gsf74 banner-650

          LORENA

         

          Kayla se temea. Pentru prietena ei… Tania… fascinată de dobermanul karghanului… acel Denton Quin…

          M-a oprit, abrupt. Iarăşi se ferea, amuţindu-şi gândurile. Reflex? Chiar nu se încredea în nimeni?! Nici în Liam… nici în mine? Dar avea dreptate: nu îi spusesem întreg adevărul. Cum să-i mărturisesc că toţi o minţiseră, până şi Keira…

          Cu tigrul siberian, ne descurcasem destul de bine. Deşi paznicii care se apropiau în goană nu credeau asta. Au aşteptat să ieşim din cuşcă, unul a încuiat uşa după noi, celălalt a tras aer în piept – apoi a început să urle:

          – Sunteţi nebune? Drogate? Şi dacă nu îl găseaţi dormind? Dacă se trezea?

          Omul îşi făcea datoria: dacă tigrul ne sfârteca în tura lui? Tocmai acum, la o săptămână după ce fusese înaintat şef al pazei?

          M-am răsucit spre Kayla, împungând acuzator văzduhul.

          – Chiar, ce-a fost în mintea ta?

          Toţi trei ne-am uitat la ea, aşteptând. Kayla privea în pământ, copleşită de remuşcări. Apoi a ridicat capul deodată, aţintindu-l pe bărbatul ajuns în pragul apoplexiei.

          Alesese bine. Paznicul era obişnuit să comande, să fie ascultat; la serviciu, în familie. Sclavul regulamentelor, îşi făcuse unul propriu, care îi apăsa, sufoca, teroriza pe cei din jur. Soţia învăţase să nu-l contrazică. Însă fiica, Lucy, fugise de acasă acum şase luni. Asta îl ţinea treaz nopţile. Dar nu o mărturisise nimănui – i-ar fi surpat piedestalul de pe care privea lumea.

          Un secret, o slăbiciune ce îl făcea vulnerabil. O pârghie, nişte scripeţi cu care putea fi manevrat. Kayla le găsise în trei secunde.

          – Îmi pare atât de rău…

          „N-am să mai fac, tată“, a adăugat numai pentru el, cu glasul rebelei Lucy.

          Impresionant.

          Bărbatul a ieşit din încremenire. A făcut un pas, altul, buzele îi tremurau. O să izbucnească în plâns, îmbrăţişându-şi fiica regăsită? Celălalt se holba nedumerit, bănuitor.

          – Ea… te-a iertat. Şi-acum, putem pleca?

          Nu, Kayla. Nu atât de repede.

          Credea că le ştie pe toate? Că Iadul Alb o pregătise pentru orice? O iluzie periculoasă. Mai bine să i-o spulber eu, decât karghanul!

          M-am răsucit spre celălalt paznic:

          –Tu! Cum îţi zice?

          Nu voia, dar mi-a răspuns.

          – Edy… Eduard Stalker.

          N-avea o minte complicată. Nu găseai, ca la Brandon O’Neil, fişiere albe, negre, gri, ordonate, etichetate. Doar un morman de hârtii mototolite prin care răscoleam în grabă. Gata! Cea mai nefericită clipă din viaţa lui: când o prinsese pe Debbie cu un alt bărbat. Edy nu ştia ce îl duruse mai mult – trădarea femeii, privirea batjocoritoare a amantului sau faptul că îi găsise zvârcolindu-se şi asudând pe bancheta Mustangului său…

          Fusese un moment de sentimente nedecantate: furie, ură, umilinţă. L-am făcut să îl retrăiască intens; şi diferit. În locul lui Debbie, Eduard o vedea pe Kayla, aţintindu-l cu aceeaşi insuportabilă sfidare.

          Atunci nu ştiuse ce să facă. Le-a întors spatele şi a fugit. Astăzi însă… Şi-a scos pistolul, l-a armat. De patru ani aştepta asta.

          Kayla i-a aruncat o privire umedă, rugătoare. I-a amintit ce uitase: zilele, anii în care Debbie îl făcuse fericit. Să spulbere totul pentru o greşeală, o rătăcire? Eduard a început să coboare braţul, de parcă arma devenise prea grea.

          „Toţi ştiu, Edy. Şi toţi râd de tine.“

          Eram diavolul de pe umărul stâng, picurându-i pucioasă în ureche. Kayla s-a prefăcut în îngerul care… Eternul duel între Bine şi Rău, jucându-se cu destinele omeneşti. Iar tabla de şah era nu sufletul, ci mintea lui Edy – cu neuronii supraîncărcaţi, gata să explodeze… Ultimele mutări: sugestii contradictorii, ezitări, derută. Apoi, şah mat.

          Pupilele bărbatului s-au mărit şi fiica lui Calder a înţeles că pierduse… onorabil. Nici Aidan n-ar fi rezistat mai mult împotriva mea. Acum, Eduard îşi va pune arma înapoi în toc, uitând episodul, iar noi ne vom întoarce în oraş, Kayla cu lecţia învăţată.

          Uitasem însă de al doilea paznic şi toate s-au petrecut prea repede. Tatăl rebelei Lucy a păşit între Kayla şi Eduard, care… – a vrut sau doar i-a zvâcnit degetul pe trăgaci?

          Paznicul-şef a căzut greoi, parcă prea lent.

          „E mort?!“ am auzit gândul-strigăt al Kaylei.

          Siringa străpunsese vestonul şi… Am închis ochii, ascultându-i bătăile din piept: rare, neregulate. Doza de tranchilizant era pentru un tigru; dacă îl nimerea în inimă…

          – A fost un accident. Pistolul s-a descărcat singur, iar pe noi… nu ne-ai văzut niciodată, am rostit dintr-o suflare.

          Eduard s-a uitat la cel căzut, iarăşi la mine.

          – Să-l îngrop?

          M-am stăpânit cu greu – începeam să o înţeleg pe Debbie… – şi i-am vorbit rar, răspicat.

          – Nu. Lasă-l să doarmă câteva ore. Când se va trezi, nu o să îşi amintească nimic. Nici tu.

          A încuviinţat, ascultător. Şi-a dezbrăcat haina, punând-o sub capul celuilalt, apoi s-a aşezat lângă el ca un câine credincios.

          Kayla încremenise şi am tras-o după mine pe aleea principală, spre ieşire.

          Trecusem de poartă, însă tot nu scotea vreun cuvânt; păşea repede, încruntată, ostilă.

          – Războiul Rece s-a terminat, Kayla.

          S-a răsucit, mai iute ca o cobră.

          – A fost nevoie de asta?

          Da, pentru că mintea omenească poate fi o junglă de care s-ar teme până şi tigrii.

          Însă Kayla merita mai mult de-atât. Merita adevărul.

          – Cunosc nişte… oameni, am început. Sunt unici, aparte – fiecare în felul său.

          Îmi alegeam vorbele cu grijă, dar ea nici n-a clipit.

          – Apolo şi Diana lui?

          După nişte secole, puţini izbuteau să mă uimească. Iar fiica lui Calder… Îi văzuse în treacăt, de două ori pe Aidan, o dată pe Alix – însă a fost de-ajuns.

          – Da, am încuviinţat, zâmbind fără voie. Şi mai sunt… alţii. O să-i cunoşti.

          – Când?!

          Sunase aproape imperativ.

          – Când vei fi pregătită…

          – Să mă apăr? De cine? De ei, de voi?

          M-am văzut, o frântură de clipă, prin ochii ei: îngerul călăuzind-o spre… Numai o frântură – dar senzaţiile mi-au răbufnit în sânge, în minte, ca printr-un dig sfărâmat şi m-am lăsat în voia lor. Tentaţie, şovăială – ce era cu mine?!

          M-am dezmeticit dintr-o dată: undeva, aproape, era un karghan. Restul… putea să mai aştepte.

          – Noi suntem… cei buni.

          Buni… Raven era o scorpie, Logan un psihopat, Alix o mironosiţă, Liam îmbătrânise, Aydan rămăsese acelaşi, iar eu…

          Kayla mă privea scrutător.

          – N-am încredere… decât în tine, Lorena.

          Mi-am coborât pleoapele ca să îmi ascund tulburarea, deruta. Ce să fac, ce să-i răspund? Momentul s-a risipit, spart de urletele sirenelor.

          Zece maşini alb-albastre veneau cu girofarurile rotindu-se nebuneşte, cu pneurile scoţând fum. Au trecut pe lângă noi fără să încetinească şi Kayla a răsuflat uşurată. După doisprezece ani, sirenele încă îi îngheţau sângele.

          O nouă maşină, girofarul, scrâşnetul frânelor. Şi vikingul care cobora dinăuntru. Înalt, blond, de o politeţe îngheţată.

          – Lady Argyll…

          Ne mai întâlnisem: la conferinţe, dineuri oficiale, unde oamenii lui îi păzeau pe toţi şi pe fiecare.

          Însă nu se uita la mine, ci la Kayla.

          Se cunoşteau?! Apoi, mi-am amintit: Fantasia, bărbatul de la bar chinuindu-se cu telecomanda în timp ce Kayla aţintea ecranul pe care Eric Norton… Cimitirul de maşini, victima atârnând în ţeapă. Atunci, Kayla îl văzuse prima oară pe poliţist. Acum însă…

          – Ce s-a întâmplat?

          Locotenentul s-a întors spre mine.

          – Un incident la Facultatea de Ecologie. Între studenţi şi oamenii lui Morgan.

          Morgan. Numele sunase tăios, aproape scrâşnit. Vikingul nu îl plăcea pe karghan. Instinctiv sau pentru că ştia despre Global Vortex şi fondatorul ei mai multe decât ajungeau la ora de ştiri? Dar mai era ceva…

          Un sadic vânează pe străzile din Dartmouth. Numai femei; le alege la întâmplare, omorându-le de fiecare dată altfel. Cinci dintre ele au însă ceva în comun: pe Kayla. Iar ea…

          Aici s-a rupt filmul. Mintea lui Eric Norton a devenit deodată opacă, impenetrabilă. Kayla îmi surâdea cu modestie.

          „Spune-mi şi restul!“

          „Când… voi fi pregătită“.

          „Nu este nu joc, Kayla.“

          Cuvintele lui Calder, din noaptea în care îi rămăsesem datoare cu o viaţă. Două secole şi jumătate mai târziu, fiica sa le auzea de la mine.

          Norton a scos din buzunar o carte de vizită.

          – Dacă mai… vezi ceva… sună-mă. Oricând!

          – Legea nu doarme niciodată, a murmurat Kayla luând-o cu două degete, ca pe un cartof fierbinte.

          Locotenentul se uita undeva, în zare, apoi a rostit, parcă nimănui anume:

          – Tania Petrovna îşi poate lua permisul înapoi.

          – Amenzile?… a supralicitat Kayla.

          – Anulate. Dar este ultima oară.

          Nici un zâmbet, nici o nuanţă. Ca un adevărat viking, Eric nu avea simţul umorului.

          Era momentul să intervin:

          – Vă aşteptăm la Fantasia, domnule Norton. Până şi Legea are seri libere…

           A murmurat ceva şi, înainte să urce în maşină mi-a aruncat o privire întunecată, ca o declaraţie de război. Pricepuse că orice ar fi vrut de la Kayla, trebuia să treacă mai întâi de mine.

          Îmi lăsasem Mercedesul pe o alee secundară. Răsuceam cheia în contact, când Kayla s-a aplecat pe neaşteptate şi m-a sărutat pe obraz.

          – Pot să îmi port singură de grijă. Dar… îţi mulţumesc.

          Am înghiţit cu greu nodul din gât. Şi Calder se crezuse invulnerabil. Era o greşeală în care noi, Cei Vechi, cădeam adesea.

          Nu şi karghanii.

         -va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts