GSF 79 banner01-650

                                    Capitolul  IX

 

          KAYLA

         

          Le-am văzut de departe: maşinile alb-albastre, poliţiştii, mulţimea îngrămădită pe trotuar, în stradă. Un pas, altul, luminile girofarurilor orbindu-mă, siluete deformate grotesc, chipuri de necunoscuţi, nepăsătoare, atente, avide, telefoane sunând în toate felurile, apoi…

          Cacofonia de gânduri, mută şi asurzitoare, m-a izbit ca un pumn uriaş: „… era de aşteptat… fetele astea… a avut ce merita…“. Cine… ce se întâmplase?! O clipă de şovăială – erau atât de zgomotoşi, de incoerenţi –, dar mi-am făcut loc printre curioşi, poliţişti şi reporteri, intrând în Fantasia.

          „Fetele“ erau toate în sală, lângă scenă, încolţite de detectivi, sub tirul întrebărilor.

          – Tania Petrovna. Când ai văzut-o ultima oară?

          Locotenentul Norton se ivise lângă mine, ca umbra lui Torquemada.

          – Azi… nu, ieri dimineaţă.

          M-a privit încruntat.

          – Unde ai dormit noaptea trecută?

          Nu era treaba lui, dar…

          – La o prietenă. Alix Hayden.

          S-a uitat în nelipsita-i agendă şi cuta dintre sprâncene i s-a adâncit.

          – Lucrează la alt club? Dansatoare? Animatoare?

          – Doctor în biologie la Institutul Oceanografic Bedford.

          La asta nu se aştepta; şi-a revenit însă repede.

          – Tania… O urmărea un admirator prea insistent? Primise mesaje de ameninţare?

          Cherryl, Amber şi Deborah îşi semnaseră declaraţiile şi li se dăduse voie să plece. Jasmine şi Serena răspundeau încă la întrebări, iar Tania…

          Brusc, am înţeles: pe Tania nu aveam s-o mai văd vreodată.

          M-am uitat în ochii lui Eric Norton.

          – A avut un accident? Spune-mi!

          Şi mi-a spus: cum o găsiseră în Districtul Lacurilor, lângă ecluză, ţintuită de trunchiul unui stejar. Cum le luase două ore să taie sârma ghimpată ce se încrustase în lemn, în carne, cum au scos trupul aproape golit de sânge, sfârtecat până la os în lunga-i agonie, cum au încercat să desluşească horcăitul pe care Tania se chinuia să-l articuleze, până ce au văzut că limba îi fusese smulsă. Apoi, ultimul spasm, scurt, violent şi totul se sfârşise.

          „Ajunge!“

          Eric a amuţit. Nu pricepea – de ce tăcuse, de ce înainte… Nu l-am lăsat să îşi vină în fire.

          – Şi Denton Quin? L-aţi interogat?

          L-aţi întrebat de ce a ucis-o?

          – Domnul Quin şi-a petrecut noaptea într-un restaurant de lux, cu două dansatoare de la Arcadia.

          I-am zâmbit rece.

          – Dacă Denton Quin ar omorî în direct, la televiziune, s-ar găsi o sută de martori care să jure că l-au văzut la Polul Nord, jucând pocker cu eschimoşii.

          – Destul! Ar fi trebuit să o fac demult…

          – Ce? am întrebat, prosteşte.

          – Eşti arestată. Drepturile ţi le ştii deja.

          Şi m-a răsucit într-o secundă, punându-mi cătuşele cu o mişcare expertă.

          – Ai înnebunit?! Tania a fost…

          – Despre Tania Petrovna vorbim la secţie. Şi despre Brandon O’Neil, al cărui apartament a ars noaptea trecută. Maşina pompierilor a lovit în trecere o Toyota argintie, parcată acolo. A ta cumva?

          Am încuviinţat, ignorând ironia. Făcusem prea multe greşeli în ultima vreme…

          Şi-acum, Tania era moartă.

          Moartă! Şi fusese numai vina mea!!

          Am păşit, docilă, între doi poliţişti, spre maşina în care m-au băgat, atenţi să nu mă lovesc la cap. M-am pomenit pe bancheta din spate, apoi şoferul a demarat în scrâşnet de cauciucuri, iar eu am închis ochii.

          „Bucură-te de fiecare zi de parcă ar fi ultima. Într-o dimineaţă, chiar o să fie!“. Tania citise sau auzise asta undeva… Mi-a spus-o grav, ca pe o epifanie, rezultatul unei improbabile crize de genialitate. Pentru Tania, esenţială era clipa: viaţă, moarte, râs, plâns, plăcere, durere, toate se amestecau într-un vârtej nebun. Adunase destulă cenuşă în suflet acasă, în Rusia. Aici voia să fie altfel: alt continent, alt cer, alţi oameni…

          Şi Denton Quin.

          Dincolo de geamul maşinii, reclamele luminoase se topeau într-un curcubeu fosforescent, fărâmiţat de clipirea pleoapelor, dizolvându-se într-o ceaţă umedă care… Puteam să plâng, să urlu, să-mi zdrobesc craniul de sticla incasabilă. Tania nu mai era.

          Trecut, viitor – nu voiam să mă gândesc la nimic. Rămânea prezentul: maşina frânând în faţa secţiei, poliţistul care m-a încleştat de braţ, lipindu-se de mine ca un frate siamez.

          Cunoşteam clădirea, toate birourile, culoarele, sălile de aşteptare, îi tocisem treptele când lucram pentru Tribunalul Municipal. Dar era prima oară când intram prin spate, cu cătuşe la mâini.

          Un avocat m-a privit lung, întrebându-se de unde mă ştie, altul şi-a scăpat servieta, al treilea se holba neîncrezător… I-am zâmbit. Ne cunoscusem cu doi ani în urmă, când raportul meu psihiatric îl trimisese pe clientul lui la închisoare pentru multă, foarte multă vreme. Iar acum, Legea îmi dăruia mie brăţări de oţel. Pentru ce?

          Sergentul de la Registratură părea că ştie. Nici nu s-a uitat la mine; a schimbat o privire semnificativă cu cerberul meu, apoi a început să completeze formularele.

          Între timp, anticamera arestului se animase: beţivi, scandalagii, prostituate, drogaţi, vagabonzi, hoţi de buzunare – patrulele se întorceau cu recolta obişnuită din rondul de noapte. Păzite de o poliţistă cu un aer marţial, câteva păpuşi Barbie ale străzii vorbeau tare, râdeau şi se mişcau dezinvolt, familiarizate cu locul. Una mi-a făcut cu ochiul, complice, a doua m-a privit critic, a treia cu milă: eram nouă în branşă, se vedea… A scos o carte de vizită din decolteu, mi-a vârât-o în buzunar.

          – În meseria noastră, fără un protector…

          Cuvântul mi-a amintit de Brandon O’Neil şi destinele oamenilor – amalgam de vieţi, de speranţe şi neîmpliniri… Toţi aveam nevoie de un protector, mai devreme sau mai târziu. Sau, poate, doar de un prieten, un suflet-pereche.

          M-am uitat în urma celor trei Barbie, grăbindu-se spre şedinţa foto din faţă şi profil; apoi m-am întors spre sergentul care continua să scrie, sârguincios.

          – De ce sunt acuzată?

          S-a întrerupt, iritat. Ar fi fost mai puţin uimit dacă un câine începea să vorbească.

          – Locotenentul Norton are nişte întrebări…

          – Când?

          Omul a ridicat din umeri.

          – Azi, mâine… de unde să ştiu?!

          Am simţit nevoia să pun lucrurile la punct:

          – Nu mă puteţi ţine aici fără motiv!

          De fapt, puteau; dar numai douăsprezece ore…

          M-am pomenit într-un stup cu alveole de beton, identice, în care albine şi trântori vociferau, cerându-şi drepturile. A treia era goală şi, când peretele de gratii a lunecat în spatele meu, am înţeles că Eric Norton vorbise serios: eram arestată.

          Patul, deşi din fier, părea destul de comod. Preferabil celui de acasă, unde fiecare lucru îmi amintea de Tania. Aici, totul era impersonal, ascetic, ca într-o chilie monahală căreia i se adăugase chiuveta, vasul de toaletă, o oglindă. Şi afişul panoramic ce ocupa  un întreg perete.

          „Apus de soare“, scria sub cadru, alături de numele unui fotograf de care nu auzisem. Nici el nu ştia cine sunt şi nici că, într-o noapte, o să-i admir opera în arestul poliţiei. Ce altceva aş fi putut face? Să mă gândesc la… Nu, afişul era frumos, atrăgea, fascina. Fotograful surprinsese momentul în care soarele cobora în valuri, preschimbând Podul McKay într-o dantelărie de văpaie, suspendată deasupra apelor. Albastrul cerului, verdele mării, cenuşiul stâlpilor de beton – toate ardeau, radiau, strălucind ca arama.

          Sau ca ochii bărbatului care… Erau verzi-cenuşii, asemeni oceanului înainte de furtună. Apă, foc: antagonice, într-o perpetuă transformare. Străinul trecuse prin flăcări, iar hainele îi fumegau, arse pe alocuri până la piele. M-a săltat şi mi-am trecut braţul pe după gâtul lui, lipindu-mi fruntea de un obraz… rece?! Aşa am sărit prin zidul de văpăi ce se trăgeau din calea lui, a noastră, aşa am lunecat într-un calm nefiresc, atotstăpânitor, până ce… n-am mai ştiut nimic.

          Mă treziseră vocile venind din camera de alături. Trei femei, doi bărbaţi – iar unul dintre glasuri era al Lorenei. Vorbeau… despre mine. Cei patru ridicaseră tonul, Lorena la fel, deşi le era recunoscătoare, mai ales celui care mă scăpase. Unul din grup? Revelaţia, cumva firească, aşteptată, mi-a îngreunat pleoapele…

          Când am deschis iarăşi ochii, Diana, zeiţa-adolescentă, îmi adusese cina. Dormisem o noapte întreagă şi ziua următoare. Unde eram? Într-o vilă colonială, înconjurată de un parc, iazuri, sere, câteva hectare de pădure – toate ale lui Apolo, alias Aidan Caldwell, cetăţean american.

          Diana lui nu se născuse în Olimp, nici sub bolţile Valhallei – venea din Stockholm. Dar Aidan şi Alix Hayden se cunoscuseră în Australia. S-au mutat la Londra, apoi la Paris, Washington şi, în sfârşit, în Canada, unde era şi Lorena. Da, ea şi Aidan fuseseră împreună, pe vremuri. Alix spunea asta pe un ton sugerând trecutul îndepărtat – ani, decenii? N-am întrebat-o, deşi vorbea fără ezitare, sinceră, dezinvoltă.

          Cu Liam, iar mai târziu cu Lorena, aveam întotdeauna senzaţia, uneori certitudinea că rămăsese ceva nespus: important, crucial. Alix nu părea să aibă secrete, reţineri. Era spontană, naivă, lipsită de inhibiţii, prea sigură pe ea? Sau, pur şi simplu, originală – într-un fel care te făcea să o placi din prima clipă.

          În două minute, aflasem tot atâtea lucruri despre cel căruia îi datoram viaţa: Logan Thorson trăise o vreme în Irlanda şi avea o relaţie specială cu focul.

          A treia femeie era Raven Olsen, arheolog, explorator, istoric. La asta, Alix nu avea nimic de adăugat – doar o tăcere căreia puteam să îi dau câte înţelesuri voiam…

          Aidan, Lorena, Alix, Logan, Raven: împreună, alcătuiau grupul despre care auzisem destul ca să vreau să aflu mai mult. Cinci individualităţi atrase, ţinute împreună de sentimentul unicităţii. Cinci exilaţi din rândul umanităţii, care ştiau ce înseamnă să fii ostracizat, invidiat, detestat. Într-un cuvânt, singur.

          Ca mine, acum.

          Paşi grăbiţi, un poliţist care îmi întindea telefonul mobil printre gratii. L-am ignorat. Nu voiam să-mi sun avocatul, pe nimeni.

          – Este Lady Argyll.

          Într-o clipă eram în picioare, smulgându-i aparatul. Am închis ochii şi, dintr-un Land Rover, pe o şosea de munte, Lorena mi-a întors privirea. La volan, Logan Thorson mă vedea şi el: celula, barele de fier, paturile suprapuse… S-a răsucit spre Lorena, încruntându-se.

          – Ce-a mai făcut acum?!

          – Nu-i vina mea! Norton mi-a găsit maşina în stradă, după incendiu. Trebuia să vorbesc cu O’Neil, i-am lăsat mesaje dar…

          – Brandon este mort.

          O constatare – însă dincolo de tonul sec, am simţit durerea Lorenei. Şi am văzut: garajul, conul de lumină spectrală al Lunii, leşul rupt de muşcătura fălcilor capcanei, balta de sânge negru, gros, ca petrolul.

          Tania, Brandon – ucişi în aceeaşi noapte, la sute de kilometri distanţă. Quin nu putea fi în două locuri în acelaşi timp… Russell Morgan avea însă şi alţi lupi în haită. Iar ziaristul ştia prea multe; trecuse pragul critic de la incomod la indezirabil. Aflase ceva, altfel decât restul. Şi pricepuse exact pericolul – altfel nu îşi distrugea arhiva, nici nu s-ar fi ascuns în mijlocul pădurilor.

          – Rămâi unde eşti. O să vină cineva să te ia.

          De parcă puteam să plec! Cu asta, Lorena a întrerupt convorbirea – şi cealaltă legătură, înainte să o întreb cum de ştia despre refugiul secret al lui Brandon. De câtă vreme şi cât de bine se cunoşteau?

          Mă minţiseră, amândoi.

          O’Neil nu a trebuit să caute prea departe informaţiile despre Lorena – doar era misterioasa lui sursă, care îi dezvăluia, uneori, câte unul din secretele Protectorilor.

          Una dintre ei.

          Cei Vechi? Iată-i: Logan controla focul, Aidan avea un radar în creier, Raven vedea în trecut, Alix vindeca miraculos, Lorena…

           Cinci zei care îşi petreceau eternitatea urmărind, cu amuzament, indiferenţă ori compasiune zbaterea furnicilor umane. Ce îi făcuse să coboare pe Pământ? Poate… plictiseala.

          Alix Hayden nu era plictisită, ci iritată, furioasă. Păşea atât de repede încât poliţistul abia se ţinea după ea. În faţa celulei mele, Alix i-a făcut semn să deschidă, cu gestul regal al Cleopatrei când împărţea grâne poporului înfometat din Alexandria.

          – N-ai idee câte formulare a trebuit să completez, mi s-a plâns. Îmi rămâi datoare pe viaţă.

          – A ta sau a mea?

          Mi-a aruncat o privire uluită, apoi a izbucnit în râs.

          – Întreab-o pe Lorena. Deşi… n-o să-i placă.

          S-a răsucit pe călcâie, iar eu am urmat-o; afară din arest, din clădirea Poliţiei şi în taxiul care ne aştepta.

          Pe drum, nici ea, nici eu n-am scos o vorbă. Doar când maşina a oprit înaintea Galeriei Babilon, Alix mi-a strâns degetele într-ale ei.

          – Lorena ţine mult la tine. O să înţelegi, într-o zi.

          Până atunci voiam nişte răspunsuri, nu jumătăţi de adevăruri, parabole, sofisme. Şi-aveam să le primesc – altfel…

          Lorena mă aştepta. Sus, în biblioteca circulară, sub cupola-vitraliu. Ţinea în mâini un manuscris cu anluminuri şi, când am intrat, şi-a ridicat ochii de pe filele pictate de călugări irlandezi cu un mileniu în urmă. M-a fulgerat cu o asprime pe care nu i-o cunoscusem.

          – Ce s-a întâmplat?

          Iar eu… Dezamăgire, mânie, revoltă, confuzie, disperare – stol de corbi care mă năpădiseră, mă sfârtecau pe dinăuntru; şi laţul neputinţei strâns în jurul gâtului, înăbuşindu-mă, oprind strigătul ce…

          Lorena nu se clintise; însă am simţit-o deodată aproape, atentă, îngrijorată.

          – Tania?

          Nu ştiu care dintre noi a făcut primul pas. M-am pomenit în braţele Lorenei, cu faţa îngropată în părul mirosind a iasomie. Şi-am avut încă o revelaţie pe ziua aceea – dar cine mai stătea să le numere?… Puţin îmi păsa dacă Lorena trăia o sută de ani sau o mie, atâta vreme cât ne unea ceva mai important decât cromozomii din ADN-ul fiecăreia.

          Nu trebuia să i-o spun, ştia. Aşa cum a simţit povara mea apăsătoare. S-a dat înapoi, mângâindu-mi în treacăt obrazul, apoi mi-a căutat privirea.

          – Cu Tania, n-a fost vina ta.

         

          -va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts