GSF78 banner-650

          LORENA

          Soarele incendia lumea. Turna lavă topită pe acoperişuri, prefăcea verdele copacilor în aramă. Apoi, până şi bronzul a pălit, mâncat de mucegaiul negurilor, iar jarul cernut peste oraş a devenit cenuşă. Un apus ca atâtea, după o amiază obişnuită, de august.

          Ziua în care Kayla trecuse pe lângă moarte.

          Eram în Halifax, la o licitaţie, când i-am auzit gândul-strigăt. Am ieşit în goană, oprind primul taxi. „Mai repede!“, îi repetam şoferului – absurd, inutil. Nu asta trebuia, ci… să gândesc mai repede.

          Aidan! El şi Alix se aflau în Dartmouth, dincolo de Canal, de ambuteiajele de pe Podul McKay, cu zece kilometri şi o eternitate mai aproape. Cum să-i explic într-o clipă? Incendiul, adresa lui O’Neil, ce devenise Kayla pentru… noi – le-am amestecat într-un cocktail Molotov pe care l-am azvârlit spre Aidan.

          „Ştiu“, a venit imediat răspunsul.

          Ce voia să spună cu asta?! Următoarele minute au trecut greu, chinuitor. Am încercat de mai multe ori să-l întreb – dar se zăvorâse într-o tăcere obstinată. Apoi, brusc, un răspuns. De la… Raven?

          „Dansatoarea ta este la Alix. Pe drum, gândeşte-te la o explicaţie!“

          I-am găsit aşteptându-mă: Logan era la fereastră, Alix turna ceai, Raven şi Aidan ţipau unul la altul. Şi toţi s-au întors spre mine, acuzator. Dar ce-mi păsa mie de ei?

          – Kayla…?!

          După câteva clipe, Alix s-a îndurat.

          – E dincolo, doarme.

          Raven şi-a încrucişat braţele, ostentativ.

          – Te ascultăm, Lorena.

          Şi le-am spus: ce ştiam de la Liam, ce aflasem singură.

          – Fiica lui Calder? Eşti sigură?!

          Un copil al Celor Vechi… cu oamenii? Raven refuza să creadă, însă Alix l-a privit lung pe Aidan. Prin comparaţie, erezia lor nu mai părea atât de scandaloasă… Logan arăta ca întotdeauna – absent, nepăsător, impenetrabil. Dar Kayla îi datora viaţa.

          – Eram pe aproape, a ridicat din umeri la întrebarea mea nerostită.

          Abia atunci am înţeles. Kayla mă chemase pe mine, însă atât de intens încât toţi au auzit-o, oriunde se aflau: Raven în drum spre Muzeul de Arheologie, Alix şi Aidan la concert, Logan într-un bar, singur cu sticla de Glen Corran. Şi… Raven a întors maşina, lansând-o într-o cursă dementă, cu depăşiri, treceri pe roşu şi slalomuri în contrasens, până ce a frânat înaintea clădirii cu un etaj în flăcări, aproape ciocnindu-se cu taxiul din care coborau Aidan şi Alix. Iar în clipa aceea, Logan a ieşit cu Kayla în braţe, chiar înainte ca o grindă să se prăbuşească în spatele lor.

          – Fata asta… Habar n-are cine este, aşa-i?

          Se făcuse frig în cameră, poate de la zâmbetul îngheţat al lui Logan.

          – Liam… Întotdeauna a avut un plan, ascuns într-altele.

          Nu trebuia decât să accept mâna întinsă de Aidan. Dacă spuneam „da“, totul revenea instantaneu la normal. Nimeni n-ar fi contestat ce hotăra Liam Wallace. Să mă ascund în spatele lui?!

          – A fost alegerea mea, am spus răspicat.

          – Dar ne priveşte pe toţi, Lorena!

          Raven făcea ce ştia mai bine: răsucea cuţitul în rană. Însă nu era decât ce meritam. Fusesem mereu cu un pas în urma karghanului. Din trufie sau din frică? Ceea ce mi-a adus aminte: Brandon O’Neil. Dacă îl vâna, Morgan o să-l găsească, chiar şi în sanctuarul lui din pădure.

          – Trebuie să plec! Kayla…

          – Rămâne aici.

          Începeam s-o plac pe Alix. Aidan şi Raven se uitau în gol, dar Logan şi-a luat haina, îmbrăcând-o din mers.

          – Vin cu tine.

          Eram cu mâna pe clanţă, când a răsunat vocea lui Raven:

          – Îl vreau mâine înapoi. Întreg, curat şi cu rezervorul plin.

          Am prins, reflex, cheile Land Rover-ului. Mi-l împrumuta? Mie?! Dacă Iadul exista, acum îngheţase, iar diavolii patinau pe oglinzi de lavă…

          Neagră, masivă, maşina ne aştepta. M-am urcat la volan, Logan s-a rezemat de spătarul scaunului din dreapta. A închis ochii şi, după câteva clipe l-am auzit răsuflând rar, profund; adormise.

          Tăcerea, imaginile rulând pe ecranul parbrizului: clădiri, oameni, străzi, semafoare. Apoi, câte o casă stingheră, garduri, panouri publicitare şi, în cele din urmă doar copaci, de o parte şi de alta a şoselei. Conduceam atentă, concentrată, schimbând mereu vitezele – nu voiam să mă gândesc la…

          Kayla ar fi putut să moară astăzi. Spaima stârnea altele, nenumărate. Şi un sentiment nou, de sfâşiere intensă, insuportabilă. Dacă Logan nu ajungea la timp…

          Am apăsat acceleraţia la podea, depăşind un şir de camioane. Mai încolo, spre nord, şoseaua era liberă. Numai trunchiurile îngrădeau zarea, iar cerul întunecat se îngustase, râu negru săgetat de peşti argintii… Am trecut peste o cale ferată, am încetinit ca să citesc indicatoarele. O intersecţie, apoi drumul forestier, cu hârtoape, bolovani; şi zdruncinăturile care l-au trezit pe Logan.

          Am stins farurile. În bezna ce a coborât îndată asupră-ne am zărit, nu departe, o licărire. Rulam pe o alee de pietriş ce scrâşnea sub roţi; în sfârşit, cabana. Pe verandă, un scaun-balansoar, nişte coarne de cerb, o lampă artizanală.

          Înăuntru însă, nimic rustic. Totul era modern, funcţional, confortabil. O canapea, fotolii, blănuri pe pereţii din buşteni negeluiţi, rafturi cu cărţi, un volum uitat deschis pe masă, lângă o sticlă de whisky.

          Dar unde era Brandon? Privirea lui Logan a trecut, dezinteresată, peste mobile şi obiecte, oprindu-se asupra sticlei. A băut o înghiţitură, încă una, apoi a ciocănit cu degetul în coperta cărţii.

          – „Atlantis, o realitate“, de… Neil Random. Prietenul tău a fost un scriitor de succes, ştiai?

          A fost?! M-am uitat din nou în jur: uşa descuiată, lumina aprinsă, focul încă arzând, liniştea netulburată de vreun sunet.

          – Acest… Brandon. Pe care dintre ei l-a supărat – Morgan, afaceristul veros sau… karghanul? Şi ce ştia despre tine, despre noi, despre Kayla?

          Logan deschisese dulapul-rastel. A scos un Remington, o cutie cu cartuşe de urs şi a început să vâre tuburile groase în camera-magazie.

          Apoi, a binevoit să îşi amintească de mine.

          – Când am venit, poarta garajului era întredeschisă.

          – De ce n-ai spus nimic?

          – Din cauza lor…

          Şi toate s-au întâmplat într-o clipă: cei patru năvălind pe uşă, prin ferestre. Pantaloni şi hanoracuri în camuflaj, veste de kevlar, ochelari negri, pistoale Beretta. Carabina a zburat spre mine, în mâinile lui Logan apăruseră de undeva două pumnale pe care le-a azvârlit înainte să apăs pe trăgaci.

          Ce este mai iute, glonţul sau pumnalul? O întrebare cu un răspuns evident. În cazul lui Logan însă… Martorii miracolului muriseră instantaneu, cu gâtul străpuns chiar sub bărbie.

          Eu trăsesem la cap; dar nu eram obişnuită cu arma aceea. Al treilea atacator avea un crater roşu în loc de chip, ultimul se zvârcolea pe jos urlând. Logan i-a zdrobit traheea, amuţindu-l; în treacăt, de parcă ar fi strivit un gândac.

          Eu alergam deja spre garaj, deşi ştiam, simţeam… Am tras aer în piept, pregătindu-mă pentru ce era mai rău.

          N-am fost: nu pentru trupul aproape retezat de fălcile capcanei de urs, pentru balta de sânge lucind întunecat sub razele lunii, strecurate prin lucarne. Brandon trecuse în moarte încet, cumplit. I-am coborât pleoapele peste ochii înceţoşaţi.

          Iartă-mă…

          De-atâtea ori stătusem între el şi Soartă. Nu şi de data asta.

          Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. Tulburase prea multe ape, îşi făcuse prea mulţi duşmani printre puternicii zilei: miniştri, bancheri, afacerişti, gangsteri. Şi acum, un karghan.

          Dar să sfârşească aşa? Pe întuneric, căzuse în capcana uitată deschisă… în mijlocul garajului? Cine să creadă o asemenea prostie?!

          Nimeni, toţi. Mulţimea care îi va urma sicriul, umplând străzile. Ziarele ce îi vor clădi monumentul gloriei postume – din hârtie şi pentru o zi. Cititorii fideli, veniţi să îl conducă pe ultimul drum – sau să se asigure, să vadă cu ochii lor cum îl înghite pământul pe cel care nu putuse fi cumpărat, speriat, şantajat. O relicvă din alte timpuri; mai elegante, mai nobile, mai demne… mai bune.

          Murise un om.

          Iar lumea era mai săracă, fără să aibe habar ori să îi pese. Brandon O’Neil încercase, consecvent, uneori patetic, să o schimbe, uitând că trăia într-o epocă ce n-avea nevoie de eroi. Şi, după o cruciadă de patruzeci de ani, dusă de unul singur împotriva tuturor, a ajuns… aici.

          Logan se aplecase peste trupul ţinut la un loc doar de fălcile din oţel, când o cută i s-a adâncit între sprâncene.

          – Dextonină.

          Glasul îi sunase neutru, profesional; şi abia atunci am simţit mirosul de migdale amare, vag, pe cale de a se risipi.

          – Un drog care nu se injectează; este absorbit prin piele, apoi trece în sânge. Rapid, eficient, cu neputinţă de detectat la autopsie. O’Neil le-a spus şi ce visa!

          Am articulat, anevoie:

          – Aflase cine suntem…

          Logan m-a privit în ochi; o clipă, o veşnicie.

          – Acum ştie şi karghanul.

          - va urma -

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts