GSF77 banner-650

                            Capitolul  VIII

         

 

          KAYLA

         

          Quin şi Tania se sărutau; lung, pasional – ca în memorabila scenă din „Podul Waterloo“. În jur, tufe de trandafiri, cireşi în floare, sub un cer atât de albastru încât părea ireal. Un Eden cu fluturi, păsări, veveriţe. Lipseau norii albi, pufoşi, ascunzând chipuri bucălate şi surâsuri perverse de heruvimi. În rest, totul era o feerie de Disney. Care mi s-ar fi părut mai verosimilă decât… eu, Tania şi Quin, împreună, ţopăind prin iarba înaltă până la un copac noduros, singurul cu crengi contorsionate, pline de ţepi.

          Quin i-a şoptit ceva la ureche şi Tania a clipit din ochi, complice. Câţiva paşi, o rotire, pantofii azvârliţi în iarbă, unduiri răspunzând bătăilor inimii mele. Rusoaica s-a încolăcit în jurul trunchiului ca o iederă vie, şi-a trecut palmele de-a lungul lui, şi-a lipit buzele de scoarţă. Quin zâmbea, ochii i se aprinseseră, păreau roşii, copacul vibra, fremăta, trosnea. Fără să-i pese de zgârieturile tot mai adânci care îi brăzdau pielea, de broboanele ce-i acopereau trupul – sânge, sudoare? – Tania murmura ceva. M-am apropiat şi am desluşit refrenul lui Fred Mercury: „Who wants to live forever?!“

          Cine nu vrea să trăiască veşnic – ar fi fost mai adevărat… Dar de ce tocmai cântecul acela, de ce şerpuia pe scoarţa zgrunţuroasă care-i sfâşiase satinul rochiei, de ce nu se oprea, de ce Quin râdea acum…

          O creangă i se agăţase de păr şi Tania s-a smucit, a tras, a ţipat. Zadarnic: gheara de lemn o apucase zdravăn, o alta şi încă una s-au abătut asupra trupului ce se zvârcolea – sfâşiind, scormonind. Şi sângele a ţâşnit, şiroaie scurgându-se spre coapse, spre glezne, în iarbă.

          Copacul vuia, şerpii stârniţi ai crengilor şuierau prin văzduhul strălucitor de lumină, ochii Taniei ieşiseră din orbite, gura i se căsca într-un urlet mut, Quin hohotea ca un dement, iar eu… Încremenită, neputincioasă, priveam fără un gest, fără să clipesc măcar.

          Ramurile săltaseră trupul-pradă, îl scuturau, îl făceau să danseze, un fluture purpuriu ca păcatul, în care se înfigeau gheare de lemn mort, sorbind, o dată cu sângele, viaţa. Apoi toate au îngheţat în mijlocul zbaterii, într-o neclintire sinistră.

          Denton Quin s-a apropiat încet, solemn. A atins trunchiul şi trupul înnodate pentru vecie.

          – Sunt printre voi, a murmurat, sărutând pântecele femeii-jertfă.

          Tania a tresărit. Răsufla anevoie, aţintindu-mă cu ochi arzători:

          Kayla… Trăieşte şi pentru mine.

          –Tania!!

          Ţipătul m-a trezit. Într-o clipă eram jos din pat, într-alta alergam pe hol, năpustindu-mă în camera ei. Draperiile trase, aşternutul neatins…

          Rămăsesem în prag, năucită, când un fluierat prelung m-a scos din transă. Ceainicul? Din trei paşi am fost la uşa bucătăriei, trântind-o de perete.

          – Vrei o ceaşcă?

          Tania: desculţă, înfăşurată în prosop, cu părul încă ud şi masca de fard, rimel şi mascara doar pe jumătate ştearsă. Pleoapele umflate, umbrele de sub ochi – o altă noapte pierdută…

          Însă acum punea pliculeţele aromate în ceşti, turna apa clocotită, căuta zahărul, lingea linguriţa, râdea, vorbea, mult, repede. Am dat drumul răsuflării ce mi se oprise în piept, am luat-o în braţe, mi-am lipit obrazul de al ei.

          – Eşti bine, eşti aici…

          M-a privit uimită:

          – Dar unde să fiu?

          – Dartmouth a devenit un loc periculos noaptea.

          Dacă o să aud „Cu Denton sunt în siguranţă“… Răspunsul însă, m-a surprins.

          – Ştiu. Dar… cine vrea să trăiască veşnic?

          Ea a râs, eu am zâmbit crispat. Am băut împreună ceaiul fierbinte, apoi Tania s-a dus să se culce şi să-l viseze pe Denton Quin. Am rămas singură, strivită sub avalanşa de gânduri.

          Cum să o scap de el? Să-l fac să îşi tragă un glonte în tâmplă? Să vâr în capul câtorva cetăţeni responsabili, vigilenţi, îngrijoraţi, ideea că l-au văzut ieşind din cimitirul de maşini unde femeia agoniza în ţeapă? Un telefon anonim la poliţie, la „Dartmouth Times“…

          Asta mi-a amintit de Brandon. Nu-mi răspundea de zece zile. Era bolnav, plecat, pierdut în meandrele vreunei conspiraţii, trecea printr-o depresie şi nu voia să vadă pe nimeni?

          Dar mie îmi va deschide, îmi repetam, neconvinsă, în maşină, în lift, apoi spre… uşa ce atârna în balamale, spartă. Am împins-o şi m-am strecurat înăuntru, păşind ca o pisică la pândă. Cineva răscolise rafturile, dulapurile, fişetele căutând… ce? Am trecut printre mormane de bibliorafturi, dosare, benzi magnetice, casete, DVD-uri, până la holul dinspre bucătărie. La dreapta era baia, la stânga debaraua, peretele fals în spatele căruia… Am dat hainele la o parte şi am apăsat butonul ascuns în lemn, făcând panoul să gliseze.

          Când O’Neil îmi arătase „cripta dosarelor X“ fusesem uimită. Relaţia noastră avansa atât de repede… Atunci, încăperea era ticsită: lăzi peste lăzi, stivuite, etichetate într-o ordine precisă. Acum, până şi hărţile, articolele decupate ce tapetau pereţii dispăruseră…

          Paşi: pe coridor, tot mai aproape. Doi bărbaţi au intrat fără să pară surprinşi de haosul dinăuntru. Am auzit un gâlgâit, apoi mirosul înţepător al benzinei a ajuns până la mine. Din nou paşii, îndepărtându-se, prefăcuţi în fugă, după care n-au mai fost decât şuierul flăcărilor, pârâitul celulozei mistuite, trosnetele bachelitei şi lemnului.

          Într-o clipă am dat panoul în lături, am împins cu mâinile, cu umărul. Încă o dată şi iarăşi. Degeaba: uşile debaralei se izbeau de ceva greu, metalic. Fişetul! Cei doi îl răsturnaseră, blocându-mă înăuntru, fără măcar să ştie că eram acolo… Iar acum aveam să sfârşesc arzând ca o torţă sau zvârcolindu-mă pe podea, înecată de fumul negru, gros.

          Deja, răsuflarea îmi ţâşnea printre buzele uscate, iuţită de zvâcnetele inimii. Am început să respir rar, profund, până ce bubuitul din tâmple a încetat, până când ceaţa care îmi împăienjenea privirea s-a risipit. Pulsul mi-a încetinit, plămânii păreau să se mulţumească cu mai puţin aer. Pentru câtă vreme?

          Văzduhul avea gust de pucioasă, spirale de fum se încolăceau, se desfăceau lent, hipnotic. Şi deodată mi-a venit în gând ruga de pe urmă a vikingilor: „Pentru cuvintele nespuse, pentru ţărmurile unde drakkarul meu nu şi-a întins umbra, pentru tot ce a rămas neîmplinit, ţie, Odin, îţi cer iertare“. Dar eu nu băteam încă la porţile Valhallei. Voiam să trăiesc, să… O gheară îmi încleştase gâtul şi am căzut în genunchi, tuşind, înecându-mă.

          Lorena!

          Nu ştii… ce simt, ce vreau de la tine. Nu mi-ai răspuns, fiindcă nu te-am întrebat. Şi este prea târziu…

          Împrejur, lumea ardea, născând năluciri, viziuni de coşmar. Pe pereţi se bulbucau băşici de lavă, tavanul se arcuise, se crăpa, lăsând să curgă năpârci incandescente. Apoi… Uşile de lemn au explodat, împroşcând aşchii şi scântei. Mă ghemuisem la podea, ferindu-mi capul cu mâinile; însă trebuia să-mi privesc moartea în faţă.

          Atunci l-am văzut ieşind dintre flăcări, în blugi şi haină de piele, cu aceeaşi asprime, răceală, în încremenirea obrazului, în privire. M-a săltat în braţe, pornind înapoi spre zidul de foc… care s-a dat la o parte din calea lui, ca o fiară ce îşi recunoştea stăpânul.

          Era Logan.

          Grinzile de fier se înroşeau de la dogoare, geamurile se scurgeau ca într-un tablou de Dali. Fiece răsuflare devenise un chin, flăcările se înteţeau, creşteau, se roteau tot mai repede, furtună de foc ce mă purta în miezul unui soare roşu, pulsând, mistuind totul…

-va urma-  

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts