2017_01banner

          LORENA

         

          Ceva nu era în regulă.

          Am ascultat câteva clipe liniştea, ţinându-mi răsuflarea. Apoi am dat draperia la o parte; nu mult, cât să văd afară, în stradă.

          Kayla tocmai pleca. Venise până aici, apoi… De ce s-a răzgândit? Imprevizibilă, spusese Liam. Imprudentă, inconştientă chiar, aş fi putut să adaug. Dar asta nu era vina ei.

          Nici a lui Liam, deşi… Scoţia, apoi Europa deveniseră prea mici pentru el şi Calder. Se întâlneau prea des: o dată într-un veac. Nimeni nu i-a putut împăca – nici eu, cea pentru care amândoi şi-ar fi dat viaţa. Până la urmă, fiul lui Liam Wallace ajunsese în Canada – şi-acolo a luat partea indienilor împotriva coloniştilor, fie ei englezi sau francezi.

          Îi călăuzise prin secole, pe mulţi spre moartea în bătălii dinainte pierdute, pe unii către viaţă. Le fusese căpetenie, şaman, profet. Şi, două secole şi jumătate mai târziu, îşi legase soarta de o femeie de-a lor. Aşa s-a născut Kayla: urmaşa unui atlant şi a unei indience Mi’kmaq. O şansă la un milion, la fel de probabilă ca un meteorit care să lovească Big Ben în cadran, exact după a douăsprezecea bătaie. Însă fiul rătăcitor îl uimise încă o dată pe Liam – şi nu doar pe el… Noi şi oamenii difeream genetic. Nu mult, dar de ajuns ca să uităm prima lege a Universului: nimic nu este imposibil. Şi acum, accidentul, excepţia de la regulă, mă găsise.

          O aşteptam. Liam îmi vorbise toată noaptea despre ea, din sala cu arme şi blazoane a castelului din Aberdeen… Cei Vechi aveau întotdeauna o putere aparte între celelalte, una care le aparţinea numai lor. Aidan auzea gândurile unui astronaut ajuns pe Lună, Logan îmblânzise focul, Raven stăpânea frânturi din trecut, o muşcătură de rechin pe trupul lui Alix se vindeca în câteva minute, eu puteam să intru în mintea rechinului, dându-i eventual şi câteva sugestii… Liam trimetea vise; oricând, de orice fel, oricât de departe.

          Mie, doar la ocazii speciale. Ceea ce, în Dicţionarul Wallace însemna „catastrofă, dezastru, Armageddon“. Cum s-a întâmplat în 1916, când m-a prevenit… tardiv şi inutil. De două minute, Marea Explozie spulberase jumătate din Halifax, lăsându-mi neatinsă casa, dar năruind vechiul bastion colonial de alături… Apoi, pentru aproape un secol, tăcere, absenţă.

          Iar noaptea trecută, o altă noutate explozivă. Devenise bunic! Cu… douăzeci şi nouă de ani în urmă. De ce îmi spunea acum?! Ca de obicei, se pricepea să aleagă momentul: cu un karghan în Dartmouth, eu trebuia să o veghez pe nepoată-sa! Dar cine ar fi putut să-l refuze pe Liam?

          De altfel, Kayla mă fascina. Era aidoma lui Calder: impulsivă, năpustindu-se orbeşte în primejdie ca să salveze un ziarist recalcitrant sau o pisică rămasă în copac. Însă pisici sunt multe pe lume; ca şi bătălii. Iar Kayla moştenise ceva de la Keira Blackmoon: instinctul de a alege. Indienii Mi’kmaq supravieţuiseră, prin lupte, molime şi masacre, până în Mileniul Trei.

          Cum? Amintirile veneau singure, nechemate.

          Când am sărit din barcă, păşind pe ţărm cu poalele rochiei îngreunate de apă, America era deja un pământ udat cu sânge, unde englezii şi francezii continuau războiul lor absurd, vechi de cinci secole. Aici însă, miza se mărise: în loc de un comitat, câteva castele, se luptau pentru un întreg continent. În care se simţeau copleşiţi, mărunţi şi… prea puţini?

          Nici o problemă! În imensa Lume Nouă trăiau alţi oameni: indienii. Triburi răzleţe, dezbinate, unde bărbaţii – ca pretutindeni – aveau două îndeletniciri preferate: vânătoarea şi războiul, a cărui secure nu o îngropau niciodată prea adânc… Iar europenii aduseseră daruri: oglinzi, şiraguri de mărgele colorate, tinichele lucitoare. Şi archebuze, muschete, „apa de foc“ ce slobozea limbile şi înceţoşa minţile… Francezii se aliau cu un trib? Cel de alături trecea de partea englezilor. Tratate, promisiuni, trădări, jurăminte solemne – un carusel care nu putea duce decât la război.

          Englezii au cucerit fortul Louisbourg în 1745. Zece luni mai târziu, flota ducelui d’Anville ajungea în Terra Nova. Plecaţi din Mediterana, francezii scăpaseră de furtunile Atlanticului doar pentru ca la ţărm să dea peste tunicile roşii, care i-au ajutat să debarce – pe lumea cealaltă.

          Curând după masacru, alte corăbii îi aduceau pe scoţienii ce au întemeiat Halifax – oraşul, portul, forturile. Peste patru ani soseam eu cu Aldernay şi cei care mă urmaseră tocmai din munţii sterpi ai Highland-ului. Clanuri mici, sărace: McGregors, Bennets, McAuliffs, McNabs, ultimii răzvrătiţi care luptaseră de partea dinastiei Stuart.

          În Lumea Nouă, au ridicat case, au desţelenit pământul. Nu ştiau al cui este. Curând însă, aveau să afle… Căci indienii nu făceau petiţii, nu chemau în judecată.

          În 1750 au început raidurile. Tribul Mi’kmaq era aici de milenii; şi voia să rămână. Halifaxul a ars – nu doar o dată. Bărbaţi, femei, copii au fost scalpaţi înainte de a li se crăpa ţestele cu securea… Nici Dartmouth n-a scăpat. În primăvara următoare, un atac de noapte a lăsat în urmă douăzeci de leşuri şi strigătele pierzându-se în depărtare ale celor şase prizonieri târâţi de războinicii scăldaţi în sânge.

          Eu, gemenele Miriam şi Harmony, Elisabeth Perkins, reverendul Angus McKinney, nepotul său, David. În două secole şi jumătate uitasem multe – nu şi numele acelea.

          În bibliotecă, sute de rafturi, cu tomuri îmbrăcate în piele. Iar undeva, într-un colţ, Biblia Protestantă cu coperţile scorojite de flăcări. Am luat-o cu grijă şi… Am văzut-o nouă, deschisă cu evlavie de McKinney; aceleaşi mâini, încleştând-o, în timp ce flăcările cuprindeau omul, cartea; apoi degetele-falange din care am smuls-o, înnegrită dar întreagă.

          Un miracol, ar fi spus McKinney. Care, în ultimele minute de agonie a strigat mai multe blasfemii decât alţii într-un an.

          Şi era numai vina mea. În noaptea aceea, eu mi-am pierdut trufia, ceilalţi viaţa.

          Aş fi putut să îi scap – în oricare din cele douăzeci de ore cât am mers, am alergat, iarăşi am mers, cu mâinile legate, cu laţuri la gât, îmbrânciţi, loviţi de câte ori încetineam, ne poticneam.

          Patru femei, un bărbat, un adolescent. Şi şaisprezece indieni care voiau parcă să ne ucidă istovindu-ne. Însă nu asta aveau în gând. Şi nu toţi erau indieni. Doi dintre ei purtau mocasinii şi veşmintele tribului, dar călcau altfel, se mişcau anevoie prin pădure şi aveau… muschete?

          Apoi i-am auzit.

          Doar cuvinte şoptite, fraze întrerupte de priviri încărcate de înţeles. Francezi. De cine se fereau? Indienii ştiau cine sunt, noi… Femeile nu îşi auzeau decât spaima, reverendul McKinney recita în gând psalmii scrişi pe nisip de Moise după trecerea Mării Roşii, David repeta şi el o litanie, la fel de mută, de monotonă: „nu vreau să mor, te rog, Doamne, nu acum când Kate…“ Doamna McKinney? În Dartmouth, Katherine îşi plângea amândoi bărbaţii.

          Jean-Luc şi Jean-Pierre nu erau fraţi. Însă gândeau la fel: dezertaseră din armata regelui lor, iar acum voiau să fure Sorţii tot ce nu primiseră vreodată. Jean-Pierre ştia exact ce va face cu gemenele la primul popas. Jean-Luc avea aceleaşi intenţii… cu David. De văduva Perkins, de mine, nu le păsa. Doar indienii mă priveau câteodată lung, ciudat, şi tocmai de asta le-am îngăduit să trăiască, să ne mâne mai departe.

          Era curiozitate, atracţia jocului cu moartea? Sau voiam să aflu ceva despre cei care îmi deveniseră duşmani, fără măcar să ştiu cine sunt.

          Scoţienii se pomeniseră în mijlocul unui război fără cruţare. Şi de neînţeles… În Europa, armatele se aşezau în şiruri, faţă în faţă, iar soldaţii trăgeau unii în alţii de la câţiva metri. Apoi se năpusteau cu baioneta, cu patul armei, să termine ce începuseră atât de prosteşte. Indienii apăreau ca nişte spectre din păduri, din neguri, din mlaştini; ucideau, dispăreau, se întorceau iarăşi. Cu secole în urmă, scoţienii lui William Wallace îi hărţuiseră astfel pe englezi. Iar la Bannockburn, şi-au câştigat libertatea… Însă uitaseră. Erau… civilizaţi. Aduceau cu ei numai ce îi siliseră englezii să înveţe, ce voiau să dăruiască, la rândul lor, indienilor. Desigur, tot cu de-a sila.

          Tribul Mi’kmaq? Sălbatici, cruzi, păgâni – până şi copiii din Dartmouth ştiau asta. După cum erau convinşi că pământurile din Noua Lume sunt ale lor, ale regelui George. Ciudat, cât de repede se preschimbă oamenii din victime, în călăi…

          M-am poticnit de un bolovan, iar laţul mi-a tăiat răsuflarea. Războinicul din faţă l-a smucit, cel care îmi călca pe urme m-a lovit în coaste şi, o clipă, am fost gata să…

          Dar nu încă.

          Gândurile indienilor Mi’kmaq îmi păreau fascinante şi paradoxale. Oamenii aceia cu pielea roşie erau altfel decât europenii. Nu doar la chip, la trup. Nu încercau să înţeleagă, să supună natura – deveniseră parte din ea. Necivilizaţi? Nu construiau oraşe, poduri, drumuri, apeducte, corăbii. Dar îşi păstraseră pădurile. Cruzi? Nu ucideau din plăcere, ci ca să trăiască. Păgâni? Nu căutau în furtuni, în molime, în viaţă şi moarte, voinţa unui Judecător Suprem. Zeii lor erau soarele şi luna, cerul şi pământul, copacii, toate făpturile vii.

          „Nu există bine şi rău, alb şi negru; doar nuanţe de gri…“ spunea Liam. Un adevăr de care îţi dădeai seama… după un secol, două. Oamenii n-aveau atât. Numai o viaţă pe care reuşeau să o scurteze, să o irosească. Luptându-se între ei, râvnind la ce era al altora, preţuind lăcomia, supunerea, frica.

          Iar indienii nu voiau decât să îi vadă plecaţi pe albii ce veniseră de peste ocean, cu armele, cu veşmintele şi obiceiurile lor ciudate. Ca ale lui Jean-Luc, care…

          O smucitură neaşteptată m-a aruncat în genunchi. Popas?

          Unul câte unul, ne-am năruit în iarbă, istoviţi. Primisem un răgaz. Francezii ne-au dat să bem: o apă stătută, amară, pe care am sorbit-o cu lăcomie. Numai reverendul nu le-a vrut mila. Setea îl ardea mai puţin ca ura şi dispreţul pentru cei doi. Duşmani, dezertori, catolici sau păgâni – erau tot una pentru Angus McKinney. Indienii, francezii se născuseră în Iad şi acolo se vor întoarce; dar nu înainte să ne pedepsească pentru păcatele noastre. Flăcările se legănau într-un dans hipnotic sub cerul ce cobora peste noi, învelindu-ne în noapte, pleoapele îmi lunecau tot mai grele… Nu voiam să dorm, nu trebuia, îmi scăpase ceva important, esenţial – dar ce? Gândul, supărător, insistent, bâzâia ca un bondar, până ce o talpă uriaşă l-a strivit, aducând liniştea, uitarea.

          Când am deschis ochii, bondarul se întorsese cu un zgomot asurzitor. Apoi am auzit şi alte sunete: ceva între scâncet şi gâfâit. De unde veneau? Indienii adormiseră în jurul vetrei stinse, prizonierii la fel. Şi atunci am văzut…

          O făptură încercând să se scuture de ceaţa-negură a zorilor, zvâcnind cu mişcări sacadate, tot mai repezi. Om, fiară, creatură de coşmar? Într-un târziu am desluşit cele două trupuri îngemănate, zbuciumându-se într-o încleştare ce nu mai era luptă: Jean-Luc şi David. Adolescentul cu trupul alb, de efeb şi bărbatul-satir, contopiţi într-un imposibil dans de izbituri şi convulsii repetate la nesfârşit. Chipul congestionat al francezului, trecând de la încrâncenare la extaz, ochii de asasin ce îşi împlântă pumnalul, chipul angelic al băiatului, ochii implorând cerul din care nu-l privea nimeni…

          Şi, brusc, urletul, nebunia. Indienii au sărit în picioare, Jean-Luc s-a năruit peste David, cu ceva lucind, metalic, între omoplaţi: un crucifix. Alături, Angus McKinney îşi privea degetele mânjite de sânge cu o uimire pe care i-o împărtăşeam – când, cum se dezlegase?

          Războinicii se dezmeticeau. Unii l-au tras pe David de sub leşul francezului, târându-l până la primul copac. L-au spânzurat de mâini aşa cum era, gol şi năucit, în timp ce alţii îl aduceau pe reverend, care strângea Biblia la piept. Nu i-au luat-o, au petrecut frânghiile peste ea, au îngrămădit mormane de crengi la picioarele lui, apoi au apropiat torţele şi…

          „Ajunge!“

          Gândul ar fi trebuit să răsune sub ţestele tuturor, să îi încremenească.

          N-a făcut-o.

          Am încercat iarăşi, cu un început de nelinişte. Din nou, nimic. Un indian îşi încorda arcul, nepăsător, ceilalţi hrăneau focul. Nici Jean-Pierre nu mă auzise. Iar femeile… Elisabeth cânta încet, cu pleoapele lăsate, surdă la orice, Miriam se uita la bolta pe care se fugăreau turme de nori, Harmony număra firele de iarbă…

          Ce ne dăduseră francezii să bem?

          O săgeată, apoi alta au şuierat prin văzduh. Când l-au străpuns, trupul atârnând a zvâcnit, dând să se smulgă, să scape. Numai trupul. David s-a uitat la sângele ce îi şiroia pe pântec, pe coapse… apoi a râs. Alte două săgeţi, alte hohote.

          Spaima: un sentiment nou, o experienţă pe care nu o voiam. Eram deprinsă să ştiu. Acum, trebuia să ghicesc ce va urma.

          McKinney însă, nu avea îndoieli:

          – … fii ai Sodomei, francezi desfrânaţi! Veţi da socoteală pentru faptele voastre! Şi pentru sufletele nevinovate pe care le-aţi osândit pe vecie… Fiţi blestemaţi, voi cei din Ţara Pierzaniei!

          Revoluţia nu începuse, Republica nu-l izgonise pe Dumnezeu, Napoleon nu speriase Europa – dar, pentru pastorul puritan, toţi francezii erau nişte monştri.

          Iadul, Apocalipsa nu-l înfricoşau deloc pe Jean-Pierre; îi aminteau doar că nu păcătuise – încă. A răsturnat-o pe Miriam peste soră-sa, rupându-i rochia, corsetul, dintr-o smucitură. Nasturii de sidef ţâşniseră în toate părţile, Harmony încerca să îi prindă ca pe nişte licurici şi Miriam s-a răsucit să o ajute. Râdeau amândouă, însă bărbatul le-a tras spre el, scrâşnind; apoi, trupurile s-au înnodat, şerpeşte. Degetele lui sfâşiau ultimele zdrenţe, încleştau, unghiile lăsau în urmă dungi sângerânde, dinţii i s-au afundat în carnea moale…

          David nu mai râdea. Doi indieni îl spintecau fără grabă, iar el îi privea uimit, neînţelegând ce fac. Aşa a trecut Dincolo – cu ochii mari, cu gândul la Kate.

          Au răsunat primele tunete, copacii trosneau sub mânia vântului şi flăcările au crescut până la cer, ascunzându-l pe Angus McKinney, ale cărui blesteme deveniseră sparte, răguşite. Vocea de soprană a doamnei Perkins răzbătea printre strigătele războinicilor ce o rostogoleau prin jar şi cenuşă, apoi le-am auzit pe gemene, un singur urlet ascuţit, curmat dintr-o dată.

          Şi s-a făcut linişte. Elisabeth încremenise, ghemuită într-o baltă neagră, reverendul tăcuse, înghiţit de stejarul-rug, Miriam şi Harmony zăceau frânte peste o buturugă, francezul încleşta mânerul săbiei ce le ţintuise pe amândouă de lemnul putrezit, iar indienii mă zăriseră în lumina fulgerelor şi veneau…

          Doar pentru a se opri, holbându-se la gaura din fruntea lui Jean-Pierre, la cea din piept. Nu auziseră împuşcăturile, nici paşii bărbatului care intra în lumină. Ajuns lângă mine şi-a coborât pistoalele, m-a privit lung:

          – Nu este un joc, Lorena.

          Calder, aici? Dintre toţi fiii Celor Vechi care cutreierau lumea, tocmai Calder Wallace să mă găsească neajutorată, în puterea indienilor gata să se înfrupte din pradă…

          Războinicii s-au plecat cu veneraţie, ca înaintea Marelui Spirit: cine îl văzuse pe Calder luptând, nu voia să îi fie duşman. Iar el… nici nu i-a luat în seamă. Fiul lui Liam ştia să conducă oamenii – cu fapte, nu cu vorbe; şi cei din tribul Mi’kmaq nu erau primii care îl urmaseră orbeşte.

          Acum se uita la mine, aşteptând… ce? Să mă dezleg singură, să îi pun pe indieni să-şi taie gâtul unul altuia? Dacă puteam, ar fi fost morţi de mult! Furia, umilinţa îmi aduseseră tot sângele în obraji. Calder s-a aplecat şi, în loc să deznoade frânghia, şi-a lipit buzele de ale mele, sorbindu-mi răsuflarea. Fără să vreau, m-am pomenit răspunzându-i la sărut. Trecuse atâta vreme de când…

          S-a desprins brusc, spulberând magia clipei:

          – Lacrima Şarpelui Alb!

          Am murmurat ceva, poate o întrebare.

          – Licoarea şamanilor… Le arată trecutul, viitorul, deschide căi spre alte lumi. Celor neobişnuiţi cu ea le ia minţile, nouă ne adoarme puterile. Cum este să fii om, Lorena?

          – Înfricoşător. Cât o să ţină?

          – Efectul, până mâine. Durerea care o să-ţi spargă tâmplele, câteva zile.

          Durere? Ce însemna asta faţă de cumplita, insuportabila senzaţie de vulnerabilitate, de neputinţă?

          Calder m-a săltat în picioare şi ochii ni s-au întâlnit pentru prima oară.

          – Spune-i lui Liam că… am găsit ce căutam.

          Liam. Niciodată nu îl numise „tată“. Şi nu avea să o facă prea curând… Apoi, am înţeles. Calder nu ajunsese aici din întâmplare, exact în clipa când aş fi putut muri. Vedea viitorul – fragmente disparate, asemeni unor cioburi de vitraliu. Asta era puterea şi blestemul lui. Iar viziunile nu-i erau neclare, confuze ca ale şamanilor. Întotdeauna ştiuse exact ce şi unde avea să se petreacă; însă mai ştia şi că nu poate schimba… aproape nimic.

          Alţii şi-ar fi pierdut minţile. Nu şi Calder. De mult hotărâse să înfrunte Destinul. Astăzi, mă salvase pe mine. Iar mâine… indienii lui îi vor alunga pe colonişti.

          – Este o cauză pierdută, Calder.

          – Vorbeşti exact ca Liam!

          Dar era adevărul. Odată cu venirea omului alb, Lumea Nouă se schimbase. Omul roşu putea alege: să dispară în uitare, să devină sclav, asemeni negrilor aduşi din Africa ori să se lase alungat, de la Atlantic la ţărmurile Pacificului, într-o odisee al cărei sfârşit nu l-ar mai fi apucat. Indienii găsiseră a patra cale: să lupte.

          – Când cineva vrea să te omoare, ce faci?

          L-am privit cu prefăcută inocenţă.

          – Testamentul?

          – Nu. Îl omori tu primul.

          – Şi dacă îl găseşti aşteptându-te?

          Calder s-a încruntat, eu am râs. La fel ca odinioară, când ne certam o zi întreagă, până ce Liam ne curma disputa luându-mi – întotdeauna – partea.

          – Şi noi? l-am întrebat.

          – Oamenii mei te vor duce la fort.

          Nu asta voiam de la el… Nu fusesem amanţi, doar prieteni. Săruturi, o atingere fugară, un gând, o privire – deşi Liam ne-ar fi vrut alături, ducând mai departe sângele atlant. Dar noi… Poate ştiusem, încă de atunci, cât de diferite ne vor fi drumurile vieţii.

          – Calder… Ţi-am mulţumit că m-ai salvat?

          – Nu…

          Atunci am spus ceva neaşteptat, chiar şi pentru mine.

          – Într-o zi, o voi face.

          Am smuls Biblia dintre degetele înnegrite ale reverendului, apoi m-am răsucit, pornind spre pădure. Singură, fără să mă uit în urmă.

          Sunt Lorena of the Argylls şi am puteri care îi uimesc până şi pe Cei Vechi. Iar în dimineaţa aceea ceţoasă, chinuită deja de migrena promisă de Calder, am desluşit ceva dintr-un viitor pe care el n-avea să-l trăiască.

          Chipul Kaylei.

          N-am recunoscut-o prima oară, la Fantasia. Poate fiindcă atunci văzusem o fetiţă de doisprezece ani. Sau am vrut să uit totul, pe cei cinci, noaptea de groază şi umilinţă…

          Nu m-am mai întâlnit niciodată cu Calder Wallace. Dar auzeam, uneori, despre el: „căpetenia albă a adus războinici să apere Montrealul… s-a aliat cu Tecumseh… cumpără arme rebelilor lui Papineau şi Mackenzie… este de partea lui Louis Riel… a vorbit în Parlament… colonelul Wallace a condus atacul de la Vimy-Ridge…“. Două secole de istorie şi nimeni nu a ştiut că toţi acei redutabili Wallace erau… acelaşi fiu al lui Liam. Pentru albi a fost un adversar de temut. Pentru indienii din Canada, o Călăuză care i-a scăpat de soarta celor masacraţi de Unchiul Sam. Pentru mine, o lumină în depărtare.

          Până ce, în septembrie 1982, în pagina şapte a cotidianului „Dartmouth Times“, o fotografie m-a făcut să încremenesc: „Trupul calcinat al comandorului Wallace, pilotul avionului prăbuşit în flăcări pe Insula Sable, a fost găsit printre sfărâmături“.

          Ţineam ziarul în mână când cerneala a început să se şteargă: pete mari, umede, înghiţeau litere, cuvinte. Lacrimi? Şi am înţeles, am simţit că era adevărat.

          Cândva, Calder, o să îmi ţin promisiunea – un gând stingher, fără noimă, pe care l-am împins în uitare.

          Două luni mai târziu se năştea Kayla. Iar după trei decenii, Liam mă anunţa că are o nepoată. Ştiuse de la început şi a lăsat-o să înfrunte viaţa singură? Aflase abia acum şi mi-o dădea în grijă de parcă…

          O să-ţi fiu înger păzitor, Kayla. Şi Călăuză. I-am promis-o tatălui tău

          Când am ieşit din casă, luând-o spre parc, încă nu mă hotărâsem ce să îi spun şi, mai ales, cum.

          N-am mers prea departe: fiica lui Calder se oprise lângă fântână, pe prima bancă. Auzindu-mi paşii a întors capul şi m-a privit cu ochii ei albaştri-violeţi. Apoi mi-a zâmbit.

          – Te aşteptam, Lorena.

         

         -va urma-

          

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts