GSF 75 banner01-650

                                    Capitolul VII

 

          KAYLA

         

          Soneria: stridentă, intempestivă. Răsuna de ceva vreme. În camera ei, Tania îşi usca părul – n-ar fi auzit nici Trâmbiţele Ierihonului. M-am grăbit să deschid înainte să îmi explodeze timpanele.

          Quin – cine altul? – stătea rezemat cu umărul în sonerie, fiindcă mâinile îi erau ocupate: una cu o sticlă de şampanie, alta de câţiva trandafiri grena, în nuanţa cravatei. Arăta… impecabil. Costum gri-petrol, butoni din platină, ceas Rollex. Părea ras acum câteva secunde şi înota într-un iz de virilitate: after-shave şi colonie „Brute“.

          Să-i închid uşa în nas? Să îi spun să aştepte afară, pe hol? Tania nu m-ar ierta niciodată… M-am dat la o parte fără o vorbă. Nu îl invitasem să ia loc, dar a pus darurile pe măsuţă, apoi s-a tolănit pe canapea, ca la el acasă. Şi acum? Trebuia să îi fac conversaţie?!

          Bună, Quin. Ai mai ucis pe cineva săptămâna asta?

          Deodată mi-a zâmbit – larg, amuzat.

          – Nu mă placi deloc, Kayla. De ce?

          Fiindcă eşti un ucigaş plătit.

          Răspunsul i-ar fi şters surâsul-reclamă la pasta de dinţi. Însă mi-am ales vorbele precaut, neutru:

          – Tania… merită să fie fericită.

          Şi-a îngustat ochii, măsurându-mă într-un fel care mi-a adus tot sângele în obraji.

          – Ştiu exact ce-i trebuie Taniei. Şi ţie. Nu eşti genul meu, dar… Toate femeile sunt la fel, acolo unde contează.

          O grosolănie voită. Denton Quin aştepta o anume reacţie – o criză de isterie, urmată de adevăruri pe care, altfel, i le-aş fi ascuns. Îl subestimasem?

          – Asta cam aşa este…

          O spusesem serios, convinsă, şi a fost rândul lui să fie luat prin surprindere. Dar nu era decât începutul.

          L-am privit în ochi. Aveau irişii de un cenuşiu aproape negru, poate fiindcă pupilele i se dilataseră nefiresc – tuneluri întunecate în care am plonjat ca într-un abis. Şocul i-a paralizat voinţa, gândurile. Pentru el, timpul s-a oprit, acolo şi atunci. Un contact telepatic ce putea să-i provoace leziuni ireparabile pe creier. După Ernest Wilberforce mă ferisem să… Dacă greşeam, Tania va pleca la restaurant cu un idiot în costum, scoţând sunete nearticulate.

          Însă nu era o trepanaţie mentală, ci o idee ce trebuia implantată destul de adânc ca sămânţa să încolţească după o zi, două. Într-a treia, Tania va fi părăsită, neconsolată – dar liberă.

          Mergea greu. Păşeam printr-un labirint pustiu, cu scări şi coridoare ce nu duceau nicăieri. Ca şi prima oară, Denton Quin îmi dădea senzaţia unui înveliş gol pe dinăuntru. Nu preţuia, nu râvnea nimic. N-avea principii, drame existenţiale, o conştiinţă care să îl ţină treaz nopţile. Nu cunoştea îndoiala, ezitarea, regretul. Era… asasinul perfect. Exista undeva o baterie, un perpetuum mobile ce îl făcea să funcţioneze în lipsa unor motivaţii… umane? Nu eram sigură că vreau să aflu. Începusem să forez în solul arid de emoţii al subconştientului – când m-am oprit.

          Cineva fusese acolo, înainte de mine. Mintea lui Quin nu rămăsese un continent neexplorat. Cineva îl cartografiase, marcând şi ocupând zonele de interes. Unul din „grup“? Puţin probabil: amprenta aceluia era altfel decât a Lorenei, a lui Liam. Nu doar diferită, opusă. Ca în antiteza Bine şi Rău, ca extremele unei scale între plus şi minus infinit. Un rău absolut, străvechi, primordial. Un sorb de ură, distrugere, anihilare, o mlaştină în care m-am pomenit lunecând, scufundându-mă tot mai mult…

          – Sunt gata!

          Tania: pe tocuri, a făcut o piruetă în faţa mea, apoi încă una. Am clipit, sfâşiind pânza de păianjen a spaimei… Împrejur, toate păreau neschimbate. Şi totuşi, nimic nu mai era ca până atunci.

          Tania vorbea. Îi vedeam buzele mişcându-se, însă sunetele au venit târziu, ca într-un film cu sonorul defazat. Dacă îmi plăcea rochia? Scurtă, mulată, de un roşu electric, fosforescent. Provocatoare, vulgară – ce putea să-i cumpere Quin? Am murmurat ceva nedefinit, în timp ce rusoaica evolua înaintea bărbatului privind-o cu o admiraţie la fel de falsă ca rubinele din brăţara pe care i-o dăruise cu câteva zile în urmă.

          – Te lăsăm undeva?

          N-am apucat să refuz. Tania m-a luat de mână şi m-am pomenit pe hol, pe scări, apoi pe bancheta din spate a automobilului decapotabil, tot roşu, culoare pe care Denton Quin voia să o vadă pretutindeni – la maşinile, femeile şi victimele lui.

          Şi iată-mă respirând acelaşi aer cu el, uitându-mă la ceafa bronzată ce ieşea din gulerul imaculat al cămăşii. Sub piele pulsau vene, artere, ce duceau sânge, oxigen spre bulbul rahidian, spre partea primitivă, ancestrală a creierului, unde celălalt găsise impulsurile violente, crude, destructive – nici măcar nu a trebuit să caute prea adânc.

          De pe scaunul din dreapta, al mortului, Tania s-a răsucit, zâmbindu-mi. N-avea rost să dau bani pe taxi. Quin, Magnificul, mă putea duce oriunde. De ce, când aveam propria-mi maşină… căreia Tania uitase să îi umple rezervorul. Acum îşi repara greşeala – pedepsindu-mă?! Iar eu găseam, prea târziu, o mie de pretexte ca să refuz mărinimia lui Denton Quin.

          Nu c-ar fi condus imprudent, agresiv. Dimpotrivă: oprea la stopuri, respecta priorităţile, viteza legală, nu depăşea, nu îşi pierdea răbdarea la trecerile de pietoni. Mă aşteptam să îl văd cum coboară din maşină, ajutând o bătrânică să treacă strada… Omul lui Russell Morgan era un şofer ireproşabil, un cetăţean model. Nu primise în viaţa lui o amendă de circulaţie, îşi plătea taxele, impozitele la timp, spre deosebire de Al Capone. Şi nu avea cazier fiindcă, nu-i aşa, nu comisese niciodată vreo infracţiune.

          I-am spus să oprească în faţa cinematografului unde rula „Fiul Diavolului“ – doar o coincidenţă…

          – Eşti sigură? m-a întrebat Tania înainte să cobor.

          Vino cu noi. Denton n-o să se supere.

          Existau puţini oameni la care vorbele erau ecoul gândurilor. Tania aparţinea acestei minorităţi pe cale de dispariţie şi nu puteam, nu voiam să o las în ghearele lui Denton Quin; care mi-a zâmbit din colţul gurii.

          – Pe curând, Kayla.

          Am trântit portiera – ca o palmă în obrazul lui, însă gestul, revolta inutilă s-au pierdut în vacarmul străzii. M-am pomenit pe marginea trotuarului, singură. Galeria Babilon era la trei străzi mai încolo, iar Lorena… nu mă aştepta încă. Am străbătut distanţa cu viteză de melc, zăbovind înaintea fiecărei vitrine, citind reclamele, firmele luminoase, afişele de pe stâlpi.

          Şi tot am ajuns prea devreme. Mi-a deschis Angelo Delgado, zâmbindu-mi ca unei vechi cunoştiinţe. Îmi plăcea bătrânul majordom – radia cinste, bunăvoinţă, onestitate şi o galanterie desuetă. Patern, protector; îmi amintea de mentorul meu din Highland. Ultimul vis cu el fusese acum opt ani…

          – Ceai? Cafea? Un tur al galeriei?

          Ştia ce voi alege şi mi-a deschis uşile sălilor, lăsându-mă să colind nestingherită prin Peştera lui Aladin. Căci eram într-o grotă a comorilor: tablouri, sculpturi, statuete, amfore, fresce, tapiserii, cupe, ceasornice, monezi – într-o dezordine aparentă, gradată astfel ca privirea să le cuprindă pe toate, să le discearnă pe rând, detaliu cu detaliu. Rarităţi, unicate, opere de artă ce îşi meritau piedestalul. Aur, argint, bronz, marmură, ametist; un haos ordonat, o babilonie savantă de materiale, forme, culori, stiluri. Fragmente, cioburi, secvenţe reîntregind vitraliul Istoriei.

          Sala Antichităţii greceşti şi romane, Sala Medievală, cea a Renaşterii şi ultima,  cu racle transparente în care dormeau – relicve ale celor două Războaie Mondiale – puşti, baionete, mitraliere, grenade, mine… Cândva, împroşcaseră moarte, distrugere; acum, nu radiau decât lucirea mată a fierului, desuetudinea invenţiilor depăşite de generaţiile următoare. Păreau nişte fotografii în sepie, neutre, inerte, benigne.

          Nu şi revolverul negru, aşezat pe un stativ de mahon. Arma aceea avea ceva sumbru, letal – încă ameninţător.

          „Uită-te la ce vrei, nu atinge nimic“, îmi spusese Lorena.

          Mi-am trecut palma peste ţeava netedă, brunată, apoi l-am luat în mână. Nu mă aşteptam să fie atât de greu şi era cât pe ce să îl scap. Îmi încleştasem degetele pe mâner, când o picătură mi-a căzut pe pleoapă, prelingându-se pe obraz, pe buze. O lacrimă? Nu era sărată, avea un gust sălciu de… apă?!

          … Ploua: mărunt, necurmat, temeinic. Una dintre acele revărsări calme, continue, fără fulgere şi tunete, fără vânt, fără nimic spectaculos. Nu o furtună, ci un deluviu. Nu-mi aminteam cum, când începuse – acum o lună, două… trei? Ştiam doar că, de atunci, nu se oprise vreo clipă. Eu şi oamenii mei respiram apă, nu aer.

          Eu?!

          Din oglinda ciobită, un bărbat mi-a întors privirea. Obrazul tras, ochii, lama briciului – toate păreau cenuşii sub revărsarea şiroaielor. Apoi, tăişul s-a poticnit în ţepii bărbii, lăsând în urmă o pată de culoare. Şi nu era singura. Caracatiţe roşii se agăţau de uniformele celor răniţi, le acopereau uneori chipurile. Iar tranşeea era plină de morţi; zăceau fiecare unde căzuseră, unii cu ochii deschişi, cu puştile încă în mâini, alţii răstigniţi pe spate, alţii sfârtecaţi… Printre ei, câţiva soldaţi dormeau, la fel de cenuşii, de neclintiţi.

          La parapete, santinelele vegheau într-o linişte ireală, adâncită de clipocitul monoton al ploii. Roteau periscoapele cu înfrigurată aşteptare, trăgeau prelatele de pe mitraliere…

          Un şuier, apoi un bubuit apocaliptic, lăsându-ne – pe el, pe mine? – năuciţi, cu timpanele vibrând dureros. O explozie nu departe, împroşcându-mă cu noroi, sânge, resturi de creier, măruntaie. După care s-a dezlănţuit iadul.

          Obuzele treceau pe deasupra, unele nimereau în şanţ, împărţind moarte. Şrapnelele zburau ca nişte viespi, n-aveai cum te feri, unde te ascunde. Viaţă sau moarte, în indiferenţa Sorţii. Urlete, gemete, blesteme, înjurături, acoperind ropotul ploii.

          Apoi, vacarmul, nebunia au încetat la fel de neaşteptat cum începuseră. Prin perdelele de apă şi fum am desluşit câteva siluete, şchiopătând, împleticindu-se… Cum ar fi spus generalul nostru, la adăpost în cazemata lui de beton, „ne menţineam poziţia“. După un bombardament de artilerie liniştea părea mai adâncă, aerul rarefiat, până şi ploaia suna altfel. Dar… eram vii – primisem, din nou, un răgaz.

          Zeii sunt însă geloşi pe fericirea oamenilor. Şi au hotărât că lenevisem destul în noroiul cald şi moale. Venise timpul unei contraofensive – cinci sute de metri în bătaia mitralierelor germane… O plimbare care avea să ne învigoreze, să ne înalţe moralul. Şi spiritul; cât se putea de sus.

          Am dat ordinul de atac şi m-am căţărat primul pe scară. Treptele lunecau, umede de ploaie, de sânge, dar nu m-am oprit, nu m-am uitat peste umăr. N-aveam de ce: oamenii mei mă urmau, ca-ntotdeauna, lăsând muribunzii să păzească tranşeea. Şi pe morţi, aşteptându-ne răbdători întoarcerea.

          Dacă nu… ne vedem Dincolo.

          Un glonte mi-a şuierat pe lângă tâmplă şi m-am aruncat în noroi. Într-o clipă eram în picioare, gonind printre viespile de oţel, mitralierele ţăcăneau, rărindu-ne fără să ne încetinească, dar… – poate alerga cineva mai repede ca moartea?

          Din nou m-am pomenit pe burtă, în noroiul mustind de sânge. Mă ridicam, năucit, când am auzit uruitul motoarelor. Venea de sus, din văzduhul cernând cenuşă lichidă: avioane. Erau ale noastre sau ale lor?…

          – Kayla!

          Glasul familiar a refăcut tapiseria realităţii: tavanul cu stucaturi, lambriurile, vitrinele de sticlă. Galeria Babilon, Dartmouth, secolul XXI, repetam în gând, litanie menită să mă scoată din paralizia minţii, a trupului, să despartă coşmarul de realitate.

          Frica însă, a rămas.

          Lorena mi-a luat arma din mâini încet, cu grijă, a pus-o înapoi. O bucată de oţel… avea amintiri?! Tremuram toată şi Lorena m-a prins de umeri, transmiţându-mi calm, dar şi un avertisment: nu eram singure.

          Am recunoscut imediat chipul bărbatului ce se apropia fără grabă: era el. Genunchii mi se muiaseră şi Lorena m-a susţinut, şoptindu-mi cu un zâmbet împăciuitor, destinat lui:

          – Lucrurile sunt în vitrine… dintr-un motiv. Ai uitat?

          Era supărată pe mine; şi îngrijorată. Cumva, am izbutit să mă ţin pe picioare.

          – Ce…

          a fost asta? am vrut să articulez, dar a ieşit o şoaptă răguşită. Bărbatul mi-a răspuns scurt:

          – Un revolver Webley and Scott, MK 6, calibrul 0,455.

          Trăsăturile, vocea aceea… Era tot proaspăt ras, dar părul îi crescuse în plete rebele, arămii. Un doppelgänger hipiot sau…

          Unde erai, acum o sută de ani?

          Înainte să-l întreb, Lorena a păşit între noi.

          – Logan Thorson… Kayla Blackmoon. Logan este unul dintre cei mai generoşi donatori ai Galeriei. Revolverul a aparţinut străbunicului său, ofiţer pe Frontul de Vest. A fost la Vimy Ridge, la Passchendaele…

          Cunoştiinţele mele de istorie erau cam vagi, însă unele îmi stăruiau în minte.

          –  Passchendaele… n-a fost cucerit de canadieni în noiembrie 1917?

          – Da, după zeci de atacuri, retrageri, bombardamente. Trei luni în care a plouat tot timpul.

          Bărbatul nici măcar nu mi se adresa direct. Vorbea… ca şi cum şi-ar fi amintit?

          Şi din nou vocea Lorenei, parcă îndepărtată:

          – Logan provine dintr-o familie de militari de carieră. Au luptat în Marele Război, în cel de-al Doilea, în Coreea, Vietnam…

          Lorena Argyll spunea întotdeauna Marele Război, nu Primul. Aşa îl numeau cei care îl trăiseră… Un nou salt în paranoia.

          – După Passchendaele, au ales aviaţia. În cer nu ajunge noroiul, este o moarte pe care unii o numesc… frumoasă.

          Lorena era neobişnuit de volubilă, ca şi cum… – avea ceva de ascuns?

          Să fie Logan Thorson unul dintre ei?

          Începeam să văd pretutindeni societăţi secrete, cabale, conspiraţii – influenţa lui Brandon O’Neil.

          Logan era doar un bărbat atrăgător, fascinant chiar… – care nu mă băga în seamă. Mă privise în treacăt, cu un dezinteres deconcertant. Poate nu eram genul lui; ori era preocupat exclusiv de propria-i persoană. Egocentrist, infatuat, narcisist, misogin? Uneori, aparenţele înşeală; alteori, nu. I-am aruncat o nadă, prudent, tentativ.

          – La Passchendaele, în ziua ultimului atac… Ale cui avioane au sosit primele?

          A avut o ezitare aproape imperceptibilă.

          – Ale lor.

          Ne-a întors spatele, îndepărtându-se cu paşi mari.

          Lorena însă, n-avea norocul lui. M-am răsucit, hotărâtă, ţintuind-o cu privirea.

          – Şi tu vrei să fugi?

          A clătinat din cap, confuză. O ipostază în care nu o văzusem prea des; de fapt, niciodată.

          – Nu…

          – Bine. Când am atins revolverul acela… ce a urmat?

-Va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts