GSF68 ban01-650

          LORENA

         

          Kayla Blackmoon.

          Născută la Darmouth, pe 6 noiembrie 1982. Tatăl: necunoscut. Mama: Keira Blackmoon, din tribul Mi’kmaq.

          Degetele mele dansau pe butoanele tastaturii, exerciţiu de virtuozitate care năştea simfonii-imagini pe monitor. Date, fotografii, frânturi de adevăr şi minciună în combinaţii infinite, ţesând plasa virtuală ce împânzea lumea.

          Internetul: o unealtă de care nu ezitam să mă folosesc, dacă îmi uşura existenţa. Înainte… Era o întreagă aventură: mă întâlneam, sub diverse pretexte, cu vreun parlamentar, şef de agenţie guvernamentală, ministru sau director de cotidian. Apoi îi pătrundeam în minte ca să aflu ce îmi folosea – dar şi că avea probleme cu Fiscul, cu prostata, cu nevasta adulteră, cu fratele escroc sau fiica toxicomană. Şi nu era totul… La sfârşit, trebuia să îl fac să uite că mă cunoscuse, să înlocuiesc amintirea cu alta, care să-i umple golul din memorie.

          Acum totul devenise simplu. Puteam intra în orice arhivă de pe mapamond. Acces interzis? Parole? Nu izbuteau decât să mă întârzie… Computerele erau nişte giganţi cu minte de copil. Într-un minut, spărgeam „zidul de foc“ al FBI-ului; CIA, FSB ori NSA îmi luau cinci minute, Banca Angliei, Trezoreria Statelor Unite sau Vaticanul vreo zece.

          Adevărata problemă rămâneau informaţiile false, incomplete, contradictorii – dar mai ales lipsa lor. Ca în cazul Kaylei.

          Keira Blackmoon murise în 1994. Un şofer beat, un accident stupid şi, la doisprezece ani, Kayla a rămas în grija statului. Până în 1999… În 2002 era studentă la Medicină. Ce se întâmplase în acei trei ani?

          Arhiva orfelinatului menţiona, vag, un incident între Kayla şi unul dintre profesori – iar cineva scrisese în fişa ei: „dificilă, antisocială, nu acceptă autoritatea, rebelă, ireverenţioasă.“ Atât.

          Kayla nu fusese transferată la o altă şcoală-internat şi nu avea cazier. Fugise? Orfelinatul nu alertase Poliţia. O adolescentă a dispărut pur şi simplu, pentru a reapare, treizeci şi şase de luni mai târziu, ca un iepure ţâşnind din jobenul magicianului.

          – Un iepure… exotic, ar fi cuvântul potrivit.

          Raven prefera intrările teatrale. Nu i-am făcut plăcerea să tresar. Am lăsat fotografia şi textul pe monitor, răsucindu-mă fără grabă. Era Duminică, galeria închisă, iar biroul meu nu era spaţiu public. Însă asta nu a oprit-o pe Raven Olsen, cum n-o opriseră încuietorile, alarma ce nici măcar nu se declanşase. Toate becurile de pe panou clipeau verde, liniştitor: totul este în regulă, nici o intruziune. Dar ce ştiau ele?

          Raven mă privea cu interes, ca pe o nouă specie de bacterie descoperită la microscop.

          – Îţi plac femeile acum? Sau ţi-ai dat seama că nu poţi păstra un bărbat?

          Deci aflase noutatea.

          Aidan şi Alix: un cuplu ce n-ar fi trebuit să existe. Un paradox într-o tradiţie milenară, un ghimpe în coasta fiecăruia dintre Cei Vechi. Deşi împărţeau aceeaşi lume, atlanţii şi viracochas erau două galaxii îndepărtându-se constant după momentul zero al Universului. Fusesem vecini, rivali, aliaţi la nevoie. Eram însă prea diferiţi în spirit ca să ne amestecăm sângele. Excepţiile ne iritau în egală măsură… Poate tocmai asta le plăcuse celor doi: sfidarea adăuga un plus de savoare relaţiei lor. Ca iubirea interzisă dintre Romeo şi Julieta. Care… se ştia cum sfârşiseră.

          Raven era considerată prea inflexibilă chiar de către ai săi. În ochii ei, Alix şi Aidan comiseseră o greşeală de neiertat, atentând la principii şi valori sacre, imuabile. Şi, trebuia să recunosc, îi dădeam dreptate: poate pentru că atlanţii şi viracochas erau ca apa şi uleiul; poate pentru că eram geloasă.

          – Noi şi voi trebuie să rămânem ceea ce suntem.

          Raven îmi rostea gândurile cu voce tare – dar cu ce eram eu vinovată?

          – Nu mai sunt cu Aidan de… ceva vreme. Tu şi Alix…?

          Nu mai erau – nici ele. Raven s-a încruntat. Mă aşteptam la o explozie atomică, nu la umbra care i-a întunecat pupilele, la ezitarea din voce.

          – Ea… refuză să mă asculte.

          Nerezonabilă, Alix? Dovedind voinţă, personalitate? Mi-am închipuit-o cu buzele strânse, înfruntând-o pe Raven. Imaginea absurdă, suprarealistă m-a făcut să zâmbesc.

          Ochii celei dinaintea mea nu mai erau verzi – căpătaseră lucirea roşie a pletelor de lavă. Se simţea trădată, rănită; măcar în orgoliu. Întrezăream, în sfârşit, partea bună a ereziei lui Aidan: o scotea din minţi pe Raven.

          – Libertatea de a-ţi alege Destinul. Nu pentru asta au luptat, au murit ai noştri? am răsucit cuţitul în rana ei şi-a mea.

          – Lorena… Ţi-ar place libertatea… de a lupta singură?!

          Aflase despre karghan. Şi îmi dădea să aleg: ori îi bag minţile în cap lui Romeo, ori…

          – Nu pot şi nu vreau. Dar de ce nu vorbeşti tu cu Aidan?

          Mi-a retezat-o, furioasă:

          – De el o să se ocupe Logan… Îl ştii pe Logan, nu?

          Mi-a făcut cu ochiul şi a ieşit. Abia auzind uşa de jos trântindu-se, înţelesul vorbelor mi-a adus un fior îngheţat. Logan nici măcar nu trebuia să-l caute. Aidan plecase spre el…

          Dacă Raven era intransigentă şi imprevizibilă, Logan Thorson putea fi caracterizat prin propria-i deviză: „Întâi împuşcă-l, apoi pune-i întrebări“. Iar Alix era pentru el ca o soră mai mică.

          Am închis ochii, gândindu-mă la Aidan. Intens, cu un sentiment acut de urgenţă. Nu voia sau… Chemările păreau bubuituri de berbece într-o poartă zăvorâtă. Care, brusc, s-a deschis.

          Întâi au fost senzaţiile: strălucirea soarelui, răcoarea brizei, gustul amărui al… berii? Paharele se goliseră, Aidan a scos o altă sticlă din frigider, a desfăcut-o, Alix a spus ceva, probabil foarte amuzant fiindcă Logan râdea atât de tare încât a scăpat cârma din mâini. Dacă i-ar vedea Raven…

          Atlanticul şi o coajă de nucă plutind pe valuri; unele lucruri rămân neschimbate, altele nu.

          Atunci, talazurile se ridicau până la cer, tăind ceaţa cu creste zimţate. Le vedeam când deasupra catargelor, gata să se prăvălească peste noi, când supte în prăpastia de beznă spre care cădeam, lunecam, ne prăbuşeam vertiginos. Apoi iarăşi ţâşnind spre înalturi, iarăşi gata să ne afunde într-un mormânt de ape.

          Eram în Anno Domini 1750, pe nava Aldernay, în drum spre Lumea Nouă. Fusese o călătorie lungă, în care mai întâlnisem furtuni – dar nu ca aceea… Nici echipajul, nici căpitanul ce navigase trei decenii pe mare nu credeau că vom scăpa. Eram numai noi pe punte; dedesubt însă, trei sute cincizeci de emigranţi aşteptau ca următorul talaz să ne răstoarne, să fărâme corabia.

          Sfârşitul întârzia. În schimb s-au ivit zorii, iar o lance de lumină a despicat ceaţa de la est la vest unde…

          Pământ!

          Strigătul, stingher, a răsunat ca într-un clopot de gheaţă. Şi ne-am înghesuit la prova măturată de valuri: spre apus, o linie tremurătoare, un miraj ce refuza să dispară. Se desluşea tot mai limpede fâşia de plajă dincolo de care se înălţa zidul verde al pădurii.

          Nova Scotia.

          În apele golfului ce nu se numea încă Halifax, furtuna se domolea şi din pântecul leviatanului de lemn au ieşit bărbaţi, femei, copii, lehuze cu prunci în braţe. Plecaseră de-acasă izgoniţi de sărăcie, de altă credinţă, de luptele dintre clanuri, de vreo datorie neplătită de generaţii… Luaseră vite, unelte, seminţe care să încolţească într-un pământ mai rodnic decât stâncosul Highland. Dar, mai ales, speranţa unui altfel de început, în care să îşi clădească un rost, un viitor, departe de ură, de dreptul celui mai tare, de războaie, hărţuieli, intoleranţă.

          Lăsaseră în urmă trecutul, crezând într-o altă soartă.

          Se înşelau.

          Oamenii din Lumea Veche îşi luaseră trecutul cu ei.

          Ca şi noi pe al nostru.

- va urma - 

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts