GSF71 banner01-650

                                                         Capitolul  V

          KAYLA     

          Tania dansa.

          Se spoise cu ocru, verde, negru, îşi încreţise părul în şuviţe-cârcei, avea un colan şi brăţări de iederă… Ieri fusese Venus, rostogolindu-se ca o perlă vie dintre fălcile unei scoici de mucava, înainte de asta Nefertiti, desenând hieroglifele seducţiei pentru cei cincizeci de bărbaţi din sală – sau doar pentru Quin.

          Care devenise nelipsit de la Fantasia. Avea masa lui, lângă scenă şi rămânea până când Tania ieşea ultima oară din lumina reflectoarelor. Din cauza lui, dansul rusoaicei se schimbase: scenarii tot mai complicate, machiaj, costume, muzică, mereu altele. Cam stridente, însă toate chemau, stârneau, strigau: „Sunt unică, sunt a ta, ia-mă cu tine!“

          Acum era Eva – stâlpul cromat de la Fantasia devenise Copacul Cunoaşterii, inocenţa ceda tentaţiei. Rotirea-sfială, unduirea-dorinţă, zvâcnirea-ezitare, teama. Apoi curiozitatea, îndoiala, trupul de fecioară-bacantă scuturat de fiori, mişcări lascive, tensiune, încordare. Până ce Eva, înfrântă şi victorioasă, fura Mărul Ispitei, aducându-l celui dintâi bărbat.

          Va muşca Denton Quin din fructul oprit?

          De la o vreme se vedeau zilnic şi Tania visa deja la inel, la rochia albă, la buchetul azvârlit în văzduh, rotindu-se ameţitor, asemeni unei rulete ce se va opri la cuvântul magic: căsătorie.

          Doamna Tania Quin. Asta spunea totul – cetăţenia, o carte de credit Gold, copii, petreceri în grădină, vacanţe pe plaje însorite, hoteluri de lux, croaziere pe ocean. Eva din Sankt Petersburg avea să uite spaimele copilăriei, frigul siberian, atotputernicul KGB, pâinea pe cartelă, steaua roşie luminând sinistru fiecare zi.

          Tania trecuse prin multe; dar îşi păstrase credinţa în miracole. Şi nu se temea de nimic – de ce ar fi făcut-o? În Canada nu existau garduri de sârmă ghimpată, miliţieni cu câini lupi patrulând pe străzi, megafoane ce împroşcau discursuri sau marşuri revoluţionare, statui ale lui Lenin cu braţul ridicat, împungând văzduhul. „Învăţaţi!“, poruncise Marele Frate. Şi, de generaţii, ruşii învăţau să se supună orbeşte oricui ştia să ordone.

          Capitalismul nu era un Gulag, ci o junglă; erai liber să te lupţi pentru o halcă din pradă, să sfârteci ori să fii sfâşiat. Puteai să vânezi oriunde, orice – dar numai ca unul din haită. Asta dacă voiai să reuşeşti.

          Quin reuşise. Avea costume Armani, butoni de aur, un Ferrari decapotabil. Era atent, politicos, prevenitor. Nu uita să trimită flori, aducea întotdeauna cadouri: ieftine, ca şi restaurantele unde o invita pe Tania sau bijuteriile pe care i le dăruia. Să îi spun cât valorau? Fericirea ei era un balon de săpun plutind printr-un crâng de spini şi nu voiam să fiu eu cea care-l sparge…

          Tania cobora de pe scenă în ropotul aplauzelor. S-a oprit la masa lui Quin, care i-a luat mâna şi a dus-o la buze, cu reţinută ardoare.

          Reţinută? Omul acela era incapabil de pasiune sau dorinţă. Le mima. Dedesubt, nu simţeam decât pânda unui păianjen aşteptând să îi pice ceva în plasă: un fluture, o pasăre sau… o femeie. Rămânea un paradox pentru mine. Prima oară îmi dăduse senzaţia unui manechin de plastic, gol pe dinăuntru. Apoi am aflat ce îl umple: nu ambiţia, lăcomia, infatuarea, suficienţa, rapacitatea. Deşi le avea, cu prisosinţă, toate ocupau doar un cotlon al peşterii întunecate care îi ţinea loc de suflet. Restul… Un imens şi absolut devotament, o adulaţie aproape mistică pentru Russell Morgan. Unde să mai fie loc pentru Tania?

          Rusoaica mi-a făcut un semn discret – plecau amândoi, iarăşi. După o clipă râdea fericită şi mă uitase.

          Am ieşit, pe uşa din spate. Afară era linişte, ceaţă şi neaşteptat de frig pentru o noapte de mai. După pâcla cu iz de mosc, orhidee şi tutun din club, mă simţeam ca un astronaut care dăduse drumul la prea mult oxigen în cască.

          Toyota mea era la reparat, după ce Tania o parcase pe locul unui hidrant. Să chem un taxi? Să pornesc singură pe străzile unde trecătorii se răriseră? Acasă nu mă aştepta nimeni. O plimbare prin oraşul aproape adormit va fi de-ajuns, poate, să-mi limpezească gândurile.

          O stradă, a doua, parcul. Apoi, ceva, un glas, o fulgerare dinăuntrul minţii m-a prevenit: o maşină se apropia încet, cu farurile stinse.

          Cel de la volan îşi ispitea norocul. Vreun client de la Fantasia, care spera… – altădată, asta m-ar fi amuzat. Însă după ce o văzusem pe Tania păşind de bună voie în plasa păianjenului Quin, nu mai eram atât de îngăduitoare.

          M-am oprit şi am pivotat pe tocuri. Atunci am desluşit maşina ajunsă în dreptul unor vitrine scăldate în lumină: era a poliţiei.

          A frânat în dreptul meu, iar portiera din faţă s-a deschis într-o invitaţie ce nu putea fi refuzată. M-am pomenit lângă locotenentul Norton şi maşina a pornit din nou, fantomatic.

          Poliţistul tăcea, privind înainte. Într-un târziu, a început:

          – Domnişoară Blackmoon… Pot să îţi spun Kayla?

          – Nu.

          M-a ignorat, condescendent.

          – De ce ai luat fotografia, Kayla?

          – N-o să mă crezi… Eric.

          S-a încruntat. O dansatoare nu îi putea vorbi astfel? Nici mie nu îmi plăceau poliţiştii, cu aerul lor autoritar, superior.

          – Am fost acolo, când Susan… Am văzut cum o cresta pe îndelete, oprindu-se să îi şteargă sângele, cum adâncea bisturiul în carne, aşteptând fiece tresărire, ţipăt, spasm… El tăia, ea murea, eu priveam – ce altceva aş fi putut face din camera mea, din coşmarul care…

          – Ai des asemenea… viziuni?

          Îl subestimasem pe Eric Norton. Cumva, pricepuse. Dar nu părea şocat, nici măcar surprins.

          – Prea des…  şi întotdeauna prea târziu. Văd totul abia când se întâmplă.

          – Şi fotografia?

          – Ucigaşul a lăsat un mesaj pe trupul femeii. Într-o limbă moartă, pe care puţini o mai ştiu… „Sunt printre voi“.

          Tăcere; adâncă, lungindu-se cu fiecare clipă, asemeni ochiului de nefirească încremenire din miezul unui uragan. În mintea mea însă, era furtună. Îi spusesem prea mult, prea devreme? Într-a lui, derută: porniri contradictorii se ciocneau, ricoşau, apoi a venit prima certitudine – mă credea. Şi mai mult de-atât: cuvintele desluşite de Tania căpătau pentru el un înţeles ce mie îmi scăpase.

          – Mesajul… pare un avertisment.

          Eric Norton avea o teorie pe care nu o împărtăşise nimănui până atunci. Şi găsise pe cineva care să nu râdă de el: psihiatra Blackmoon, de la Tribunalul Municipal sau Kayla, dansatoarea de la Fantasia?

          – În ultimul an, optsprezece femei au fost ucise în Dartmouth. Câte ai văzut murind?

          – Doar cinci.

          – De ce?

          Într-adevăr. De ce numai Darla, Lilah, Pamela, Rose, Susan… nu şi celelalte? În Dartmouth mureau destui oameni – accidente, sinucideri, uneori crime. Nici unul nu îmi tulburase vreodată somnul. Până acum zece luni, când Darla…

          Am şovăit:

          – Empatia funcţionează numai…

          – Între minţi compatibile.

          Poliţistul se documentase, căutând să înţeleagă. De ce trebuia să existe un motiv, o explicaţie pentru toate? Universul s-a născut din haos şi rămâne imprevizibil. Însă Eric Norton îl voia logic, coerent, chiar în răutate şi cruzime. Altfel i-ar fi fost cu neputinţă să-l accepte.

          – Ce legătură au Susan şi celelalte cu tine? Nu ştiu. Dar vor fi şi altele, sunt sigur. Iar împreună, îl putem prinde.

          Deci, asta era.

          – Ascultă-mă, locotenente. Un ucigaş în serie este pretenţios, selectiv. Îşi alege victimele după criterii stricte: tipuri somatice, vârstă, ocupaţie. Adolescente blonde, femei de afaceri brunete, prostituate asiatice… Dintre victime, două erau brunete, una blondă, alta roşcată. O studentă, o funcţionară la bancă, o chelneriţă, o casnică, o bibliotecară…

          – Şi toate omorâte într-un alt fel.

          – Exact. Orice astfel de monstru se consideră un artist. Visează la perfecţiune, trece prin ani de încercări ca să găsească un mod de a ucide care să îi ofere satisfacţia totală, împlinirea supremă. Dar toate căutările sunt variaţiuni ale aceleiaşi teme. Nu trage în ţeapă o victimă, o îneacă pe alta, o răstigneşte pe a treia…

          – Poate n-a găsit ceea ce caută… Oricum, pare extrem de preocupat de punerea în scenă. De fiecare dată diferită, însă la fel de elaborată, anormal de precisă în detalii. Ca un ritual.

          Trebuia să recunosc, îi mergea mintea. La asta nu mă gândisem. Un sacrificiu? Pentru care zeu?

          Tunetul m-a făcut să tresar. Cerul fusese senin, plin de stele, iar acum…

          – Crima… o vezi prin ochii victimei?

          – Întotdeauna.

          – Şi niciodată nu ai desluşit chipul lui?

          – Nici măcar nu i-am auzit glasul.

          Ciudat, dacă stăteam să mă gândesc. De fiecare dată ucigaşul rămăsese tăcut, în umbră. Era doar o prezenţă; înfricoşătoare şi anonimă.

          – Este mereu singur cu victimele sale… De ce se fereşte? De cine?

          Atunci, i-a sunat telefonul. Norton a răspuns scurt, monosilabic, apoi a închis. Se întâmplase, din nou. O femeie fusese găsită înfiptă în coarnele cerbului de bronz din mijlocul parcului.

          Poliţistul a frânat, apoi s-a răsucit spre mine, deschizând portiera. Afară, cerul îşi slobozea puhoaiele, cu o furie dementă. Iar el mă azvârlea în iadul spumegând…

          – Noapte bună, Kayla. Şi încearcă să vezi mai multe data viitoare.

          Maşina a pornit în urletul sirenei, împroşcându-mă cu noroi, spălat într-o clipă de torentele ce s-au abătut asupră-mi. Am rămas în mijlocul străzii, cu rochia lipită de trup, tremurând – dar nu de frig.

          Sunt printre voi.

          Un avertisment… destinat cui? Din întâmplare sau nu, ajunsese la mine.

          Am privit în sus, iar şuvoaiele m-au orbit pe dată. Aceleaşi care spălau cadavrul necunoscutei. Nu o văzusem murind, nu îi simţisem durerea… Însă constatarea nu îmi aducea vreo uşurare. Aşa cum nici o revărsare de ape nu putea şterge amintirea Darlei, a celorlalte.

        

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts