai întâi: un post de consultant la Tribunalul Municipal Halifax. „Expert evaluator psihiatric“ – suna mai bine decât realitatea. De fapt, eram un scormonitor prin gunoaie.

          Doi ani a trebuit să ascult minciuni, inepţii, subterfugii; să dau din cap, să mă prefac atentă, preocupată, interesată. Deşi ştiam nu doar ce va spune, ci tot ce gândise vreodată cel dinainte-mi. „O privire în mintea criminalului“ – pentru mine nu era deloc o figură de stil.

          Sadici, pedofili, psihopaţi, criminali amatori sau prin vocaţie, intrau pe uşile tribunalului cu cătuşe la mâini, în timp ce avocatul lor, sau al diavolului, le şoptea la ureche cuvintele magice: nebunie temporară. „Onorată instanţă, mi-am ucis soţia, cei doi copii, sora venită în vizită – însă n-am vrut, a fost o clipă de rătăcire…“ Opt din zece criminali prinşi asupra faptului invocau lipsa de discernământ. Şi ajungeau la mine.

          Mare ghinion… Cunoscusem nebuni adevăraţi, sărmane spirite debusolate, trăind într-un spaţiu propriu, desprins de lume. „Bolnavii“ pe care mi-i aduceau ştiuseră exact ce fac. Remuşcările, lacrimile, simularea elanului penitent, rămâneau o mască. Dedesubt… Sfidare, nepăsare şi un singur regret: că trebuiau să plătească. Am privit în atâtea conştiinţe strâmbe, perverse, în atâtea întrupări ale Răului încât ar fi zdruncinat credinţa unui înger. Iar tumorile minţii n-aveau cum să fie extirpate, cauterizate, tratate homeopatic. Aş fi putut să ard putreziciunea ce le ţinea loc de creier. În schimb am scris: „conştienţi, lucizi, în depline facultăţi mentale, apţi să răspundă pentru faptele lor“, şi am parafat, aruncându-i pe banca acuzării, în malaxorul justiţiei. Nu ce îşi doreau, dar… Oricum, de după gratii aveau să iasă reformaţi, cu certificate de bună purtare şi încă o lecţie de viaţă: „orice ai face, nu te lăsa prins“.

          Douăzeci şi patru de luni am explorat smârcuri otrăvite, colcăind de refulări, frustrări, conflicte oedipiene, complexe la care Freud nici măcar nu se gândise, fantezii sadice care l-ar fi făcut pe doctorul Mengele să pălească de invidie. Apoi, într-o zi am hotărât că era de-ajuns!

          Mă întorceam de la tribunal când, în faţa Clubului Fantasia, lângă poarta barocă, de sticlă şi mahon, am văzut anunţul: „Căutăm dansatoare“. Atât. Nici experienţă în domeniu, nici referinţe sau recomandări… Şi mi-am spus: de ce nu? Într-o vineri m-am prezentat la audiţie, seara eram angajată, a doua zi aveam primul spectacol.

          Lecturând de la înălţimea catedrei de snobism, foştii mei profesori ar fi calificat noua mea slujbă drept o involuţie, un compromis degradant. Şi cine să îi contrazică? „Dansatoare exotică“ nu dădea bine într-un Curriculum Vitae. Dar câştigam de cinci ori cât mă plătea Municipalitatea. N-aveam un orar rigid, îmi alegea singură costumele, coregrafia, muzica. Şi, nu în ultimul rând… îmi plăcea să dansez.

          – Un pesos pentru gândurile tale!

          Poate un penny… Dacă Tania era creaţia lui, Pygmalion ar fi trecut la sculptura abstractă.

          Doar în prosop, cu pletele şiroind de apă, Galateea mea surâdea radios. Am încercat să mi-o închipui pledând argumentat, sobră, înaintea unui judecător cu mantie şi perucă – imaginea îmi evoca o pisică jucând şah cu Kasparov… I-am zâmbit la rându-mi şi am ţâşnit pe lângă ea, grăbindu-mă să pun stăpânire pe baia în sfârşit liberă.

          Un duş fierbinte, peria trecută de câteva ori prin păr, machiajul contra cronometru… În hol, Tania deschisese dulapul şi se uita gânditoare la rochiile mele. Decizii, decizii… Am ales-o pe cea mai decoltată, i-am pus-o în braţe cu pantofii care se potriveau şi, în timp ce le încerca în faţa oglinzii, m-am echipat rapid – blugii, bluza, cizmele, hanoracul – o eficienţă căpătată în ani de practică: întâi la orfelinat, apoi la căminul facultăţii.

          Tania vorbea. Înregistram sunetul vocii ei, auzeam cuvintele, uneori le conştientizam înţelesul: întâlnire, restaurant, seara asta. Pe cele mai multe le lăsam să treacă, picături de ploaie lunecând pe geamul care mă despărţea de lume.

          – … îl cheamă Quin. Denton Quin.

          Asta mi-a adus aminte replica stereotipă cu care avatarurile lui James Bond îşi aduceau în delir cohorta de admiratoare. În aventura canadiană a Taniei, înainte de Quin fuseseră Mike, Ethan, Ken. Şi fiecare jucase, pe rând, rolul Domnului Perfecţiune: bogat, frumos, cetăţean canadian. Doar că… Mike era căsătorit, Ethan transexual, Ken trişor de meserie.

          Tania nu disperase; erau înfrângeri temporare şi n-a făcut din ele o dramă existenţială. Le-a depăşit cu resemnarea optimistă cu care accepta orice, inclusiv pe mine – Kayla Blackmoon, pe jumătate indiancă, excentrică, antisocială, cu care alesese să împartă apartamentul, chiria şi… tot ce mai aveam. Înainte să ies m-a sărutat fugar pe obraz şi mi-am amintit: Tania era prietena mea. Singura.

          Opt minute cu taxiul, patruzeci pe jos – atât făceam până la Fantasia. Aflat în Districtul 5, centrul istoric al oraşului, la parterul unei vile coloniale, era un club exclusivist, cu whisky scoţian, muzică irlandeză, vinuri franţuzeşti, bucătari italieni şi ireproşabili chelneri englezi. Dar toţi veneau pentru ce se petrecea pe scenă. Striptease, dans „exotic“? Ca în orice democraţie, părerile erau împărţite… Însă cei de la mese priveau, aplaudau, fără să le pese de semantică.

          Când am intrat, dansa Cherryl. Îşi scosese întâi mănuşile, ciorapii, făcându-i să şerpuiască prin văzduh ca nişte năpârci îmblânzite. Restul… mai târziu, întotdeauna într-alt fel, niciodată totul. Misterul – iată cheia seducţiei. Şi dolarii se aşterneau ca un covor de frunze foşnitoare sub tocurile femeii… Urmau Deborah, Jasmine, Amber. Aveam destulă vreme şi m-am urcat pe unul dintre scaunele înalte de la bar, cel din faţa televizorului.

          Pe Canalul 34 începuseră ştirile locale: un accident pe Podul McKay, o spargere la un bijutier, o încăierare la Cafeneaua Scriitorilor, cadavrul unei femei descoperit într-un cimitir de maşini din Woodside, Districtul 8. Brusc, am devenit atentă: murise în urma…

          Plictisit, cineva a schimbat canalul… Un răcnet pornit din mii de piepturi, spectatorii în extaz, prim-planul pe boxerul căzut într-o baltă de sânge şi sudoare, apoi pe adversarul său, clătinându-se în timp ce tribunele scandau odată cu arbitrul – „trei, doi…“

          N-au ajuns la „unu“. Clipisem din pleoape, nerăbdătoare şi pe ecran au apărut iarăşi jungla de maşini ruginite, poliţişti, reporteri, curioşi, o ambulanţă sosită tardiv, paramedicii coborând targa…

          Frustrat, bărbatul agita telecomanda, apăsând butoanele cu furie. Degeaba: trebuia să văd, să aflu.

          – … Victima din Woodside rămâne încă fără identitate, turuia un reporter, dar echipa locotenentului Eric Norton a stabilit momentul morţii: acum şaptezeci de ore. Cauza?

          Fără o vorbă, poliţistul s-a dat la o parte şi am desluşit trupul ce atârna în ţeapă. Nu era Susan. Arcuită nefiresc, cu mâinile, picioarele, cu şuviţele negre scurgându-i-se parcă spre pământ, necunoscuta semăna cu un fluture în insectar.

          Însă reporterul nu îşi epuizase rezerva de întrebări:

          – Poate fi o sinucidere?

          – Numai dacă s-a aruncat dintr-un avion.

          Răspunsul a adus doar perplexitate. Şi mai multe microfoane aţintite ultimativ asupră-i. Norton şi-a pierdut răbdarea:

          – Vedeţi prin jur clădiri, schele, copaci? Femeia a fost întâi străpunsă şi apoi ridicată în văzduh… Oricum, a murit încet, în ore, poate zile.

          Lămurit în sfârşit, reporterul s-a răsucit spre cameraman.

          – Suntem în Dartmouth, nu în New York, unde psihopaţii pândesc la fiecare colţ de stradă. Şi totuşi, în ultimele opt luni, cincisprezece femei au fost omorâte în moduri care…

          Şaisprezece. Curând, cineva o s-o descopere pe Susan. Încă o cifră în statistici, o altă ştire de senzaţie, o nouă anchetă pentru locotenentul Norton…

          Abandonând lupta cu telecomanda, omul a aruncat-o pe tejghea şi s-a reîntors la certitudinea sticlei de brandy. Şi eu aş fi vrut să mă închid într-o cochilie de nepăsare. Să uit de Susan, de femeia prinsă în insectarul unui nebun, de celelalte… Altfel, într-o zi, un psihiatru o să-mi arate mie cartonaşe cu pete de cerneală, în care să îmi descopăr obsesiile.

          – Pentru tine…

          Brent mi-a pus înainte un cockteil albastru, fumegând, apoi mi-a şoptit:

          – Masa şapte!

          Femeia de-acolo a ridicat paharul, ţinându-l o clipă în aer – o invitaţie… Curiozitatea este privilegiul pisicilor cu nouă vieţi. Sau al eroinelor din filmele horror, care ţin neapărat să coboare în pivniţa plină cu şobolani mutanţi, paianjeni gigant, fantome, schelete, zombi antropofagi… Nu eram pisică, nici nu voiam să trăiesc periculos. Şi totuşi, m-am dus. Necunoscuta mi-a arătat scaunul liber, fără o vorbă. Şi trebuia să mă aşez. Femeia aceea… „Frumoasă“ – ar fi fost o platitudine. Chipul de o perfecţiune sculpturală şoca, tăia răsuflarea.

          S-o privesc? Nu puteam face altceva şi abia după o vreme mi-am adus aminte să respir. Ochii… erau albaştri sau verzi? Greu de distins în lumina difuză, schimbătoare. Albaştri – eram sigură. După cum ştiam că strălucirea aurie a părului nu era opera vreunui coafor. Totul era natural la străină – şi diferit. Ca şi cum venise de pe o altă planetă. Am rezistat tentaţiei să o întreb: îşi lăsase nava spaţială în parcarea clubului?

          – Nu-ţi place?

          A arătat spre cocktailul de care nu mă atinsesem. Deci, vorbea. Calm, învăluitor, cu un accent aristocratic ce ar fi extaziat-o pe Tania.

          – Nu beau…, am murmurat.

          Gestul de amuzată acceptare a aprins scânteieri în brăţara cu safire. Autentică, la fel ca şi colierul, cerceii. Albastre erau şi rochia, pantofii, şalul care nu acoperea umerii neatinşi vreodată de soare. Era o eleganţă discretă, fără nimic ostentativ. „Desăvârşită“ – primul cuvânt care îmi venea în minte. Şi era singură. Ceea ce, în Fantasia echivala unei declaraţii de intenţie.

          Mă privea cu o stăruinţă care se transforma tot mai mult în… derută, interes, uimire?!

          Din freamătul buzelor am ştiut că luase o hotărâre… Primisem destule propuneri şi nu numai de la bărbaţi. La club veneau şi femei – emancipate, lesbiene convinse sau doar amatoare de experienţe memorabile. De la mine, toţi şi toate se alegeau cu un refuz. De data asta însă… Am închis ochii, întârziind inevitabilul. Însă întrebarea nu a fost cea pe care o aşteptam.

          – Ce ai făcut înainte cu televizorul… Poţi repeta?

          Am îngheţat. Cum îşi dăduse seama? Şi eu, unde mi-a fost mintea? Săptămâni, luni mă ferisem să… Iar acum, dintr-o prostie… Străina căpătase un ascendent asupra mea. Îmi putea cere… Orice? Mai mult decât fusesem gata să îi dau de bună voie?!

          Aplauze: grindină lovindu-mă din toate părţile. Jasmine cobora treptele, Amber se pregătea să le urce… M-am uitat în ochii femeii cu o linişte sub care răsunau urletele războinicilor din tribul mamei, înainte să se arunce asupra duşmanului.

          Apoi am surâs serafic.

          – Habar n-am despre ce vorbeşti…

          Străina a sorbit gânditoare din lichidul azuriu – chiar totul trebuia să fie albastru la ea? – şi i-am auzit cuvintele venind, parcă, dintr-o depărtare infinită:

          – Sunt Lorena of the Argylls.

         

         

         

           LORENA

         

          Lady Argyll… Ultimul căruia mă prezentasem astfel, maiorul Niall McKennan nu mai era decât un nume săpat în marmura obeliscului eroilor din Marele Război…

          Kayla nu părea impresionată. Însă ştia că Lorena Argyll îi semna lunar cecul de salariu – doar Fantasia era a ei. Se întreba, probabil, ce o să-i cer în schimbul tăcerii mele… Probabil?! Un cuvânt pe care aproape îl uitasem.

          Dar… nu îi auzeam gândurile. Sub masca de inocentă uimire era un zid de beton. Impenetrabil, de neclintit. Aşa cum nu întâlnisem la nimeni. Niciodată.

          Brent o alesese din treizeci de femei venite la probă. De ce? Pentru trupul zvelt, de gimnastă, pletele negre căzând până mai jos de şolduri, tenul arămiu, ochii de un albastru intens, aproape violet? Mama ei fusese indiancă, tatăl de origine nordică – suedez, norvegian? 

          Kayla Blackmoon: dansatoare, psihiatră şi altceva, de care se temea şi încerca să ascundă – de alţii ori de ea însăşi? – a sărit de pe scaun, ca de pe cărbuni aprinşi.

          – Este rândul meu, s-a scuzat.

          A dispărut şi am rămas din nou singură. Căci Aidan întârzia – ca întotdeauna. Chiar şi după trei decenii de când nu ne văzusem?! Sau Fantasia îi trezea amintiri care…

          Ţipete stridente, de maimuţă surprinsă în culcuş de un şarpe, lătrat de babuini, scheunat de hiene, foşnetul ierburilor prin care se furişa leopardul, răgetul leoaicelor ce îşi pierduseră prada… Un sonor menit să şocheze. Şi a reuşit. Toate privirile se aţintiseră pe scena unde femeia-panteră s-a rostogolit, s-a prelins, apoi a ţâşnit în picioare, zgâlţâind gratiile de umbre.

          Kayla nu dansa. Şi-a început vânătoarea în vuietul-freamăt al savanei. Unduia, se frângea, vibra, sub ochii bărbaţilor încremeniţi la bar, la mese… În crepusculul reflectoarelor purpurii, o fiară se dezlănţuia: agilă, rapidă, letală, cu ochi în care ardea foamea de viaţă, de moarte. Zbuciumul pletelor de beznă, spinarea arcuită, şoldurile zvâcnind sălbatic, apele-lumini de pe trup – lucirea nylonului mulat sau sudoarea ţâşnind prin pojghiţa de vopsea ce îi acoperea pielea?! Încă un secret al Kaylei.

          Cei din sală voiau să-l afle – şi erau gata de jertfă. A lor, nu a ei. În clipa aceea, bărbaţii din Fantasia râvneau să fie devoraţi, să îşi răscumpere plăcerea supremă cu ultima picătură de sânge, cu cea din urmă bătaie a inimii.

          – Un talent remarcabil…

          Aidan se uita după femeia-panteră, ce coborâse de pe scenă pe creasta unui val de ovaţii. Am aplaudat la rându-mi – şi nu doar pentru dans.

          – Nici n-ai idee!

          O vreme, ne-am privit şi-atât – tăcerea însă, era pentru cei din jur.

          „N-aş fi… dacă nu era important.

           „Ai rămas aceeaşi. Datoria înainte de toate.

          Brent i-a pus în faţă un Daquiri – pe vremuri, băutura noastră… Dar să lungim tăcerea ar fi părut nefiresc.

          – Nici tu nu te-ai schimbat, am rostit.

          Aidan Caldwell arăta exact ca atunci când îl văzusem ultima oară: 24 iulie 1976. Ziua în care i-am cerut să plece, aproape în şoaptă. De fapt, aş fi vrut să urlu, să-i arunc în cap vaza din Dinastia Ming, să îmi vărs toată furia, neputinţa adunate în mine. Să fiu doar o femeie înşelată – o dată prea mult.

          Brent lustruia pahare în spatele tejghelei, Deborah se chinuia pe scenă să trezească publicul din letargie, Aidan aştepta să îi spun de ce îl făcusem să ia primul avion din Washington, unde lucra la vreunul din proiectele ultrasecrete de care NASA ori Pentagonul nu duceau niciodată lipsă.

          Am trecut, deci, la subiect:

          – Unul dintre ei a venit în Dartmouth.

          – Un karghan?  Eşti sigură?!

          Aproape că strigase.

          – Nu. De asta te-am chemat.

          Aidan era cel mai bun scanner dintre noi. O făcea rapid, de la distanţă. Şi nu greşise vreodată. Eu… Poate dădusem peste cineva asemeni femeii-panteră, poate că nu avea decât puteri incipiente, rudimentare.

          – Sper să greşesc, am rostit, fără să-mi pot stăpâni un fior.

          Aidan mi-a luat mâna, ducând-o încet la buze. Gestul, neaşteptat, îmi amintea de tot ce, cu răbdare şi obstinaţie, încercasem să uit… Noi doi împreună, un singur trup, o singură dorinţă. Făcusem dragoste în umbra Marii Piramide, pe Queen Mary în plină furtună, între ruinele invadate de junglă de la Angkor Vat, în Luvru, într-un bastion de la Sacsayhuaman… Ne scufundam unul într-altul, ne contopeam atât de fără limite încât, uneori, devenea aproape înfricoşător. Răsuflări confundându-se, inimi bătând în acelaşi ritm, gânduri sincronizate, ca într-o comuniune totală sau ca într-un vis. Al meu, al lui?

          Relaţia noastră era – în lipsa altui cuvânt mai potrivit – perfectă. Până ce a devenit apăsătoare. Pentru el. Aidan simţea, tot mai des, nevoia evadării în aventuri obişnuite. În ochii acelor femei se vedea un zeu. Era fiinţa superioară, acceptând ofranda unei muritoare ce nu putea decât să-l aduleze. Era liber să hotărască soarta lui şi a ei.

          Iar femeile roiau în jurul său ca moliile atrase de flacără. Câte uneia îi îngăduia să se întindă pe patul-altar, o dată, de două ori. Apoi, ploaia de aur se revărsa într-altă parte, iar cea părăsită se consola cu amintirea.

          Nu şi Yvonne. Şi-a tăiat venele în vestiarul de la Fantasia, după ce dansase încă o dată pentru zeul capricios, nepăsător. Avea optsprezece ani şi nu aflase că, după un timp, orice nenorocire îşi micşorează proporţiile, se estompează. Yvonne n-a avut vreme să înveţe; prima sa tragedie a fost şi ultima… Dar ceva s-a schimbat. Dacă moartea ei nu a zguduit Olimpul, un zeu a căzut totuşi de acolo. Şi iată-l acum, rechemat din exil, ezitând, nesigur.

          Pe scenă, Serena şerpuia în jurul barei de oţel nichelat, aţintindu-l fascinată pe bărbatul de lângă mine. Era timpul să mergem… Am ieşit şi Aidan m-a urmat ca o umbră.

          Pulsul vieţii încetinise în oraş, iar pe străzile pustii, ca nişte artere golite de sânge, nu mai treceau decât taxiuri şi, rar, câte o maşină a poliţiei. Miile de lumini pălind sub promisiunea răsăritului ce venea dinspre ocean ca un drakkar în flăcări, se opreau abrupt acolo unde începea bezna golfului, retezată de săbiile celor două poduri. Odinioară, de la Dartmouth la Halifax se ajungea numai cu feribotul – o adevărată aventură pentru funcţionarii şi muncitoarele de la fabrici.

          Aidan s-a rezemat de balustradă, cu privirea pierdută în larg. Ştiam ce vede: apele Atlanticului, zbuciumându-se la nord-est. Şi, poate, corăbiile cu care venisem…

          Am pornit mai departe, într-o tăcere în care nu împărţeam nici vorbe, nici gânduri. Aidan îşi lăsase maşina în parcarea din spatele Fantasiei şi, când farurile gemene s-au aprins, călăuzindu-ne paşii, am înţeles că nu se schimbase. De câteva ore aici şi avea deja o admiratoare, poate chiar fiica uneia dintre vechile iubiri. Şi îl aşteptase atâta vreme, singură în noapte…

          Femeia a coborât din maşină venind spre mine. Chip suav, de o frumuseţe botticeliană, plete scurte, arămii, ochi de un verde fosforescent. Brusc, am recunoscut-o.

          Alix Hayden.

          Mi-a întins mâna cu un gest firesc, iar zâmbetul timid, ce o făcea să pară abia ieşită din adolescenţă mi-a amintit-o pe Yvonne. Însă Alix îi cunoscuse pe Churchill, apoi pe Roosevelt în timpul Marelui Război – şi amândoi i-ar fi aşternut lumea la picioare.

          Ultima oară ne întâlnisem…

          – La căsătoria lui Rainer cu Grace, m-a ajutat.

          Da, eu şi Aidan dansasem atunci până în zori, iar ea… Cu un sadism pe care mi-l descopeream cu uimire moderată, i-am aruncat o imagine-amintire: ea şi Raven sărutându-se în grădina palatului, sub privirile îngăduitor-complice ale Prinţesei de Monaco.

          – Raven va fi fericită să te vadă. Stă într-un castel, pe o insulă aflată la est de Halifax.

          Alix s-a dat un pas înapoi, iar Aidan a mângâiat-o – tandru, consolator; sau, poate, îşi marca teritoriul.

          – Pe curând, le-am promis.

          Ceea ce putea însemna multe. Le-am întors spatele şi m-am îndepărtat; poate prea repede.

          Traversam podul atârnând jumătate peste oraş, jumătate peste mare, când un fulger, apoi ecoul unui tunet îndepărtat au zguduit zările. După câteva minute un alt păianjen de lumină s-a târât pe boltă, alungat de bubuitul răsunând, de data asta, mai aproape. Devenită negură, ceaţa dimineţii aducea şi altceva decât o nouă zi.

          Primii picuri m-au izbit în obraz, grei ca nişte lacrimi. Însă nu era decât promisiunea unei ploi de vară. Adevărata furtună avea să se dezlănţuie curând peste Dartmouth.

          Şi nu venea dinspre ocean.

-va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts