GSF 73 banner1-650

                                Capitolul  VI

 

          KAYLA

         

          – O’Neil?

          Nici un răspuns. Doar masivitatea plăcii blindate, încrustată în zid şi rotirea silenţioasă, scrutătoare, a ochiului electronic de deasupra.

          Mi-am rostit numele, ca pe o parolă, apoi m-am înălţat pe vârfuri – să mă vadă mai bine.

          Nu îmi rămânea decât să aştept; iar răbdarea mi-a fost răsplătită. Am auzit zăvoarele pocnind ca nişte percutoare de armă, apoi uşa s-a deschis. Nu larg, doar cât să mă îngăduie înăuntru.

          Brandon mi-a zâmbit crispat, însă ochii îi rămâneau aţintiţi spre culoarul gol din spatele meu, spre lift şi scara de serviciu. Abia după ce a încuiat uşa s-a răsucit spre mine, într-o invitaţie tăcută.

          Împrejur, rafturi peste rafturi urcau spre tavan, îndoite sub greutatea dosarelor, cutiilor de carton, casetelor video. Dovezi, probe, infirmări, dezvăluiri şocante, mărturii care ar fi zguduit, măcar pentru o zi, multe convingeri. Coşmarul omului de pe stradă, dornic de ordine, de certitudini, de linişte – fie şi vegetală.

          Unii colecţionează timbre, alţii monezi. Brandon O’Neil aduna „Dosare X“ de nişte decenii, aşa cum călugării din Irlanda secolului opt strânseseră înţelepciunea lumii în nepreţuitele lor manuscrise cu anluminuri.

          Brandon şi-a desfăcut braţele, cuprinzând universul de hârtie, benzi magnetice şi infinite secrete.

          – Cum ţi se pare?

          – N-ai auzit de ceva numit computer? Tot ce este aici ar încape pe câteva plăci de memorie.

          A râs, a luat un biblioraft, şi-a trecut degetele peste coperţile lucioase; apoi l-a deschis, a răsfoit câteva pagini, ascultându-le foşnetele ca pe nişte şoapte.

          – Pot face asta nişte biţi?

          Un ziarist cu nostagia paginilor tipărite…

          – Sunt dosare. Nu sonete de Shakespeare!

          – Forma devine uneori esenţială. O cronică despre istorie este istorie. Pergamentul, cerneala, scrisul, stilul cronicarului pot fi identificate, datate. Fişierul electronic rămâne o succesiune de zero, unu, zero. Cât adevăr, câte minciuni? Depinde de cel care le-a tastat, de un singur om. Pe când cărţile, ziarele – dacă ştii să cauţi, hârtia păstrează mai multe decât ar vrea unii.

          Începeam să înţeleg. Aşa să fi fost şi dosarul lui…

          – Denton Quin?

          Metodic, Bradon a înşirat pe birou fotografii, rapoarte ale poliţiei, certificate medicale, autopsii, articole de ziar. Şi, citindu-le, am priceput de ce mă chemase, de ce concluziile anchetelor nu se încheiau vreodată, de ce Quin rămânea preferatul lui Russell Morgan.

          Nimic ilegal, şocant, abominabil nu-i era străin: şantaj, răpire, sechestrare, tortură, crimă… Şi nu dădea greş, nu lăsa urme. Nimeni nu găsise împotriva lui vreo dovadă pe care până şi-un avocat stagiar să nu o poată spulbera.

          – … Paul Jordan, directorul-executiv de la compania Dinamics a primit de ziua lui un colet cu o tarantulă… Liderul unui sindicat din Halifax s-a izbit de un buştean apărut în mijlocul pistei de schi… În decembrie, anul trecut, Russell Morgan îşi dorea un cadou de Crăciun: lanţul de farmacii din Bedford. Cum proprietarul refuza fuziunea cu Global Vortex, Quin i-a „invitat“ soţia şi fiica la o cabană izolată. Ryan Decker a semnat actele de cesiune. A doua zi şi-a primit înapoi doar soţia… Fiica, după trei luni! Astăzi, Laura Decker este internată la Clinica Psihiatrică Halifax…

          L-am întrerupt, poate prea brusc:

          – Quin şi Morgan se cunosc… de când?

          – Au venit împreună din Statele Unite, acum zece ani. Înainte? Cine ştie? Un lucru este sigur: dacă Russell Morgan vrea ceva, Quin obţine… Ţii minte scurgerea de gaze toxice de la Uzinele Leland? Nouă morţi, şaizeci de răniţi internaţi în stare gravă. Sabotaj, s-a stabilit după ce compania dăduse faliment… Şi John Harrison, consilierul care l-a învins pe Morgan în Alegerile Municipale… găsit în maşina sa, cu tâmplele sfărâmate şi un pistol în mână. Glontele trecut prin craniu dispăruse… în neant, fiindcă înăuntrul maşinii nu era, iar geamurile rămăseseră intacte.

          Vocea ziaristului răsuna tot mai încet, mai departe, până ce… M-am pomenit înaintea unei uşi pe care trona o plăcuţă aurie, cu litere în relief: Denton Quin, Ucigaş Profesionist.

          Am sunat, iar Tania mi-a deschis surâzătoare. În sufragerie, Quin îşi verifica pistolul; a mai pus câteva încărcătoare în buzunarele vestei şi, ignorându-mă, s-a întors spre Tania:

          „Gata cafeaua, iubito? Am oase de rupt, oameni de ucis, clădiri de incendiat…“

          Tania i-a adus-o, aburindă, iar el a băut-o toată, dintr-o sorbitură.

          „Să ai o zi bună, scumpule. Omoară-i pe toţi.“

          M-am scuturat de horrorul absurd şi Brandon m-a privit întrebător.

          – Prietena ta… tot mai aude clopote de nuntă?

          Atunci, am răbufnit:

          – S-a aruncat în braţele lui orbeşte, trup şi suflet! Ieri, i-am arătat fotografia cu Susan şi…

          – Cea pe care ai… împrumutat-o din sertarul lui Norton?

          Brandon aflase – de ce nu m-am mirat? Erau însă destule pe care nu le ştia: despre ce văzusem prin ochii victimelor, despre mesajul scrijelit pe trupul lui Susan.

          M-a ascultat în tăcere – dar îi auzeam ceasornicul minţii ticăind, tot mai repede.

          Şi a fost rândul meu să rămân fără grai.

          – Ucigaşul în serie şi Quin au multe în comun. Aceeaşi detaşare, aceeaşi inumană indiferenţă…

          – Nu cred. Quin este o maşină de ucis, celălalt un monstru, un fanatic inspirat de o misiune sacră. Şi omoară numai femei.

          – Dacă este unul şi acelaşi? De ce n-ar fi Denton Quin mai mult decât pare?!

          Nu era cu putinţă. Omul lui Morgan nu avea trăiri ori sentimente – nici măcar ură, cruzime. Celălalt însă… M-am scuturat de senzaţia vâscoasă, rece, ca atingerea unui şarpe. Tania trebuia să îşi uite alesul; dar el, ar fi lăsat-o să plece? Pur şi simplu?!

          – Pentru Quin, prietena ta este o jucărie, atât. Pentru celălalt

          Am tresărit. Însă Brandon nu îmi putea citi gândurile; le ghicise.

          L-am privit, pentru întâia oară cu adevărat.

          – De ce masca asta de cinic? Doar îţi pasă – poate prea mult – de oameni!

          A zâmbit; aşa, semăna cu Don Quijote.

          – Eu, un Protector? Nu, Kayla, sunt o fosilă vie din vremuri pentru totdeauna apuse. Câteodată util… Ţi-au folosit informaţiile despre Lady Argyll?

          Lorena! Mă întâlneam cu ea într-o oră! Am dat din cap, murmurând ceva între confirmare, mulţumiri şi o explicaţie pentru plecarea precipitată. Apoi am ieşit, lăsându-l pe stăpânul tainelor să îşi zăvorască din nou porţile. În stradă, am alungat orice alt gând.

          Lorena mă aştepta.

          Cu toată aglomeraţia am ajuns cu zece minute mai devreme. Aleile Grădinii Zoologice erau pustii. Animalele dormitau, unele la soare, altele în iglourile de ciment ce se voiau vizuini, scorburi, bârloguri… M-am oprit în faţa unor zăbrele: Panthera tigris altaica.

          Tigrului siberian nu îi plăcea căldura amiezii. Prefera umbrele înserării, adierile nopţii şi hartanele pe care îngrijitorul i le azvârlea de la distanţă. Uriaşa pisică vărgată rămânea favorita Taniei – doar amândouă se născuseră în îndepărtata Siberie. Însă asemănările se opreau aici: tigrul nu venise în Nova Scotia de bună voie. Prins în cursă de braconieri, în odiseea lui cunoscuse Transiberianul, foamea şi loviturile de ciomag din circurile ruseşti, chinuitorul rău de mare pe vaporul ce îl adusese la Dartmouth.

          Unde zăcea apatic. Ori poate că visa. Îşi amintea taigaua, zăpada, văzduhul mirosind a răşină – sau hăituiala, carnea caldă, sângele scurs odată cu viaţa din prada răpusă…

          – Am întârziat?

          Cu cincisprezece ani, Lorena. Dacă te-aş fi cunoscut înainte ca soarta să mi-l scoată în cale pe Ernest Wilberforce…

          – Eu am venit mai devreme.

          În parc, pe lumea asta. Aş fi vrut să mă nasc într-alta, unde să fie mai mulţi oameni asemeni mie.

          – Nimeni nu va fi vreodată ca tine.

          Sunase… ciudat. Lorena a şovăit, o clipă:

          „Fiecare este unic în felul său.“

          Nu îi auzeam gândurile, decât atunci când voia. Şi uneori izbuteam să le ascund pe ale mele. Ceea ce, acum, era o imensă uşurare. Căci Liam nu mă pregătise pentru ce simţeam. Cu ea, nu puteau fi jumătăţi de adevăruri.

          Dar… Lorena trecuse de primul grilaj şi trăgea zăvoarele porţii, o deschidea. A păşit înăuntru, apoi s-a răsucit spre mine.

          – Vino!

          Am urmat-o, cu răsuflarea întretăiată, cu sângele pulsând nebuneşte în vine, cu tâmplele bubuind asurzitor. Tigrul se ridicase. S-a întins alene, s-a apropiat. Înaintea noastră s-a oprit, nehotărât, şi-a lins o labă, biciuind văzduhul cu coada, în timp ce ochii verzi, fosforescenţi îi rămâneau aţintiţi într-ai Lorenei. A mai făcut un pas, ezitând.

          – Ai intrat vreodată în mintea unui animal?

          Căscasem ochii la fel de mari ca felina captivă în vraja Lorenei. Puterea aceea intensă, copleşitoare…

          – N-aş putea să încep cu ceva… mai mic, am şoptit. Un pechinez, un hamster.

          Tigrul a mârâit, arătându-mi lucirea albă a colţilor. Lorena a râs.

          – Nu-i decât un motan de trei sute de kilograme. Eşti gata?

          Lorena închisese ochii, într-ai tigrului era năuceală; n-am lăsat-o să devină furie, moarte…

          Am intrat.

          Un salt într-o lume cu totul străină. Şi atât de neaşteptată, de uluitoare, încât mi-am uitat frica… Tigrul gândea în culori. Într-o succesiune ameţitoare şi, aparent, haotică. Însă nu era. Orice sunet, miros, imagine, chema o nuanţă – una dintr-o infinitate. Un caleidoscop senzorial, pe care mi-ar fi luat o viaţă să îl descifrez. N-aveam nici măcar un minut – aşa că am redus totul la esenţă.

          Roşu – sânge, carne, pradă; albastru – necunoscut; galben – ameninţare, pericol, înfruntare iminentă; verde – femelă, plăcere, tihnă. Pe mine mă vedea când în galben, când în roşu. Ameninţare şi pradă? Nu… Eram verde, verde!  Taigaua după ploaie, foşnetul ierburilor înalte şi eu, unduind printre ele, radiind linişte, siguranţă, abandon.

          Tigrul şi-a desfăcut fălcile, arătându-mi fildeşul îngălbenit al colţilor, limba trandafirie, cerul negru al gurii. A căscat din nou, apoi s-a întins la picioarele noastre, cu botul pe labe; într-o clipă, dormea adânc.

          Lorena s-a aplecat, scărpinându-l pe frunte, după urechi.

          – Vrei să-l mângâi?

          – Data viitoare, i-am zâmbit, promiţându-mi solemn să nu mai calc pe acolo.

          Tania va veni singură să îşi vadă motanul dungat – sau, poate, însoţită de Denton Quin. Care nu gândea în culori; şi pe care nimeni nu îl pusese încă într-o cuşcă.

          -va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts