GSF67ban01-650

                                   Capitolul III

         

         

         

          KAYLA

         

          – … Deci, maşina venea din stânga, a repetat locotenentul Eric Norton. Greşea înadins, pentru a treia oară – aceleaşi om care, cu doar câteva zile în urmă, se răstea cu firească exasperare la un reporter prea insistent.

          – Din dreapta, l-am corectat zâmbind.

          O luam de la început… Iarăşi precizări, detalii, întrebări-capcană. În camera de alături, un detectiv îl interoga pe ziarist, de parcă ar fi fost Bin-Laden şi nu victima unei tentative de asasinat… Dar asta o ştiam doar noi doi – şi avea să rămână secretul nostru.

          Locotenentul Norton m-a privit ca un Mare Inchizitor hotărât să frângă îndărătnicia ereticei – n-aveam de gând să mărturisesc odată?! Şi dacă i-aş spune adevărul, m-ar crede? Astăzi, cei asemenea mie nu erau arşi pe rug, ci internaţi la Spitalul de Psihiatrie. Fusesem acolo, trecusem prin asta; o experienţă pe care nu ţineam să o repet.

          Insistenţa poliţistului mi se părea ciudată. Să fi bănuit ceva? Sau, mai curând, era genul care împărţea lumea în trei categorii: vinovaţii prinşi, cei nedovediţi încă şi cei care nu făcuseră nimic, dar vor face. „Sindromul KGB“, ar fi spus Tania.

          – Îmi trebuie un avocat? am întrebat, deodată.

          „Cea mai bună apărare este atacul“, considera Napoleon. Acum însă, n-a ţinut.

          – Mai curând nişte pastile pentru memorie. „A explodat un cauciuc, apoi şoferul a pierdut controlul volanului“… Am reprodus exact?

          Am încuviinţat, cu o siguranţă pe care nu o simţeam.

          – Domnul O’Neil n-a auzit explozia, deşi era mai aproape de maşină… cu vreo zece metri.

          Brandon O’Neil? Citisem nişte articole ale lui în „Dartmouth Times“. Scria acid, incriminator, despre corupţie, scandaluri financiare, deturnări de fonduri, despre… Global Vortex, compania lui Russell Morgan!

          În viaţă, toate drumurile se întâlnesc, până la urmă.

          Am privit în ochii locotenentului cu o uimire inocentă:

          – Totul s-a petrecut atât de rapid…

          – O’Neil a văzut chipul şoferului crispându-se cu câteva secunde înainte de a intra în zid. O durere cumplită, bruscă.

          – Infarct?

          M-a fulgerat cu asprime, a luat un dosar din sertar, apoi a pornit spre uşă, răsfoindu-l preocupat. Când să iasă, şi-a amintit de mine.

          – Mă întorc imediat…

          Am dat din umeri. Aveam de ales?

          Uitase sertarul deschis şi, printre fişe, formulare, rapoarte am zărit un teanc de fotografii în care… Trupul alb, plasa dungilor rubinii…

          Susan.

          Arsura durerii, intensitatea coşmarului, m-au făcut să încleştez marginile scaunului. În clipa următoare mi-am recăpătat răsuflarea – nu şi minţile. Am întins mâna, trăgând o fotografie la întâmplare, ca într-un joc de poker – pe viaţă, pe moarte. Mi-am strecurat-o în buzunar, chiar înainte ca uşa să fie dată de perete.

           Locotenentul mi-a pus în faţă o hârtie, apoi a trecut de cealaltă parte a biroului, începând să răscolească febril prin sertar. Număra fotografiile sau… Un pix negru se aţintise spre mine aidoma ţevii unui revolver. L-am luat, semnând declaraţia fără să îmi tremure mâna.

          Eric Norton a mormăit un „mulţumesc, vă mai căutăm noi“ şi am ieşit, răsuflând uşurată…

          Tot drumul spre casă m-am uitat în oglinda retrovizoare. Dar nu mă urmăreau decât propriile mele închipuiri. Furasem o probă de la poliţie – cum să explic cuiva că nu luasem decât ceva din mine?

          Căci murisem odată cu Susan. I-am simţit groaza, neputinţa, disperarea cu care îşi cerea înapoi viaţa, i-am auzit gândul-strigăt: de ce ? Fiindcă printre oameni se ascund creaturi ale unui iad terestru, vampiri ce se hrănesc nu cu sângele, ci cu suferinţa victimelor. Cel care o crestase pe Susan, lăsând-o să agonizeze într-un şantier abandonat şi cel care a urcat-o în ţeapă pe necunoscuta din cimitirul de maşini aveau un sadism aparte, calculat, metodic. Să fi fost acelaşi monstru?

          M-am lăsat în fotoliu, încleştând fotografia. Susan avea crestături peste tot, până şi pe buze. Unele subţiri, fine, altele adânci, despicând carnea până la os. Urme de bisturiu, brici şi satâr. Ucigaşului îi plăcea contactul cu trupul femeilor, pe care le imobiliza întâi, atent, meticulos. Tăieturile erau precise, ocolind vene sau artere, iar carnea dimprejur nu se inflamase, n-avea pete, cruste. Sângele scurs fusese curăţat, lăsând pielea albă, netedă, ca o pagină nescrisă. Iar pe pântec şi coapse, rănile alcătuiau o succesiune de linii drepte şi întretăiate, semănând cu nişte… litere?!

          – Ai nevoie de ceva?

          Tania era gata pentru bătălia din mall. Aidoma varegilor de odinioară, îşi pregătea arma – o carte de credit pe numele Kayla Blackmoon. Şi drakkarul era tot al meu: un cruiser Toyota la care nu achitasem încă toate ratele. Dar amenzile din trafic le plătea Tania – ofrandă zeilor ce îi îngăduiau să navigheze prin Dartmouth…

          I-am întins cheile maşinii fără să mă întorc. Le-am dat drumul, le-am auzit zăngănind pe podea, apoi Tania mi-a smuls fotografia din mână.

          Se albise, buzele îi tremurau, se uita la petecul de hârtie ca hipnotizată… Şi totuşi lucrase un an la spitalul militar din Ekaterinenburg; văzuse acolo mai multe trupuri sfârtecate decât Eric Norton într-un deceniu. Soldaţi ruşi răniţi în Cecenia, copii gruzini torturaţi de azeri, georgiene mutilate de kazahi. După toate astea… Ce era cu ea?

          A scăpat fotografia şi, într-un târziu, a vorbit – întretăiat, anevoie.

          – Crestăturile… sunt cuvinte.

          S-a înfiorat de parcă spusese deja prea mult. Nu-mi venea să cred: nepăsătoarea Tania? M-a privit grav, cu îndoială, întrebându-se dacă îi voi păstra taina.

          O înţelegeam. Şi eu aveam schelete ascunse în debaraua întunecoasă a trecutului. Unele de şobolan, altele de dinozaur…

          – Este un mesaj.

          – Pentru Poliţie?

          – Pentru toţi… sau doar pentru aceia care văd.

          S-a încruntat şi i-am simţit şovăiala, i-am auzit vuietul gândurilor. O clipă am fost tentată să… M-am oprit. Tania era prietena mea – n-aveam să-i scormonesc în minte chiar dacă…

          – M-am născut în Siberia. Tatăl meu a murit în Afganistan, iar pe mama au deportat-o într-un sat de lângă Krasnoiarsk. Acolo trăia un bătrân tibetan, fugit din China. Era paznic la colhoz, de luni până sâmbătă şi lecuitor, şaman, învăţător, Duminicile. Vorbea multe limbi, ştia multe legende. Şi avea nişte tăbliţe acoperite cu litere stranii, ca nişte vârfuri de săgeţi. Numai el putea să le citească – apoi m-a învăţat şi pe mine. Tăbliţele erau dintr-un metal argintiu, se înfierbântau şi vibrau când le ţineai prea mult în mână. Erau cărţi karghane, mi-a spus. Ale Îngerilor Morţii, veniţi să-i mâne pe oameni spre pieire, ca pe o turmă de oi. Să le stingă sămânţa până ce totul, cer, apă şi pământ avea să rămână numai al lor.

          Undeva, în străfundurile minţii, cuvântul îmi stârnea o undă de nelinişte, un fior. Dar nu-l mai auzisem vreodată.

          Am luat fotografia, i-am arătat Taniei şirul de tăieturi şerpuind de la gât spre genunchi. Trei grupuri de caractere repetându-se, identic, pe trupul femeii.

          – Ce scrie aici?

          – „Sunt printre voi.“

          Cu asta, Tania s-a scuturat parcă de un vis rău, pornind spre uşă. A ieşit, lăsându-mă singură cu întrebările care mă asaltau ca un roi de viespi… În Dartmouth, Nova Scotia, un ucigaş îşi scrijelise victima cu un mesaj într-o scriere străveche, de nimeni cunoscută. Însă nu era nimic primitiv în ea. Părea o limbă sintetică, altfel decât cele asiatice ori indo-europene.

          Soneria a spulberat momentul filosofic. Tania uitase ceva – iarăşi…

          Dar nu era ea, ci ziaristul acela, Brandon O’Neil, cu o privire de alchimist care descoperise Piatra Filosofală.

          – Eşti una dintre ei?

          – Care ei? Oamenii în Negru, Cosa Nostra, Armata Salvării?

          A zâmbit, fără voie.

          – De fapt, am venit să-ţi mulţumesc…

          Mi-am încleştat mâna pe clanţă, luptându-mă cu impulsul de a-i trânti uşa în nas. Dar… ştia. La fel ca Lorena Argyll, ca Apolo şi Diana lui. Îmi păzisem secretul atâta vreme, iar acum… Mai rămânea să-l mărturisesc în direct, la o emisiune cu Oprah.

          – Cine sunt ei?

          M-a privit bănuitor, aproape dezamăgit.

          – Chiar nu ştii?!

          Aş fi putut afla – culegându-i gândurile, unul câte unul, cernând aurul de pietriş. N-am făcut-o. În schimb, m-am dat la o parte, lăsându-l să intre.

          Şi a vorbit. Patru ore.

          Despre ei se pomenea de când se inventase scrierea. În tăbliţele sumeriene, în papirusurile şi pe pereţii templelor egiptene, greceşti, romane, hinduse şi incaşe. În cronicile arabe, franceze, germane. În epopeile vikinge şi pe frontoanele catedralelor gotice, în miturile chineze şi mongole. Oamenii le dăduseră multe nume, însă unul revenea ades de-a lungul mileniilor: Cei Vechi.

          Fuseseră printre noi dintotdeauna. Ascunşi, nevăzuţi, mereu gata să schimbe destinul omenirii – în bine. Protectorii îi numea O’Neil. Credea sincer că, fără ei, am fi rătăcit drumul, în bezna Epocii Glaciare, a Evului Mediu, a Marilor Războaie.

          – Fără ei nu existau Homo Sapiens – în sfârşit, cei care merită acest nume.

          M-am gândit, o vreme. Multe din cele spuse de el îmi păreau, cumva, cunoscute. Despre unele citisem, pe altele le intuiam. Dar… nu credeam să existe fiinţe atât de altruiste. Fiecare vrea ceva – de la sine, de la ceilalţi. Ce voiau ei?

          – Sunt nemuritori?

          O’Neil s-a uitat lung la mine:

          – Trăiesc sute de ani. Însă… pot fi ucişi.

          – Scrie asta în cronici?

          I-am simţit ezitarea.

          – Cineva… unul dintre ei îmi dă, câteodată, informaţii.

          – Îţi spune secretele lor?!

          O nelinişte nouă în privirea lui – teama de a nu fi greşit vorbind atâta?

          – Este… complicat.

          Până la urmă, s-a hotărât:

          – Câteodată nu vor, alteori nu pot să se implice direct în mersul istoriei. Şi atunci au nevoie de oameni care să o facă în locul lor. Războinici, genii, conducători carismatici. Sau unii ca mine, aflându-se la locul ori la timpul potrivit. Un ziarist poate împiedica politicienii corupţi să preia puterea, un iluminat poate ucide tirani, un tehnician poate opri un dezastru ecologic… Cei săraci cu duhul le spun miracole. De asta n-au mai cucerit mongolii Europa, aşa a apărut Jeanne D’Arc, aşa s-a stins Criza Rachetelor din Cuba… Omenirea este convinsă că şi-a rezolvat singură problemele. Iar Protectorii pot rămâne în umbră.

          – Şi dacă într-o zi vei ajunge „incomod“ şi pentru ei?

          – Cei Vechi nu sunt CIA. În plus, cine m-ar crede? Sunt un vânător de fantome, un colecţionar de conspiraţii… Iar publicul nu vrea decât circ – cu gladiatori sau vedete, cu politicieni sau mediocrităţi.

           Însă Brandon O’Neil voia ceva – de la mine. Îmi dădea târcoale aidoma unui şoarece momelii şi, asemeni bucăţii de brânză, începeam să mă topesc, plictisită de aşteptare.

          – Detest circul. Nu sunt spectator şi nu voi intra niciodată în arenă. Deci… ce pot face pentru umanitate?

          – Ei îi caută pe cei ca tine. Dacă te vor găsi…

          Mi-a întins o carte de vizită. Am luat-o, l-am condus apoi până la uşă; dar când să iasă, l-am oprit.

          – Vreau şi eu ceva. Informaţii despre o femeie, proprietara clubului Fantasia.

          – Numele?

          – Lorena Argyll.

         

         

         

          

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts