GSF72 banner01-650

LORENA

         

          Un fulger a despărţit bezna de tăcere. Tunetul a venit mai târziu, făcând geamurile să vibreze. Apoi, zăgazurile norilor s-au rupt şi n-a mai fost decât avalanşa lichidă. Nici picături, nici şiroaie; o revărsare continuă, izbind în acoperiş, în ferestrele-hublouri, ca nişte ciocane de titani. Simţeam apăsarea miilor de tone de apă, presiunea crescândă în timp ce cădeam, inexorabil, spre adâncimi abisale…

          Înăuntru, aerul devenise dens, pâclos. Ceilalţi aşteptau să vorbesc. Aidan o ţinea de mână pe Alix, Raven mă privea zâmbind straniu, Logan se juca cu arcurile electrice ţâşnindu-i din degete.

          Îi chemasem şi, uimitor, veniseră. Toţi cinci împreună, după atâta vreme… Afară, talazurile săpau la temelia turnului, încercând să îl năruiască. Farul de Vest, Insula Sable – eram la trei sute de kilometri de Dartmouth… Destul de departe ca să nu ne mai ferim de oameni, de karghan.

          Întrebarea era, îl puteam ucide?! Cinci contra unul – asta nu mă liniştea deloc.

          Alix se trăsese în umbră, deşi Raven părea să o ignore, disecându-l pe Aidan cu priviri-bisturie. Pe Logan nu îl cunoşteam prea bine, cu Raven mă vedeam rar – şi de fiecare dată ieşeau scântei –, Aidan mă trădase, iar Alix… Cine nu o plăcea pe Alix?

          Şi toţi abia aşteptau să se întoarcă la vieţile lor: Raven la schelete, mumii şi statui, care nu minţeau, nu înşelau, Logan la fortăreţele lui zburătoare, Alix la delfinii telepaţi şi caracatiţele inteligente, Aidan la ecuaţiile ordonând spaţiul, timpul, materia – dar nu şi rănile din suflet.

          De treizeci de secole, Cei Vechi rămâneau individualişti, mereu în căutarea propriului Graal. Era nevoie de o Apocalipsă ca să-i unească.

          M-am uitat lung la Aidan.

          – Să auzim şi restul. Tot ce n-ai spus nimănui.

          Alix a tresărit. Da, micuţă viracocha, iubitul tău are secrete. Şi nu doar el poate scotoci prin minţile altora fără să ceară voie.

          Aidan a dat din umeri:

          – Nu eram sigur… Dar karghanul a mai trecut pe-aici. În 1916…

          – Explozia din Halifax, a murmurat Raven.

          Afară ploua cu gheaţă; înăuntru era o căldură de iad. Ca atunci, când flăcările mistuiau case, străzi, cartiere întregi…

          – Apoi s-a întors, sub un alt nume. În 1982.

          S-a oprit, însă toţi ştiam ce nu voia să rostească. Şi, din vâltoarea de gânduri, am desluşit deodată:

          Aidan: N-am vrut să afli. Nu aşa.

          Raven: Calder trebuia să se nască viracocha.

          Logan: Aterizare forţată? Calder putea să aşeze un Concorde pe un teren de tenis!

          Alix: Calder… fiul lui Liam Wallace, Stăpânul Viselor?

          … şi al coşmarelor. Dar Alix Hayden era o romantică. Raven, cândva jumătatea ei pragmatică, a simţit nevoia să o coboare pe pământ.

          – Karghanul a venit de zece luni în Dartmouth. Şi n-a explodat nimic. Iar noi… Ştie că suntem aici?

          – Nu cred… Nu încă.

          În lumea Mileniului Trei, Cei Vechi se pierdeau mai uşor în mulţime. Nici eu nu l-aş fi remarcat pe Russell Morgan dacă nu ar fi vrut-o. Când ajungi spre vârful piramidei, nu mai găseşti umbră. Karghanul era miliardar; avea acţiuni la Standard Oil, în Silicon Valley, pe Wall Street, în Las Vegas şi Hollywood. Compania lui, Global Vortex, devenise un monstru cu ghearele înfipte în lumea întreagă.

          – Asta te cam pune pe gânduri, nu?

          Raven – cu castelul, insula şi pădurile ei din Nord… De fapt, toţi eram bogaţi. Chiar şi Logan, cu colecţia lui de avioane, tancuri şi elicoptere ce trecuseră prin Frontul de Vest, Normandia sau Vietnam. Chiar şi Aidan, cu satelitul său particular, ochi veşnic deschis deasupra noastră. Dar, pentru atlanţi şi viracochas, bogăţia nu însemna decât libertate.

          – Un karghan ieşind în lumina reflectoarelor…

          Ciudat, într-adevăr. Până şi pentru Alix.

          Reîntors în Nova Scotia, Russell Morgan încercase să cumpere: terenuri, case, magazine, orice. Dar canadienii erau oameni ciudaţi – nu voiau să vândă. Nu jucau la  Bursă, nu aveau datorii, nici credite. Nu trăiau clipa, ci îşi clădeau viitorul. Nu le trebuia Visul American şi, prins în coşmarul oricărui miliardar cinstit, Morgan a trebuit să caute alte căi de a deveni Mesia… A început să doneze la spitale, şcoli, azile. Nu mult, doar cât să îi scadă impozitele şi să-l remarce ziarele.

          Aşa îl întâlnisem, la o gală de binefacere, cu aura de sfânt strălucind orbitor în lumina blitzurilor.

          – Mirosea a sânge şi cenuşă. A moarte.

          – Lumea s-a schimbat mult dacă un karghan îşi dă osteneala să placă oamenilor…

          Raven desenase pe geamul umezit un craniu. Distrugătorul de Lumi: zeul-părinte al karghanilor, semnul pe care îl purtau pe platoşe şi coifuri, pe care îl lăsau în urmă, pe ruine şi leşuri. Hârca ce rânjea, triumfătoare, pe flamurile care întunecaseră cândva zările.

          – Femeia ucisă în cimitirul de maşini… karghanul a făcut-o?

          Nu pomenisem nimănui despre asta. Însă Logan părea să ştie mai multe decât arăta.

          – El… sau oamenii lui.

          – De ce nu lovim noi primii?

          Raven, cu soluţiile ei radicale. Am privit-o cu îndoială.

          – Dacă ţi-e frică…

          A înghiţit restul; am fost lângă ea înainte să clipească. Abia a avut vreme să se ridice şi am rămas nemişcate, faţă în faţă.

          – Da, mi-e frică, am rostit rar, răspicat.

          Raven mă aţintea încă, dar furia, uimirea i se topiseră, deveneau… înţelegere?

          – Cui nu-i este?

          Logan ştia când să taie firul roşu, iar Raven a dat înapoi:

          – Spune-ne ce să facem, atunci.

          Şi le-am spus.

          Deasupra oceanului, furtuna încetase. Apele se alegeau de cer, un soare nou alunga norii… Orca era lângă far, unde o ancoraseră. Aidan a desfăcut parâma, în timp ce Alix înălţa pânzele. Yachtul avea două motoare Diesel, însă Alix rămânea o nostalgică. Şi se pricepea la navigaţie.

          Un vuiet, crescând în urletul motoarelor. Catalina decolase. În cabină, i-am zărit pe Raven scuturându-şi pletele de foc, pe Logan trăgând de manşă; apoi, hidroavionul s-a pierdut în zare.

          Rămăsesem singură. Mi-am pus căştile, am apăsat câteva butoane şi elicopterul s-a trezit la viaţă, trepidând, înălţându-se într-un vârtej de stropi. Apoi n-au mai fost decât cerul, insula pe care cineva o trăgea de sub mine ca pe un covor verde şi auriu. Ierburi, nisip. Şi totuşi, avionul lui Carder se sfărâmase la aterizare. Undeva, acolo, pe plajele  pustii, arseseră pasărea de aluminiu şi pilotul, opriţi din zborul spre casă, spre Keira şi…

          „Tatăl tău? Un aviator suedez, rămas o noapte prea mult în Dartmouth…“

          Keirei Blackmoon nu îi fusese uşor să îşi ascundă durerea. Şi gândurile: Eşti fiica lui Calder Wallace, Căpetenia Albă trimisă de Marele Spirit. Cel adulat de zece generaţii, zeul care m-a ales dintre atâtea mii, bărbatul pe care l-am iubit…

          Nici ea, nici Liam n-au avut tăria să îi spună adevărul.

          „Este povara ta, Lorena.“

          De ce tocmai a mea, înţeleptule?!

          Atunci, în parc, nu i-am vorbit Kaylei despre Cei Vechi.

          Nici lor, acum, despre ea.

          Cu un karghan în Dartmouth, fiica lui Calder trebuia să rămână în umbră.

          Dar va fi, oare, de ajuns?

         

         -va urma-

          

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts