GSF76  banner-650

          LORENA

         

          – L-ai citit, Kayla.

          – De ce acum?! Ating toată ziua lucruri şi niciodată…

          – Uneori, anumite obiecte „absorb“ imagini, sunete, emoţii. O amprentă energetică păstrată secunde sau milenii. Ura, iubirea, teroarea dinaintea morţii sunt sentimentele cele mai durabile. Iar retrăirea lor poate fi… copleşitoare.

          – Dar am fost acolo! M-a udat ploaia, m-am afundat în noroi, mi-au şuierat gloanţe pe lângă urechi!

          Şi fusese, aşa cum numai Raven putea să o facă. Raven, care ştia ce dinozaur călcase pe o piatră găsită în Marele Canion.

          – Logan… a început Kayla, încruntându-se.

          Ajunsese periculos de aproape să ghicească adevărul: despre el, despre noi toţi. Şi nu părea deloc pregătită să îl accepte. „Este unul din Cei Vechi? De când luptă? De un secol, două?“ – la ce va trebui să răspund?!

          – … nu-i plac femeile?

          Mi-am stăpânit un hohot homeric, eliberator.

          – Ba da. Când nu îl preocupă singura persoană importantă din Univers: el însuşi.

          – Cel de la Passchendaele era altfel. Îi păsa de oamenii lui, de toţi şi de fiecare.

          Interesant… Însă am preferat să schimb subiectul.

          – Vrei să mai încerci o dată?

          – Mi-a ajuns!

          Râdea, tensiunea, îndoielile se topiseră şi, când am luat-o de mână, mi-a strâns degetele, complice. La uşă, i-am atins obrazul cu buzele, uşor, ca o adiere.

          Pe mâine, Kayla.

          Am aşteptat să o văd urcându-se într-un taxi, apoi am încuiat uşile, am pornit alarma. Luminile de la parter erau toate stinse, dar l-am zărit pe Angelo aşteptându-mă într-o încremenire solemnă.

          – Domnul Thorson v-a lăsat… un obiect.

          – Du-l în birou.

          Angelo m-a privit cu  reproş:

          Dacă puteam, n-aş fi făcut-o?

          I-am zâmbit, îngăduindu-i să se retragă. Îmi era de-atâţia ani alături încât, uneori, uitam că este numai un om.

          În holul de la intrare am găsit o casetă de onix şi, înăuntru, un glob negru, opac, cât o bilă de bowling – însă mult mai greu. Mi l-am închipuit pe Angelo încercând să îl ridice, cu sforţări de Sisif… În mâinile mele nu cântărea aproape nimic şi l-am rotit încet, simţindu-i răceala, netezimea fără cusur. Brusc, a început să vibreze şi s-a înfierbântat atât de tare încât mi-a ars degetele. Dacă îl scăpam, ar fi crăpat marmura podelei ca pe o coajă de ou.

          „Soarele Negru“…

          O armă împotriva karghanilor, pe care Cei Vechi uitaseră cum să o folosească – credeau unii. Cheia ce deschidea porţi în Spaţiu şi Timp, treceri spre alte dimensiuni – erau convinşi alţii. Ultimul „Soare Negru“ fusese pierdut la Accra, pe vremea cruciadelor… Cum a ajuns la Logan? Şi de ce mi-l dădea mie?!

          Între timp, globul redevenise inert, glacial. Am ridicat din umeri, aşezându-l înapoi în casetă. Şi mi-a venit în minte întrebarea nerostită a Kaylei: piatra, metalul visează şi ele, pot avea amintiri, coşmaruri?

          – Lady Argyll…

          Ton scăzut, conspirativ; Angelo a lăsat telefonul pe masă, apoi s-a retras discret. Cutia albastră-argintie continua să bâzâie, insistent şi agasant ca un bondar în călduri. Un apel… de la cine? Numărul acela nu-l aveau decât Aidan, Liam şi, de curând, Kayla. Care dintre ei…

          Era Brandon O’Neil.

          – Trebuie să ne vedem! Biblioteca Municipală, peste o oră.

          După care a închis. Îmi aflase numărul… – cum? de unde? Nu-mi plăcea deloc; dar… m-am dus.

          Intrând în sala-amfiteatru am cuprins dintr-o privire pereţii de cărţi, mesele şi cabinele din sticlă, lămpile verzi… Într-o alveolă retrasă în penumbră mă aştepta Brandon.

          Când m-a zărit, o uşurare vizibilă i-a destins trăsăturile – numai o clipă. M-am aşezat lângă el, în faţa monitorului pe care fulgerau imagini, texte, coloane de cifre. Brandon se întrerupea uneori ca să se uite în jur, însă bibliotecara şi cei câţiva studenţi îşi vedeau de ale lor.

          Pe ecran, surâzătoarea Alix, la Seaworld. I-am urmat eu, Logan, Aidan. Paşapoarte, fotografii de la recepţii, conferinţe, coduri de asigurări. Însă nimic despre Raven, ca întotdeauna mai atentă decât noi toţi… Erau şi instantanee luate pe străzi, unul cu mine şi Aidan, două cu Logan şi Alix pe puntea Orcii ancorate în port, câteva cu Alix atârnată de braţul lui Aidan, plimbându-se sub castanii în floare.

          – Tineri şi neliniştiţi, am constatat rece.

          Brandon m-a privit semnificativ.

           – Tineri… de secole.

          Acum, Aidan apărea lângă Einstein, Logan era în uniforma Legiunii Străine, Alix valsa într-o gravură de la încoronarea Reginei Victoria. Fusesem şi eu acolo, dar îl plătisem pe artist să… nu mă vadă. O făceam des – însă nu îndeajuns!

          Îl subestimasem pe Brandon O’Neil. Vânătorul de conspiraţii nu se mulţumea să acumuleze date. Le compara, le interpreta – de asta era cel mai bun. Şi se pricepea să tragă concluzii.

          – Sunteţi Protectorii, Călăuzitorii noştri. Fără voi…

          – Nu suntem zei; nici nemuritori.

          – Ştiu. Şi am şters orice urmă a voastră din arhive; atâtea câte am găsit.

          A scos discul, mi l-a dat, iar când degetele ni s-au atins, i-am auzit gândul:

          Taina ta a fost întotdeauna în siguranţă cu mine.

          Întotdeauna? Revelaţia m-a lăsat fără replică. Atâţia ani ştiuse exact cine sunt şi tăcuse pentru că…

          Te iubesc, Lorena. De când te-am văzut întâia oară.

          … O noapte de septembrie 1981… Ne întorceam la Dartmouth gonind pe şoseaua pustie, când Aidan a frânat brusc şi, la lumina farurilor, l-am văzut pe bărbatul zăcând pe linia albă. Un accident? L-am întins pe bancheta din spate, i-am scos sacul de pe chipul tumefiat. Nu fusese izbit de o maşină, ci aruncat dintr-una. Avea un umăr dislocat, o fractură la tibie, hainele îi musteau de sânge. Era inconştient, însă inima îi bătea încă: slab, neregulat. Iar mintea… Un şuvoi incandescent de lavă, spaimă şi durere, în care înotau, agonic, gânduri răzleţe. Fuseseră cinci; nu i-au pus întrebări, doar loveau – cu pumnii, cu picioarele, cu boxuri. Nu-i cunoştea, nu îi mai văzuse. Traficanţi de droguri, proxeneţi?

          La douăzeci de ani, Brandon avea deja un talent remarcabil în a-şi face duşmani. Şi fusese gata să îşi termine cariera de reporter-investigator înainte de a o începe… Atunci, am păşit între el şi moarte. I-am ţinut capul în braţe tot drumul, ascultându-i pulsul, răsuflarea, ritmurile cerebrale, în timp ce, la volan, Aidan nu şi-a luat piciorul de pe acceleraţie.

          Alix i-ar fi oprit hemoragiile interne, i-ar fi sudat coastele rupte, fractura, din câteva atingeri. Eu n-am putut decât să ţin de firul nevăzut al vieţii, subţiindu-se cu fiecare clipă. Dar nu s-a rupt. Şi, în curtea spitalului, înainte ca medicii să-i pună masca de oxigen, Brandon a deschis ochii şi m-a privit. Atunci am ştiut că va trăi, va continua să fie incoruptibil, vigilent, încăpăţânat şi incomod, un cruciat al cauzelor pierdute, un ghimpe în coasta unora ca… Russell Morgan?!

          De-asta mă chemase?

          Brandon a scos un al doilea disc, ţinându-l între degetele crispate ca pe un şarpe gata să muşte.

          – Sunt sute de fotografii, filme, mii de pagini, tot ce am despre Russell Morgan. A venit în Canada acum zece ani şi pozează în apărătorul dezmoşteniţilor. Dar, în Statele Unite are cazinouri, bordeluri, săli ilegale de lupte, firme de „recuperatori“. Profitul îl investeşte în afaceri cu Mafia Rusă, Triadele, Cartelul Drogurilor, Yakuza… Global Vortex a falimentat zeci de firme oneste, vinde licenţe false, face spionaj industrial, lansează zvonuri la Bursă, dă cele mai mici salarii din Nova Scotia. Lucrează numai cu imigranţi – şi toţi au poliţe medicale încheiate pe sume astronomice. Când unul se îmbolnăveşte subit, inexplicabil şi moare, nu familia lui încasează asigurarea, ci Global Vortex! Morgan este periculos, Lorena. Trebuie oprit… dar nu o pot face singur.

          Da, karghanul trebuia oprit, definitiv, irevocabil – cu o piatră de mormânt deasupra. Preferabil, mai multe.

          Ca de obicei, Brandon O’Neil habar n-avea în ce se băgase. Dar începuse să bănuiască.

          – Dacă… mi se întâmplă ceva… trimite o copie la „Dartmouth Times“, alta la „Vancouver Tribune“. Eu… o să dispar pentru o vreme.

          L-am privit surprinsă: anii îl făcuseră mai înţelept?

          Vino la Babilon, am fost gata să rostesc. Însă cunoşteam răspunsul: n-ar fi riscat să… El mă proteja pe mine?! Patetic şi absurd, gestul mi-a adus din nou aminte de noaptea în care îl ţinusem în braţe, convinsă că fiece răsuflare îi va fi cea din urmă.

          M-am ridicat, lipindu-mi buzele de ale lui – şi am văzut un drum printre brazi, pini şi fagi, apoi o cabană în mijlocul pădurii. Refugiul lui secret; departe de oameni, telefoane, magazine la care se plăteşte cu cardul.

          – Închiriază o maşină fără GPS, i-am spus. Şi aruncă mobilul cum ieşi de pe autostradă. Iar acolo, dacă ai antenă satelit, foloseşte-o ca paratrăznet.

          A încuviinţat în tăcere. Dar înainte să ies, a rostit:

          – Kayla?

          Fiica lui Calder îl impresionase cu adevărat dacă ultimul său gând era despre ea.

          – O voi ocroti mereu, i-am promis.

          Şi chiar asta aveam să fac. Kayla devenise, pe neştiute, foarte importantă pentru noi.

          Sau doar pentru mine?

         -va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts