GSF66 ban01-650

                                              Capitolul  II

 

          KAYLA

         

          – Poţi face orice, poţi fi oricine!

          Russell Morgan vorbea despre Visul American. Şi cinci sute de canadieni îl ascultau, vibrau, tropăiau pe loc la fiece cuvânt. Canadieni? În sală nu erau decât imigranţi, cei mai mulţi tineri, care nu ştiau pe ce drum să apuce.

          Russell Morgan era dispus să aleagă pentru ei.

          Apăruse în Dartmouth cu câţiva ani în urmă, răspândindu-şi carisma ca pe o colonie ieftină. Un comis-voiajor venit să vândă nu aspiratoare, ci iluzii. Discursurile sale îi convingeau, fascinau, entuziasmau doar pe dezmoşteniţii Sorţii; şi pe naivi –categorii incomparabil mai reduse în Nova Scotia decât la vecinii din sud. Însă Morgan nu se considera doar politician, ci un cruciat, trimis de Unchiul Sam să îi dezrobească pe canadieni din sclavia normalităţii, a decenţei… Să ai o pensie sigură, o educaţie solidă şi tratament medical gratuit? Aberant! Să economiseşti un deceniu pentru o casă? Frustrant, anost. Să nu îţi schimbi anual automobilul, televizorul? De ce, când le poţi avea pe toate cu un credit? Băncile păstrau pentru fiecare un loz câştigător – şi toţi puteau să capete tot ce visau… Cum?

          – Întinde mâna şi ia!

          În sală, o mie de mâini-gheare au ţâşnit să apuce, să înhaţe… orice, oricum. O dată intraţi în jocul creditelor deveneau datori pe viaţă. Supuşi, temători, urmându-şi orbeşte şeful, primarul, preşedintele… Masă amorfă de manevră pentru politicieni, pentru cei care aveau cu adevărat Puterea. Unii ca Russell Morgan.

          M-am înfiorat, deşi înăuntru era o căldură înăbuşitoare. Dar nu… Eram în Canada, nu în Germania lui Hitler. Ascultam o searbădă înşiruire de slogane şi platitudini, unele de-a dreptul hilare: „Eşti ceea ce alegi să fii“ – chiar aşa?! „Urmează-ţi instinctul“ – de ce nu talentul, vocaţia? „În viaţă nu există locul doi. Numai învingători şi învinşi“ – la asta, nu puteam să îl contrazic…

          Morgan azvârlea fraze goale şi minciuni ca pe nişte mingi de aur pe care ceilalţi se năpusteau să le prindă, dând cap în cap. „Orice minciună ajunge adevăr dacă este repetată suficient de mult“, spusese Goebbels…

          În picioare, oamenii aplaudau, ovaţionau. Pretutindeni, vedeam chipuri transfigurate, o legiune de convertiţi fanatici, cărora un miracol le zdruncinase convingerile, schimbându-le radical viziunea asupra lumii şi vieţii. Russell Morgan îi hipnotizase şi acum îi trimitea, încolonaţi, să pună în practică tot ce învăţaseră. Şi poate, mâine sau peste câţiva ani, să-i aducă modesta ofrandă: votul.

          Rămăsesem singura întreagă la minte de acolo? Sau eu eram nebuna? Până şi Tania părea gata să mărşăluiască spre Tărâmul Făgăduinţei. Era de vină Rusia, unde crescuse în frică şi robie? Sau bărbatul ce venea acum spre noi, cu un zâmbet de un milion de dolari?

          Quin. Denton Quin.

          Tania ne-a prezentat şi am întins mâna – un gest scurt, care nu invita la efuziuni. Gladiatorul lui Morgan mi-a reţinut degetele doar atât cât era absolut necesar, într-un mesaj neechivoc – nu mă plăcea.

          După care i-am întâlnit privirea: rece, calculată. Iar în spatele ochilor de un cenuşiu tern, ca oţelul… nu era nimic. Senzaţii, sentimente, amintiri? În locul lor, un gol, o prăpastie, o absenţă. Vidul absolut, abisal, insondabil. Ce îl anima pe acest Quin în afara muşchilor admiraţi de Tania? Să risc, să caut mai adânc?

          Înainte să mă hotărăsc, Quin se răsucise spre rusoaică, iar eu… i-am văzut. Doi zei coborâţi din Olimp într-un capriciu de moment. Muritorii dimprejur se dădeau la o parte din calea lor, deodată timizi, respectuoşi, fără să înţeleagă de ce.

          Pe bărbat îl remarcasem cu o seară înainte, la Fantasia. Lorena îl privea ca pe un amant a cărui revedere îi deschisese răni vechi. Iar acum, el era cu o altă femeie. Mai tânără – sau aşa părea. Nesofisticată, spontană, adolescenta perpetuă…

          Un Apolo blond, o Diana cu trup de efeb. Se mişcau amândoi cu graţia unor feline, înţelegându-se din priviri, din gesturi, în perfectă armonie unul cu altul. Nu şi cu locul, cu momentul – ce căutau în adunătura aceea de adoratori ai lui Morgan?

          Un freamăt nerăbdător a răscolit sala: venise clipa comuniunii cu mulţimea, iar Quin şi-a reintrat în rolul de cerber înainte ca stăpânul lui să fie înconjurat, copleşit, asaltat. Fără dobermanii în costume şi cu ochelari negri, publicul s-ar fi încăierat pentru o strângere de mână, un autograf, un cuvânt mobilizator, o atingere măcar. Fiecare voia să îşi exprime adeziunea, entuziasmul, admiraţia, devotamentul faţă de Marele Om.

          Minoritatea neadaptaţilor din Dartmouth avea să îl susţină pe Russell Morgan – o scandau în faţa fotografilor şi cameramanilor pregătiţi să imortalizeze clipa pentru eternitate. Însă unul dintre ziarişti părea să aibă dubii.

          – Veţi candida împotriva doamnei McCluskey?

          Gloria McCluskey: primar al oraşului înainte ca Dartmouth, Halifax şi Bedford să devină o singură metropolă, înghiţită la rându-i de Municipalitatea Regională. Doamna McCluskey era adepta modului de viaţă canadian, pe când Morgan…

          O cută i se adâncea între sprâncene, în contrast cu zâmbetul larg, electoral. Tania m-a tras mai aproape şi am urmat-o; cineva înota împotriva curentului… Interesant. Câinii de pază aşteptau cuvântul care să-i asmută şi aproape că auzeam mârâitul întărâtat al lui Quin…

          Ziaristul incomod tocmai enumera binefacerile sistemului „Made in USA“:

          – … şomaj, falimente, familii alungate din casele lor confiscate de bănci. Record la criminalitate, droguri, incultură, asigurări medicale doar pentru cei cu bani, pensii private dispărute în neantul Bursei… Ce s-a întâmplat cu Visul American? Nu cumva a devenit realitate?!

          Tăcere. Reporterii au închis microfoanele, mulţimea părea în pragul apoplexiei. Omul acela spunea adevăruri pe care nimeni nu le voia. Dar toţi îl auziseră. Şi-acum? Se vor risipi care încotro, ruşinaţi, treziţi în sfârşit? Vor întoarce spatele şarlatanului, vânzătorului de minciuni sfruntate?

          – Comunistule!!

          Toţi au urlat cuvântul, deşi puţini ştiau exact se înseamnă. Era însă insulta supremă, sentinţa definitivă în America şi ei îi intuiau un înţeles ascuns, abject, abominabil… În loc să se încovoaie sub acuză, ziaristul a zâmbit, amuzat. Însă cei din sală nu aveau simţul umorului; şi nici răbdare. A urmat un vuiet ca de furtună, o tălăzuire de trupuri – şi, o clipă, am fost sigură că aveau să îl linşeze.

          Dar Morgan veghea. Un semn discret şi oamenii lui au făcut zid în jurul blasfemiatorului, încasând cu stoicism ameninţări, vociferări furibunde, chiar şi câţiva ghionţi. Cum inconştientul deschisese iarăşi gura, bărbaţii în negru l-au apucat de umeri, de braţe, scoţându-l din sală cu o eficienţă care dovedea un antrenament îndelungat.

          Busculada mă separase de Tania şi m-am pomenit îmbrâncită, împinsă, trasă de curenţii şi vortexurile ce agitau mulţimea. Din fericire, spre una dintre uşi…

          Afară era linişte, trotuarele pustii. Din prea mult zel, „salvatorii“ îl azvârliseră pe incomod în mijlocul străzii şi omul se ridica năucit, scuturându-se de praf şi de amintirea piesei tragi-comice în care jucase rolul eroului indezirabil.

          Nici el, nici eu n-am văzut automobilul decât prea târziu. Un Cadillac venind meteoritic spre ziaristul care încremenise ca un cerb surprins în lumina farurilor. Iar şoferul n-avea intenţia să frâneze. Mă întrebam încă de ce – când, o poartă de oţel s-a închis brusc peste partea raţională a minţii mele.

          Şi totul s-a petrecut în câteva secunde – dilatate nefiresc, ca în secvenţele de film rulate cu încetinitorul. Volanul răsucindu-se singur spre dreapta, uruitul sacadat al motorului, şuierul pneurilor lăsând dâre late în asfalt… Uluirea devenită groază de pe chipul şoferului, gura căscată – să urle, să îşi blesteme soarta? Cadillacul s-a izbit de un zid, din care a ricoşat, răsturnându-se. Bolidul devenise un titirez gigantic, ce se rostogolea; o dată şi încă şi încă… S-a oprit apoi, cu roţile gonind în gol, dar nu mai era decât un morman de tăblărie stâlcită, mustind de benzină şi sânge.

          Din sală, oamenii năvăleau, curioşi. Asta mi-a adus primul gând raţional: văzuse cineva ce făcusem? Dar, în afară de ziaristul încă în şoc, de şoferul care nu va mai vorbi niciodată cu nimeni, strada fusese pustie.

          Sau…? Pe celălalt trotuar, Apolo şi Diana lui – de când erau acolo? Nu priveau fierăria contorsionată, mulţimea ce se tălăzuia, hrănindu-şi foamea de senzaţii.

          Se uitau la mine.

         

         

         

          LORENA

         

          Kayla – iarăşi.

          De data asta schimbase două destine, nu doar nişte canale… Cine era, cu adevărat, Kayla Blackmoon? Într-o zi, va trebui să aflu.

          Dar nu astăzi.

          Am dus din nou binoclul la ochi, focalizând. De pe terasa mea vedeam toată zona fostelor docuri, cu depozitele devenite săli de conferinţe, discoteci sau patinoare. Între timp, strada se animase: maşini de poliţie, de pompieri, ambulanţe. Poliţişti în uniformă închideau perimetrul cu panglici galbene, ţinând mulţimea deoparte; alţii, în civil, porniseră la vânătoare de martori.

          Însă toţi răspundeau la întrebări printr-o ridicare din umeri. Cadillacul era zob, iar şoferul… Aidan şi Alix se făcuseră nevăzuţi înainte să răsune sirenele poliţiei, ceilalţi nu văzuseră nimic. Doar Kayla şi bărbatul acela…

          Am revenit asupra chipului familiar. Brandon?!

          Brandon O’Neil – articolele lui, întotdeauna incendiare, apăreau pe prima pagină nu doar în „Dartmouth Times“, ci în toate cotidienele din Nova Scotia. Uneori chiar la Montreal sau Toronto. Specialitatea lui era să fie incomod, meticulos, perseverent. Domeniul preferat: teoria conspiraţiei.

          Colecţionarii de conspiraţii reprezentau o specie aparte. Pretutindeni vedeau comploturi guvernamentale, ale marii finanţe sau ale companiilor multinaţionale. Se considerau ultimul bastion al umanităţii, responsabili de supravieţuirea civilizaţiei, a speciei umane. Şi erau convinşi că ei ar face orice pentru a-i anihila… Ei: secte malefice, organizaţii, servicii şi ordine secrete, companii rapace acţionând sub deviza „Engulf and Devour“ sau „Our Hands Are in Everything“… Multe dosare „deconspirate“ păreau scenarii de filme hollywoodiene – ilogice, hilare, false… Însă destule se dovediseră reale. Iar cele despre care scria Brandon O’Neil erau mai mult de atât: erau periculoase.   

          Revelaţiile au fost întotdeauna un lux scump plătit – adesea cu viaţa. Şi atunci, când ajungea prea aproape de adevăr, trebuia să intervin. Nu cum o făcuse Kayla, dar… El nici măcar nu îşi dădea seama de cine sau dacă fusese din nou salvat în ultimul moment. Rămâneam o sursă – anonimă şi singura de încredere.

          La rândul meu, aveam nevoie de Brandon. Analiza, filtra datele, putând sintetiza o sută de pagini într-un paragraf. Era de o inteligenţă remarcabilă şi, mai ales, îşi făcuse prieteni, relaţii, cunoştinţe în guvern, poliţie, armată, mass-media…

          – Lady Lorena! Cineva doreşte să vă vadă…

          M-am răsucit, nerăbdătoare. Se întorsese Aidan? Angel s-a dat la o parte cu demnitatea unui prim-ministru care facilitase o audienţă în cabinetul particular al suveranei sale. Iar din spatele lui s-a ivit… Alix.

          – Ceai, doamnă?

          Refuză, vorbeşte şi dispari – cu un efort, mi-am ţinut gândul pentru mine.

          Alix s-a cuibărit în fotoliul-scoică, încuviinţând cu un zâmbet care a topit demnitatea scorţoasă a lui Angel Delgado ca pe un iceberg ajuns la Ecuator. Bătrân senil… De atâta vreme în serviciul meu şi tot nu învăţase mare lucru. Decât să nu pună întrebări – ceea ce, câteodată, era de-ajuns.

          Alix a sorbit din ceaşcă, alene. Eu însă, fierbeam. Oricare ar fi fost răspunsul, Aidan trebuia să mi-l aducă – nu să o trimită pe…

          – Interesantă… conferinţă.

          Acum ronţăia un fursec. Şi aştepta ca Angel să plece. Puteam vorbi altfel, dar Alix Hayden prefera să îşi ascundă gândurile şi nu era interesată în ale altora – de asta o alesese Aidan?

          – Russell Morgan este karghan.

          Direct şi la obiect –  deşi nu exact ce voiam să aud.

          – Aidan nu s-a înşelat niciodată, am auzit-o, ecou al propriilor mele temeri.

          Chiar credea că îl cunoaşte mai bine decât mine? Altădată, constatarea m-ar fi iritat. Însă măruntele noastre drame existenţiale păreau acum nişte episoade de telenovelă. Un karghan în Dartmouth? Asta era o problemă. Pentru mine, pentru… Oricât de reluctant, Aidan o să-mi fie alături. Despre ceilalţi însă, nu-mi făceam iluzii.

          – I-ai întrebat? Suntem cinci, iar karghanul este singur…

          Alix putea citi gândurile – când  voia. Şi se oferise voluntară fără să aibă habar în ce se bagă. Nu ştiam dacă să plâng sau să râd! N-avea decât să îl păstreze pe Aidan: se meritau unul pe altul. Infatuaţi, stupizi, inconştienţi şi… Furia era bună – făcea să amuţească bubuitul spaimei sub tâmple, amorţea zvâcnetele din piept.

          Brusc, Alix a devenit împăciuitoare.

          – Logan va afla astăzi.

          N-am rezistat tentaţiei:

          – Şi Raven?

          A tresărit, dar nu şi-a plecat privirea.

          – Cu ea… te rog să vorbeşti tu.

          Şi am ştiut că o voi face – orice pentru cauză… Cu asta, întrevederea se terminase, am decis. Însă Alix mai avea o întrebare.

          – Cea care l-a salvat pe reporter. Brunetă, ochi albaştri… O cunoşti?

          N-avea rost să neg.

          – Lucrează la Fantasia.

          Angel se ivise în uşă, gata să o conducă spre ieşire şi Alix mi-a surâs ca unei bune prietene, pe care nu se îndura să o părăsească…

          În sfârşit, singură. Cu gândurile, cu neliniştea ce îmi mâna paşii, încăpere după încăpere, până în faţa nişei acoperită de draperia pe care am dat-o la o parte.

          Tabloul: exilat în holul-debara unde călcam arareori, ascuns sub un giulgiu de velur. Căci era un mormânt – al nostru, al lor.

          O vale stâncoasă, sub un cer de flăcări şi smoală. Înfiptă în coastele celor două dealuri, o pădure de cruci, cu braţele muiate, scurgându-se spre pământ, ca şi cum… Însă erau pari: trunchiuri albe de mesteceni, ascuţite la vârf. Şi în fiecare atârna, străpuns, un trup. Mii şi mii, înveşmântate doar în sânge şi noroi, cu aripile frânte, arse, sfârtecate, cu strălucirea pletelor prefăcută în cenuşă. Şi toţi aţinteau tăriile cu ochi albi, orbi. Fuseseră albaştri sau verzi – dar puţini mai ştiau asta.

          Găsisem tabloul la Luvrul Anticarilor, peştera cu miracole a Parisului. L-am cumpărat. Era ca o fotografie veche de familie, făcând parte dintr-o moştenire pe care nu o puteam refuza. Un memento dureros – a ce fusese, ce putea fi dacă… Trupuri oribil mutilate, chipuri de o frumuseţe pe care suflarea nefiinţei nu izbutea să o întineze, mâini încleştând încă arme ca nişte raze de lumină. Pe una dintre culmi, o siluetă humanoidă uriaşă, cu aripi de beznă ce întunecau zarea, părea să cheme, să grăbească stolurile de corbi venind la ospăţ… Viziune apocaliptică? Delir al imaginaţiei? Sau… o amintire dintr-un trecut ce nu le aparţinea oamenilor? Tabloul, datând din 1890, fusese ultima realizare a pictorului. O săptămână după ce îl terminase, Louis Rouyer murea în somn, poate într-un alt coşmar, despre care n-a mai apucat să lase mărturie.

          „Războiul Cerurilor“ îşi numise Rouyer viziunea – însă, cu excepţia aripilor, totul era real.

          Fusese un război atunci… Noi eram arhanghelii cu spade de foc, iar Oştirile Întunericului – karghanii… Apăruseră ca un roi de lăcuste, ca o plagă, din nesfârşitele stepe ale Asiei. Veniţi, nu născuţi pe Pământul ce nu devenise, încă, al oamenilor. Războinici desăvârşiţi, nu oboseau, nu şovăiau vreodată. N-aveau scrupule, inhibiţii, nu se poticneau în etică sau morală. Trăiau pentru a ucide, aşa cum respirau pentru a trăi. Îşi urmau instinctele, nevoia de a supune lumea întreagă, de a zdrobi pe oricine le stătea în cale.

          S-a întâmplat să fie atlanţii.

          Nu noi am început războiul – dar am înţeles repede că îl vom pierde. Apoi, năvala karghanilor în India şi Africa i-a silit pe viracochas să accepte inevitabilul: ori luptam împreună, ori pieream pe rând. Şi aşa, aproape prea târziu, s-a născut Alianţa. Fiii Oceanului şi cei ai Soarelui şi-au vărsat sângele în bătălii titanice, în vreme ce Homo Sapiens stăteau la căldura focurilor din peşteri şi aşteptau sfârşitul înfruntării dintre Zei.

          Au fost secole de masacre.

          Războiul însă, l-am câştigat noi.

          Oare?! Atunci, viracochas au cerut să îi ucidem pe toţi: bărbaţi, femei, copii în pântecul mamelor. Atlanţii însă, s-au opus. „Dacă ne vom dovedi asemeni karghanilor, înseamnă că le-am luat locul“, decretaseră înţelepţii noştri. „O să ne coste scump mărinimia voastră“ – i-au avertizat viracochas, înainte să se întoarcă în insulele lor din Oceania.

          Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Clipa de slăbiciune le-a îngăduit duşmanilor să scape, să se ascundă printre oameni. Şi, de milenii, urmaşii Celor Vechi plăteau greşeala strămoşilor.

          Mi-a venit în minte seara dinainte, la Fantasia, imaginea de la televizor… O femeie trasă în ţeapă într-un cimitir de maşini. Coincidenţă? Puţin probabil. Atâta vreme cât măcar unul dintre ei trăia, războiul nu se terminase.

          Karghanul nu venise întâmplător în Dartmouth.

          Începea, iarăşi.

- va urma -

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts